dimanche 19 décembre 2010

Elios 75

Una nuvella di
Zipura Meiran




“ The instruments, cryptographic, unconventional, make no sound, do not move. The sphere stops, shifts and roll as the last of the liquid drips from the wide split in its side.
Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? “
Michael Moorcock, Behold the Man  (1969)



1

-          Attenti, entrate in a zona d’Argaman ! Identificatevi !
   Fece unu sforzu sottumanu da apre l’ochji. U lume l’abbagliulava, è li facia male in capu. Quantu tempu sarà firmatu incusciente ? U vascellu s’era sguisciatu in u tafone-vermu, l’aspirazione era stata brutta, guasgi insuppurtèvule. S’era forse svanitu à issu mumentu.
-          Attenti, entrate in a zona d’Argaman ! Identificatevi !
 A Voce li trivellava i timpani. E mani placcate nant’à l’arechji, s’appiciccò à a radiò. Stava pà agguantà u micrò, quandu visse i so diti, maculati di sangue.
-          Sò Igal, è vi parlu da Elios 75
-          Elios 75 ! V’aspettàvamu.
Avà a voce era  rigulare, armuniosa di più, guasgi uspitaliera.
-          Vi trasmettu u prutucolu d’affacu. Una stonda pè piacè.
Quandu avia lasciatu, un mese fà, a basa d’illanciu di Sulinzara, ùn ardia maghjinassi tènesi un ghjornu cusì, arrittu davant’à ellu. Vistu da a Terra, u sole paria tondulu, perfettu è uniformu. Ma faccia à ellu, avà, ùn era che focu scatenatu.
Igal pruvava à rasserenassi, pensendu chì a tecnulugia ch’avia ghjuvatu à custruì a navetta avia valutu dinò u Premiu Nobel à u so cuncittore, u prufessore Acquaviva.
Dop’ad avè bulicatu parechji brisgioli, s’assicurò di e curve nantu i screni. S’eranu ghjusti i càlculi, u scudu tèrmicu era sempre uperaziunale. Lasciò u cockpit : firmava à privene u restu di l’equipaghju chì a manuvra d’avvicinera era imminente. Ma quandu aprì u sassu, capisse chì qualcosa ùn ci la facia più. Sbulicò u locu sanu : nimu ! U modulu ancillariu s’era vulatillizatu... è u so puntu d’ancurera nant’à a passarella era biotu addisperatu.
-          Prutucolu d’affacu trasferitu.
Igal si balluccò à u cockpit. Ghjuntu chì fù, u prucessu sfilava dighjà in linguaghju criptatu à l’urdinatore centrale. A so vista si sbrugliò. Cridì chì avia da rende. Dopu à un rispiru prufondu, suffittò, affanatu :
-          Prutucolu d’affacu innistatu
(...)
-          Vi pensavamu persu, Elios 75.
Sguisciendusi in a capsula anti UV, Igal maldisse babbu d’avè cumbricculatu i risultati di a selezione pè sta missione. Appena natu, avia dilusu i speri di u capu di famiglia : da criatura era magrettu, è li so pienti acuti ùn auguravanu nulla di bonu, à ciò ch’ellu avia cuntatu. Zitellu fragiule, è sensibule, a mamma l’avia prutettu chè troppu. Dopu à u liceu, u babbu avia pruffitatu di a so influenza di Direttore di l’Agenza Spaziale Corsa da falli ammette à a Scola suprana di l’aerunautica. Senza què, ùn avaria mai passatu e prove fìsiche. “Unu spiritu brillante in un corpu di fiminetta” : i motti crudeli di u patriarcu, chì l’avianu cusì longu traumatizatu, parianu cusì derisori avale, in u spaziu intersiderale...
A manu à manu chì u cuparchju si chjudia, i rasgi di u sole dardighjavanu, ubliquii. Trisaltò à u cliccu, chì cinnò a fine di a manuvra d’impermeabilità. Una musica landana sligò l’aria cundiziunata di a capsula. Igal s’avia da persegue a missione. Solu.

2

U fusulieru si sbranlò, mentre chì u vasciellu tuccava a terra d’Argaman. Si spinsenu i riattori in un ultimu sfrombu di rabbia. Igal aprì a porta di a navetta. À u pede à a scaletta, quattru aliferni aliti l’aspettavanu dighjà.
-          Benvenutu in Argaman, Igal di a Terra. Semu l’Ishim, i vardiani di a Città di focu.
À pocu à pocu chì scappavanu i motti in bocca à l’anghjuli, u so ICom li trasmettiva in cascu una traduzione simultànea. Igal ùn avia prisentatu sin’à tandu nisuna pridisposizione pè e lingue, ma pudia, à sente certe parolle, distingue parechji soni chì li parianu familiari. Da chjucu, una mane à l’alba, avia surpresu, in a sgrignata di a porta, u so babbone linzulatu d’una caparella à listre, ricitendu strane fòrmule cù listessu accentu. Ùn avia arditu di chereli u significatu di issu rituale, ma e sunurità di l’incantazioni, elle, ùn l’avia mai sminticate.
-          Vi cundecemu appressu à Nuriel.
 U curteghju s’astradò : dui anghjuli pricedendulu, è dui in più da compie u passu. Pighjendu pusizione, l’Ishim spligonu, maestosi, e so ali, senza emmette in l’aria mancu u mìnimu chjuchjulime ; è furmonu una serrenda infranchèvule ingiru à ellu. Misuravanu forse più di dui metri, è Igal ùn pudia vede aldilà di issi muri di piume.
Chì c’era puru ch’ùn duvessi scopre ? Ad ogni passu chì l’alluntanava di a navetta, li tricava di vultassine. Mille dumande s’ingurgavanu in a so mente. U restu di l’equipaghju, sarà aghjà ghjuntu ? Cacciò prestu issa pussibilità di u so spìritu, ch’ùn avia nutatu manc’una vistiga di u mòdulu ancillariu annant’à u terrenu di a basa. Chì sarà Nuriel ? Ùn avia mai sentitu sta casata. Era venutu à scuntrà una squadra di fisiziani atumisti. A Terra avia di fatti cunsumatu e so risorze sane in energia naturale. A càusa di u riscaldacciu climàticu, l’acqua naturale s’era scarsata. I venti s’eranu indibuliti. È i rasgi di u Sole a facianu pocu avà à attraversà u cuparchju di nebbia, quasi ughjincu, chì s’era impatrunitu nù l’atmusfera ; hè pè quessa chì u Planu d’Urgenza – Energia à Rinnovu di u Presidente Bucconi avia fiascatu bellu chè bè. A scuperta d’exò-energia era diventata a priurità di i Guverni di l’Allianza Verde. I primi scambi scientìfichi incù Argaman avianu tandu dimustratu chì e so tecnulugie eranu traspunèvuli nant’à a Terra. Di fatti, unu frammentu infimu di u nasgiolu sulare, fuss’ellu solu un campione di 10 cm3, pudia arrichisce à bastanza d’energia necessaria à a vita terrestra pè un seculu sanu.
Si stantaronu l’anghjuli. Ne suvitò un trizzinime chì criscì sin’à fassi trustone : s’aprìanu e porte. L’Ishim rispligonu l’ali, scuprendu una stanza in chjerchju incapellata da un domu tralucente. Nuriel era quì, à u centru. Igal circò à fighjoni u permessu di l’escorta, è l’Ishim l’incuraginu ad avanzassi. S’avvicinò da u tronu senza svià u so sguardu, unu sguardu imbulighjatu di rabbia è di paura. Mentre chì Nuriel lasciava u so pidistale da vene à scuntrallu, a so rabbia si fece timore eppò, infine, affascinamentu. Nuriel era cusì bellu di visu, quasgi ireale è senz’età... Lu so esse interu diffusava un calore appena palpevule. Rasserenatu, Igal dumandò induv’elli eranu i so cumpagni.
-          Lasciateci, disse Nuriel à l’Ishim.
È aghjunse vultendusi à Igal :
-          Scusateci pè u cirimuniale. Ma Argaman hè una vechja città liata da u ritu dapoi più di sei milleni.
Si piantò una cria.
-          I vostri amichi sò passati dapoi più di un annu dighjà.
Cunvintu chì i so amichi eranu stati tombi in veru è chì a so sorte ùn s’annunciava megliu, a si pruvò à ponela issa quistione chì u runzicava dapoi chì ghjuntu.
-          Ma chì sete ?
 A faccia di Nuriel s’illuminò è dichjarò allucinatu :
-          Sete cullatu cusì altu in u cielu... Ma sarete prontu à fallà cusÌ prufondu nù l’abissu, in duv’elle si leianu a sorte di l’omi è quella di l’Ishim ?
Igal fù stantaratu è mancu un mottu li vinse in bocca.

3

Nuriel ripigliò, sulennu :
-                     À l’iniziu, D.iu francò lume è tenebre pè falla finita incù u tohù-bohù. Ma tandu i dui mondi si dichjaronu a guerra. Quand’ellu vincì u caò è chì cuprì quasgi a terra sana, l’ultimu coppiu d’umani, di qualissu l’ombre ùn avianu ancu annigratu l’anime, si piattò, addisperatu, in un giardinu battizatu l’Eden. Tandu l’Ishim, i guerrieri di a razza anghjulina, funu incaricati da D.iu di furmà una muraglia infranchèvule ingiru à elli. Inghjanotte, l’armate di u caò vinia à fracassassi contr’à a so armatura. Eppò mezu à u giardinu, c’era dinò un arburu. Paspà i so frutti era vietatu, chì purrianu purtà l’omi à sfarinzà u bè è u male, è tandu à causà a so perdita. U camminu à l’arburu era pè quessa vardatu da sette Serafim, a casta superiore di l’anghjuli guerrieri. Faccia à l’impussibilità di strughje a muraglia, l’armata di u caò si fece dunque spiritu. È issu spiritu si fece sarpa. Un ghjornu, piatta in a machja intrisicata di u circondu, a sarpa riescì à infilzassi attraversu l’Ishim. Francata a so barriera, pruvò à currompe à striscioni l’ultime criature chì si firmavanu ancu à avè un visu: l’Omi. Vidì a donna chì si bagnava in u fiume, è s’avvicinò pè sussurali motti deliziosi, trinichendusi contru à u so corpu nudu. Quand’ella si discitò, stracquata nù l’erba, ghjera notte. Sintì trà e so coscie qualcosa caldu è umidu, è aguanttò qualchì foglia pà asciuvassi. À u cuntattu di u lìquidu, e foglie si fecenu cennere. Impaurita, currì à rifugesi appress’à l’anghjuli. Vicinu à l’arburu, truvò i Serafim chì l’arristònu cù e so lancie. Quandu tuccò a prima punta di farru, avanzendu la manu, un flùidu bughju agguantò i vardiani è i fece smarì. A sarpa era dighjà quì, u corpu arrutulatu ingiru à u troncu. E li disse : “Manghja puru issu fruttu è spartelu cù l’Omu, chì tandu saperete è un cunnoscerete più a paura”. 

Dapoi l’iniziu di u munulogu, Igal avia esaminatu a stanza. Duvia esiste una manera di sorte. Ma dopu, cumu feria da vultà à u vascellu ? Ci avia lasciatu u so Desert Eagle. Fà fronte à i vardiani andava aldilà di e so capacità. Nuriel s’era risidutu annant’à u tronu. Parì subitu invechjatu è aghjunse:

-          Dapoi stu ghjornu, ùn si pisò più u sole nant’à terra. A sterpa di l’Omi fù ghjittata in un abissu senza fondu, runzicatu da u culpabilità.
Igal u tagliò seccu :
-          M’aggradisce assai a vostra lighjendaccia mìstica. Ma ùn ci vecu micca u riportu cù a me missione.
Nuriel suspirò, affanatu :
-          A cummunità di l’anghjuli fù sbandita è esiliata fora di tutti i mondi cunnisciuti. Pertantu, un ghjornu, D.iu i richjamò pè falli riparà  a so colpa. U dicesimu ghjornu di u primu mese di l’annu, unu di l’Ishim saria dunque sacrificatu. L’energia liberata da li so ultimi suspiri accatizzeria di novu u Gran Lume.
Nuriel tendì una cascetta à Igal.
-          Umbè, infine, ùn hè ancu tardi, pensò Igal.
Igal aprì u cuparchju è vidì una piuma chì si svintulava in u ricitacculu.
-          Ma chì vulete ch’o ne faccia di què ?
-          Vi tocca à scrive a nostra storia, è  dopu à palisalla à l’Omi. Dui mill’anni fà, un anghjulu avia dighjà cuabitatu incù un’ umana. Di issa unione era natu un mez’anghjulu. Duvia squassà a culpabilità di l’Omi, è falla finita incù u mitu di u piccatu uriginale.
Nuriel ebbi una risataccia nerbosa, nanzu d’aghjunghje :
-          Ma ùn eranu pronti l’Omi. Chì a culpabilità ginireghja a paura. È di a paura nascenu e bucie. È u pudè si nutrisce di isse bucie.
À l’impruvvisu, un raghju illuminò u domu. U tronu si muvì. Parechji essari quadricèfali ci surghjìnu à ogni scornu, è quattru rote si mittìnu in marchja. Ùn era più un tronu : era un Carru. U domu s’aprì nant’à un uceanu di fiaccule. U Carru s’alzò in un focu chì parturia una melupea d’anghjuli.
“Yitgaddal vèytqaddash sh’meh rabba...”


  *
*           *
À l’attrachju, à u campusantu marinu, eranu tutti qui à rendeli l’umagiu. U babbu pinghjia cusì amaru quandu u corpu di Igal fù messu in terra. U sole si ciuttava pianu pianu in u golfu, fendu u mare arrussì : Argaman... u culore purpureu... quellu di u sacrifiziu, in memoria di issu ghjornu duv’elli fiascònu l’anghjuli,  lasciendu l’Omi ab eternu sentesi culpèvuli.

11 commentaires:

  1. Magnificu. Brava o Zipura !
    A l'epica di Natale, ci da a riflette.
    Aghju lettu anch'eo u libru di Michael Moorcock, e a scienza fizzione mistica e caustica mi piace assai.

    RépondreSupprimer
  2. Ghje' ùn aghju micca lettu à Moorcock (ma ci aghju da passà !), ma aghju lettu à Zipura è mi so campu !

    MB

    RépondreSupprimer
  3. U libru di Moorcok Behold The Man he statu traduttu in francese sott'a u titulu Ecce Homo o Voici l'Homme, secundu l'edizioni. Umaghju a Herbert George Wells, conta a vera vita di Ghjesu.
    A a so escita, pruvuco unu scumbugliu tamantu si dice chi Moorcock he statu perseguitu da una bella mansa di cretini, di stremisti religiosi - ma un sara listessa cosa?- e di snobi. Eppuru oghje, dicenu i critichi chi ghj'he un capudopera.
    Ma stu fenomenu, u cunnuscemu, mi sbagliu ? Ma quessa he un antru affare...

    RépondreSupprimer
  4. Ben intesu, un pensu micca chi u libru di Moorcock piaceria a Monseigneur Brunin...
    Ma, a dilla franca, un li piaceria nemmancu a nuvella di Zipura Meiran... a suppose puru che fussi capace di capiscene un acca, e vi parlu di u sensu e micca di a lingua...

    RépondreSupprimer
  5. Un Acquaviva chì si strappa u Nobel...Eccu scenza fizzione vera...

    RépondreSupprimer
  6. Ma u Pianu d'urgenza Energia a Rinnovu di u prisidente "Bucconi",
    quella un he scienza fizzione...
    U prisidente Bucconi... li va be, non?

    RépondreSupprimer
  7. Bon Natale a tutti i lettori di Tarrori e Fantasia !
    Cari lettori, cari scrittori, a ringraziavvi !
    Zeruffu

    RépondreSupprimer
  8. Bon Natali è boni festi à tutti !

    Dumani ci sarà calchì testu novu !

    MB

    RépondreSupprimer
  9. Allora, ùn simu dumane avà ?

    Bone feste à tutti!

    JYA

    RépondreSupprimer
  10. Tutt'u mondu aspetta u prossimu testu !
    Ma cosa face u nostru "Direttore di a redazione" ? Ha passatu Natale in una sapara e un trova piu l'escita ?
    Emu da fa un sindicatu di lettori !

    RépondreSupprimer
  11. A tutti : mi scusu ma prublemi di cunnezzioni m'ani impiditu di metta à ghjornu u bloggu com'e vuliu.

    Spergu chì stasera tuttu andarà meddu.

    MB

    RépondreSupprimer