lundi 10 janvier 2011

U sangue era in u sole

Una nuvella di
Guidu Cimino

Rossa hè a luna è rossu serà u sole matuttinu.
Aspettava guattu guattu in l’erba croscia di a guazza.
Duie ore diggià ch’ellu era quì nascostu, senza un fiatu, un muvimentu chì possa tradisce a so presenza.
Sà aspettà. L’hà in u sangue.
Manu à manu si mette à nasighjà un prufume di capelli russicci.
Ghjè ella. A capirossa. Ne hè sicuru.
U so corpu sanu sanu si tuffa in la terra umida, u so core pianta di batte.
Vicinu à ellu dui pedi nudi passanu, alzendu l’ochji vede duie gambe longhe è fine chì u pelizeghjanu senza mancu fà attente à ellu.
Passata ch’ella hè, si pisò, u pugnale alzatu è prontu à mina.
Capirossa si vultò d’un colpu cumu s’ella l’avia vistu daretu à ella prontu à infirzà li u pugnale à mezu à e spalle per taglia li a lisca è crepà li u core è si lampò ugni tesi per scavà li l’ochji è funu prestu dui corpi à buleghju è cincinonu in pianu faccia à faccia, fiatu à fiatu è u pugnale lacera u pettu è l’ugni straccianu u visu è corre u sangue machjendu di rossu a filetta è quand’elli si cappionu unu era mortu è l’ochji aperti fighjulava senza vede lu u sole rossu.
U sangue era in u sole.
Capirossa si volta nant’u spinu è ripiglia fiatu.
A luce rossa di u sole face ancu più rossu u culore di a so chjoma.
Capirossa s’addinochja è si pesa è si mette à marchjà.
Nanzu à l’azzuffu sapia duv’ella andava.


U vechju posa accant’à a porta, nantu à un bancu cupertu di teghje grisgie.
Fideghja luntanu quallà, daretu à i monti, daretu à u mare, più luntanu c’a vista pò andà.
L’hà intesa vene perchè Capirossa hà vistu a so arechja movesi cum’è quella d’un cane. Aspetta ch’ella parli. U so visu hè vechju, sulcatu da centu riviglie chì dicenu a so età cum’è i chjerchji di l’alburu. Un vechju castagnu, arradicatu quì, vicinu à a so casa chì hè stata a casa d’u so babu è di nanzu a casa di u babu di u so babu. Duie dite nudose cum’è vechje branche tenenu una sigaretta chì fumicheghja è chì ingiallisce appena di più a pelle pergaminata. Quatru peli di barba c’ùn anu più abbastanza carne in stu visu dissuchjatu per pudè cresce è dui ochji negri, senza ciglie, chì a fideghjanu è li dicenu chì st’omu aspetta a morte cume s’aspetta a notte chì s’avvicina, per pudè si ripusà una cria dopu à una ghjurnata di travagliu accanitu per isse teppe muntagnole.
« Luisa ! Porta una buttiglia di vinu è dui vichjeri ! »
À Capirossa li stupisce assai issa voce forte è chjara surtendu d’issa bocca sdenticata è chì palesa a vulintà forte d’esse intesu è ascultatu.
L’omu a si vole fà valè puru s’ellu hè debule in lu so corpu è ùn hè mancu appena disturbatu di vede issa bella capirossa tutta sanguinosa è meza spugliata chì u fideghja senza parlà.
“T’hà lasciatu passà ?... A sò perchè sì quì è ti cunnoscu à tè… sì figliola di…”
U pugnale li tagliò a canella è a sigaretta cascò in pianu
“Ùn si degnu di prununcià u nome di mama”
“Eccu u vinu” disse Luisa.
“Pensu c’ùn hà più sete”
Misse à mughjà Luisa cum’una cagna ferita è Capirossa si n’andò. Ùn era ancu finita a so cerca.

À seguità (à chì vole)


3 commentaires: