mardi 31 mai 2011

Rituali sanguinosu (6/6)

Una nuvella di Marcu Biancarelli

VI

Faccia à Waterbright, intrunatu in u so futtogliu, Egerton si dissignaia stranamenti in l’inquatratura di a finestra, u bughju di a faccia rinfurzatu da u contraghjornu. Frasturnatu, u ghjurnalistu ùn si pudia impidì d’appaghjà st’imagina à quissa di u strionu barbaru di a narrazioni.
I rivilazioni di Lord Egerton aviani pichjatu com’è una mazza annant’à u spiritu di u tintu ascultadori, è avali, avali pisaia ancu più forti st’interruzzioni di u discorsu, chì lacaia suttintenda una fini di i più infami, una verità chì Waterbright avaria prafiritu d’ùn cunnoscia mai.
Ma, in ‘ssu spoddu di i sicreti arcani, priculosi, s’era andatu troppu luntanu. Malgradu una ingoscia oramai impussibuli à duminà, u reporter buddia di sapè tuttu. Scelsi di cuntinivà ad avvicinà, à u più strettu di a so abuminazioni, i strazii è l’umiliazioni chì Lord Egerton avia duvutu suppurtà in l’infernu di Nova Ghinea.

– Lord Egerton… Mi videti cumossu… afflittu da a voscia svintura ! Avali seti quì è…

– Mi socu salvu, iè.

– Aghju troppu cumpassioni par pudevvi dumandà di chì manera… ‘Ssa spirienza, a capiscu… avariati bramatu d’ùn vìvala micca… È u vosciu amicu, Flaherty… Hè da veru l’affari u più bruttu ch’avissi ma’ intesu…

– S’hè salvu anch’iddu, Waterbright.

– Ooh ! Diu ! V’assicurgu ch’e ni socu sullaghjatu !
– Hà vistu a luci, com’è mè.

– … ? … Mi scusu… ùn aghju micca capitu bè… 

– ‘Ssa pratica, u me caru, ‘ssu rituali porta un nomu. I scentifichi u chjamani a « subincisioni ». Cunsisti à taddà u viscaru in tuttu u so lungori. L’usu hè accirtatu in certi populi cunsidarati com’è arcaichi. Da l’Australia sin’à l’isuli ritirati di u Pacificu. Arcaichi ma vicini à u statu di natura, u statu primieri, saria forsa più ghjusta à dì. U statu chì l’omu ùn si hè ancu staccatu in tuttu da i misteri di a criazioni. È ch’iddu cunnosci sempri i violi piatti, i rituali chì permettini di ritruvà, d’entra in cumunioni cù i putenzi supiriori.

– Eti dittu bè… a luci ?

– U dulori hè insuppurtevuli, Waterbright. À u mumentu chì u magu vi mutilighja, passeti in una diminsioni chì vo ùn pudiati imaginà. Hè un attu à tempu simbolicu è esteticu, ma dinò rigrissivu, pà entra in a transa, è nicissariu, par ghjùnghjani à VEDA ciò ch’ùn si vidi, ciò ch’ùn si sà. A faccia di Kuddù, Waterbright, hè à ‘ssu prezzu quì. Kuddù l’Unniscenti, Kuddù a Surghjenti, u Vardianu di a Verità.

Waterbright misuraia tuttu l’aspettu malsanu di ‘ssu novu discorsu. Più chè ‘ssu sintimu di culpabilità chì l’agguantaia, par avè circu, cù a so curiosità morbida, di sbuscà una intimità ch’ùn l’appartinia micca, era st’imprissioni dispiacenti ch’una minaccia li bulaia avali in ghjiru chì u stuzzicaia à u più prufundu di l’essa. Lord Egerton, à a stunda pricisa ch’iddu evucaia u sensu di u rituali, paria di vulellu scunvincia di calcosa, d’ùn essa più a vittima di u racontu tirribuli ch’iddu avia cunfissatu, ma incarnaia guasgi unu spezia di missaghjeri in adurazioni, un prufetta malmindosu chì discrivia l’orrori u più assulutu cù u tonu di l’addilittera.
Waterbright affucaia. Era com’è sì a pezza indu discurriani s’era ridotta di colpu. U sguardu fissu è neru di Davidson u inziffaia com’è una lancia arruttata. Beckett li s’era avvicinatu, si n’avvidia solu avali, è u subranaia in sudori, com’è un scemu chì s’appronta à cascà annant’à l’ughjettu di u so disideriu. Di manera mecanica, u ghjurnalistu ghjirò u capu pà circà un sustegnu illusoriu, o par sapè à chì n’era l’ultimu prutagunistu, u sirvitori James, chì à mumenti vardaia a surtita di u salottu. Quiddu s’era piazzatu, senza fà u minimu rimori, ghjustu daretu à u so futtogliu. È ùn vidia più avali chè ‘ssi bracci putenti, capaci di truncalli u coddu.
In u mentri chì Davidson s’arrizzaia, com’è par alluntanassi da ‘ssa scena ch’ùn l’intarissaia più, Egerton ripresi :

– I salvatichi ani fattu di no i so paghjesi, Waterbright. Parchì l’omu chì sà devi inizià l’omu chì mireta di sapè. Hè una regula chì l’aduratori di Kuddù tramandani dipoi chì a Verità li fù palisata, in un tempu di sprufundu abbiettu chì a mimoria ùn hà micca vulsutu ritena. Dipoi chì u nosciu vechju Ordini Divinatoriu fù fundatu…

– L’Ordini Divinatoriu… iè… l’aviu sminticatu… n’emu parlatu à principiu…

– È eti ghjuratu, John Irwin. Eti ghjuratu, par prezzu di a me cunfissioni, di suvità i reguli, d’essa iniziatu ancu vo.

– Aghju ghjuratu ? … Aghju ghjuratu ma… ùn sapiu micca… i reguli… hè unu scherzu, nò ? Hè pà taruccà tuttu st’affari ? …

– Eti ghjuratu Waterbright, d’essa iniziatu, era a voscia vulintà, è ancu sì vo ùn avissiti ghjuratu, saria listessi. Unu chì sà a verità ùn pò vultà in daretu, ùn pò vultà à u bughju. È quissu chì hà vistu u sguardu di Kuddù devi accunsenta ad abbracciallu. Par sempri !

Waterbright feci pà arrizzassi, di stintu, com’è pà sciodda ‘ssa prissioni psiculogica chì u strangulaia, com’è pà rumpa infini ‘ssa macagna chì li dispiacia di più in più…

– Ah ! Ah ! Aghju guasgi marchjatu… Ma avali femula finita chì hà duratu abbastanza…

James li strinsi u coddu cù u so bracciu putenti, è u furzò à pusà, senza dilicatezza, in u fundu di u so futtogliu. Beckett s’allampò dinò è u chjappò à i vinochja, impidindulu di mova cù tuttu u so pesu.
Davidson, in u fundu di u salottu, apristi calmamenti una porta, è un parsunaghju impinsevuli cumparisti in a sala.

– Eti ghjuratu, cuntinivò Egerton, è l’ora hè vinuta di righjunghja a noscia cunfraterna, l’Ordini di Kuddù ! L’ora hè vinuta ancu par vo di cunnoscia u rituali, di duvintà u nosciu paru !

Waterbright circaia u rispiru pà supplicà, tardaviddaia certi parolli patetichi chì a strinta di James impidia d’escia da a cannedda martirizata. È i sudini di tarrori li misciaiani da partuttu mentri chì u nuvell’ affaccatu, tirrificanti, s’avvicinaia cù u so pugnali d’ussidiana.

– Vi prisentu u nosciu preti maiori, dissi Egerton. Vi prisentu u maestru chì vi hà da trasfurmà, amicu, è chì v’hà da fà cunnoscia i dilizia di l’iniziazioni, i sciali chì vi farani veda u chjarori di a verità, a faccia limpida di Kuddù. Vi prisentu, u me caru, à Samuel Flaherty !

L’omu chì l’era prisintatu ùn avia più nienti à veda cù u spluratori chì l’era statu discrittu, più nudda di u filantroppu chì porta u lumu di a civilizazioni à i salvatichi di i furesti bughji. Mossu un ghjornu pà caccià da u so abruttisicimentu i primitivi i più bistiali, avia scontru una verità altra, ed era u salvaticumu chì u s’avia rosu, è palisatu à una vucazioni, un distinu chì nimu avaria pussutu priveda. Era iddu, oramai, u strionu, u magu sceltu pà purtà a parolla di Kuddù. Nudu in cristu, si prisintaia davanti à u futuru iniziatu, carcu à scarificazioni, tattuasgi malefichi, tarzarulatu cù l’ossa d’animali ripugnanti chì li tafunaiani u nasu, l’arichji, i subracidda… Ma l’urnamentu u più schifizzosu di ‘ssu ritrattu scandalosu, senza cuntesta, era ‘ssu sessu à pindulionu, mutilatu, taddatu in dui, chì paria d’avè a so vita propia, chì baddaia suvitendu i muvimenti di u preti, chì baddaia com’è un’ idra vilanosa, un mostru duppiu chì dicia l’anima di u dimoniu chì u viniraia.

À u mumentu chì Flaherty li taddaia u cazzu, Waterbright crezzi chì u dulori interu di l’umanità si fussi cristaddizatu in u so estru. Lampò unu stridu buinu chì intrunò i mura di sta camara di i so turmenti. Tuttu si missi à vodda in ghjiru ad iddu, com’è purtatu da a risa scema di Davidson. Vissi a tencia spavintosa di u magu, u pugnali sanguinosu ch’iddu drizzaia com’è pà offralu à i divinità abissali, vissi u sguardu pussidutu d’Egerton, mentri ch’iddu si daghjia à un abbuccu di prigantuli frenetichi, vissi à Beckett, è u sirvitori chì u lintaiani, com’è suddisfatti d’un’ uparata ben fatta, cumpiita, arrigalata à l’accuncera sulenna di u sprufundu. Po’ vissi u sulaghju chì muvia, chì si facia unu spezia di fuddettu senza fini, è chì u purtaia cun iddu versu ‘ss’altra diminsioni, virtighjinosa, indu tuttu, è a verità piatta di u sensu di l’universu, è di a noscia prisenza quì, ci hè palisatu infini.


jeudi 26 mai 2011

Rituali sanguinosu (5/6)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli

V
                                                    
Un’ umbra passò nant’à a faccia d’Egerton, chì vinia di compia u so discorsu. I so ochja, assenti, pariani di riveda un passatu di tarrori grevu. Waterbright ùn sapia chì dì. S’avvidisti ch’iddu tinia sempri un bichjeri avali biotu, è li simbraia chì st’ughjettu senza intaressu vinia di matirializassi à a siconda, in u mentri ch’iddu vultaia à u riali.
Beckett è Davidson erani sempri à a stessa piazza chè nanzi. U prima ùn pudia ritena un trimuleddu bizarru, com’è ch’iddu fussi statu intrunatu bè da u racontu. U sicondu, cuffatu in u so futtogliu, pussidia sempri ‘ssu sguardu neru è fissu di pridatori. Un etimu, Waterbright crezzi ancu di vedalu saltà da u futtogliu, disidarosu di chjappallu à a cannedda. Ma ùn era ben intesa chè una vista di u spiritu, influinzata da i parolli incridibuli di Lord Egerton.
È James, u sirvitori, sticchitu com’è un palu, è d’un flegmu sulennu, ùn pudia essa quì pà vardà a sciuta di u salottu. Quissa dinò era un’ imprissioni falsa nata da l’ambienti pisivu di u racontu.
Waterbright, trubbulatu à più pudè, pruvò quantunca di rumpa ‘ssu silenziu chì u lacaia di brama.

– Hè tirribuli, Lord Egerton… Mancu pudiu imaginà chì…
                                                                                                 
– Chì i rivilazioni ch’e vi pudiu fà erani cussì alluntanati da a visioni rumantica chì i ghjurnalisti si poni fà di i spluratori ? Chì i visioni pazzi di u vechju Rousseau annant’à u salvaticu bravu è bonu ùn valini un ficu ? Nò, Waterbright, ùn pudiati imaginà… ùn pudiati imaginà l’orrori chì dormi à u cori di i selvi luntani… ùn pudiati imaginà ciò chì ghjaci in l’anima crudeli di certi pupulazioni arrierati…

– Ma, vo, seti vultatu ! Seti riisciutu à scappà postu chì vo mi pudeti cuntà ‘ssi fatti… circu a parolla pà qualificalli… ‘ssi fatti…

– Ghjustappuntu, amicu, ‘ssi fatti sò indicibuli, impinsevuli ! È puri, l’abuminazioni ch’e vi ramentu sò successi… sò successi da veru !

– Collins, divuratu… com’è un insettu… una barabatula senza cuscenza… È vo, Lord Egerton, comu eti fattu à sòrtani ? È Flaherty… ùn mi diti micca ciò ch’iddu duvintò…

– Certu, John Irwin, manca calcosa à u me racontu. È vo seti quì, imprissiunatu è a capiscu, ma impacenti di sapenni di più, è quissa a capiscu dinò. Allora steti à senta, parchì ghjunghjimu à a fini di ‘ssa stodia, è ben chì u cori mi manchi par compia ‘ssa rilazioni, vi devu a caduta di ‘ssa tragidia…

*
*     *

Com’iddu l’avia annunciata Flaherty, i guerrieri kukukukù ùn trigoni micca à furzà a porta di a noscia casetta. Dicu furzà parchì, disidarosi di ritardà u nosciu suppliziu u più pussibuli, è ben chè intravati com’è l’aghju discritta, aviamu fattu rutulà un muzziconu, unu spezia di troppulu ch’ùn voddu mancu induvinà à chì avia pussutu serva, aviamu fattu rutulà, dunca, ‘ssu muzziconu, sin’à l’intrata, è cussì prutighjiamu, appughjendu à a malavia annant’à ‘ssu pezzu di legnu, l’apartura di u nosciu agrottu.

Ma a noscia risistenza ùn pudia essa chè vana. Collins ùn era ancu tuttu inguttitu da i vituparati chì l’assaltu fù datu à a noscia prighjoni. I salvatichi bucaiani à parichji, è no circaiamu di tena u più chì no pudiamu, denduci curaghju cù a boci, circhendu in una rabbia furiosa l’ultima energia nicissaria pà affruntà i nosci numici. Par disgrazia, a prissioni di l’indigenii era tali chì no vensimu à ceda. A noscia furturezza fù invadita di colpu. I cintunari di mani ci chjapponi, ci tironi fora malgradu i calci addispirati è i capati chì no riiscìamu à lampà, dicisi à venda a noscia carri u prezzu ch’idda miritaia. È dunca, à capu di ‘ssa lutta furmidevuli indu brusgestimu a possu dì tuttu ciò chì ci firmaia di forzi, fuimu infini fora da a casetta, stracquati in tarra à mezu à quiddi semiprimati chì briunaiani d’eccitazioni quant’è mai. Ci appruntaiamu à a fini, Waterbright, ci appruntaiamu à ‘ssa missa à morti ch’ùn ci pudia oramai chè libarà. È mentri chì u strionu avanzaia in a noscia dirizzioni, cù u so passu particulari di rittili à l’agguattu, ci parsi di passà in un’ altra diminsioni, trà quì è l’al dilà. Sicuri di riceva ‘ssu colpu di grazia ch’ùn vinia più.

Successi calcosa d’impinsevuli è d’inaspittatu in tuttu. Di colpu a barabagna di i nosci assidianti si feci più allegra. I facciacci suzzi di i musginati si ricupristini d’un surrisu incumpriinsibuli. È fuimu ridrizzati l’unu è l’altru annant’à i nosci peda, basgiati è abbracciati da unu stolu d’essari disgustanti chì avali pariani d’essa duvintati tutti i nosci amici ! ‘Ssi mattaghjati ridiani, Waterbright, scaccanaiani com’è davanti à u spittaculu u più piacevuli, u più divirtenti ch’iddu si poschi prupona. Ci amasgiulaiani da veru, è ùn sapiu parchì, è ci cupriani di carezzi affittuosi com’è sì no eramu stati vechji parenti vulsuti bè di ritornu in casa soia… U strionu iddu stessu ci libarò da i nosci travi, è si missi à stringhjaci contr’à u so pettu cù un amori dispiazzatu. Ùn ci capiu più nudda, è mi diciu trà mè stessu chì st’accolta nova è filici ùn pudia raprisintà chè unu scherzu ultimu nanzi chì l’infernu si scatinessi. Lampendu unu sguardu à Flaherty, poti misurà ch’ùn paria sullaghjatu manch’iddu. È postu ch’e viniu d’intarrugallu cù u sguardu, u me cumpagnu pruvò una spiigazioni.

– L’emu risistutu, Egerton. Ani vistu a noscia forza di carattaru è ‘ssi discimpiati devini ludà u curaghju, un valori ottimu di a so cultura guerriera. Collins hà musciatu a so paura è n’hè mortu. Avali ci facini a festa, è ci permettini d’intigrà a so tribù. Ci cunsidarighjani com’è i so pari, i novi membri di u so populu… omini com’è iddi, s’e possu dì.

I paisani ci lacaiani cunvirsà, senza più nè intimizioni nè brutalità. À u cuntrariu s’avvicinaiani cù i prisenti d’ugni genaru, piumi di tutti i culori, peruli d’acqua dulci, braceddi di scadda… Dopu à i passati viulenti di nanzi, era com’è u nosciu trionfu ch’era fistighjatu. Un cambiamentu di situazioni incridibuli ch’ùn parviniu mancu à rializà.

– Ma, Flaherty, semu salvi… Tutti sti prisenti, sti liccaturi… S’iddi ci piddani avali pà omini com’è iddi, hè puttostu bon signu, nò ???

– Ùn la so, dissi Flaherty cù una inchiitudina ch’iddu ùn pudia sempri micca cuntena. In ‘ssi tribù, par essa un omu… ci voli à siguità un’ iniziazioni… Temu l’iniziazioni ch’iddi ci approntani, Egerton… Par essa sinceri, temu chì u peghju ci aspittessi avali !

Flaherty vinia ghjustu di furmulà ‘ssi dubbiti chì u strionu lampò torra un ordini chì rumpia più o menu cù i frappuli chì i salvatichi viniani di pòrghjaci. Di colpu a folla di i guerrieri in ghjiru à no, senza gattivezza, ma cù una insitanza evidenti, si missi à ristringhjasi in ghjiru à no, guasgi à attuffacci. A folla si missi in muvimentu, unu spezia di flussu lentu è ineluttabili chì ci purtaia malgradu a noscia vulintà, è ch’era ritmatu da certi canti chì pariani ughjuleri di gurigli pisati. I tamburi, muti dipoi un beddu pezzu, s’erani rimissi à risunà in tuttu u paesu.
Fuimu bucati in dirizzioni d’una casa alta, cù un tettu di padda chì paria di tuccà u celi. Pinseti subitu à u tempiu di ‘ssi furdani. Senza chì no ci pudissimu sciodda da a prissioni di a noscia scorta, ci truvetimu guasgi subitu in u tempiu. I dicini di guerrieri armati è mascarati ci aspittaiani dighjà, dicisi à impidiscia a minima prova di fughjera. U strionu ci avia dinò priciduti, è vinia d’impustassi, sulennu, i bracci pisati com’è in calchì prighera pagana, faccia à u totem di u so populu : un troncu scultatu, altu è largu, chì cuddaia sin’à u sulaghjolu di quissa casa cultuali, è un totem chì… iè… chì raprisintaia un cazzu, Waterbright ! Iè, eti intesu bè, l’idulu di ‘ssi prasciti era un cazzu ! Ma un cazzu tirrificanti, smizatu in tuttu u so lungori, spaccatu da a basa guasgi sin’à a punta, una punta sporca chì paria un anneddu tamantu è chì riliaia i dui parti spiccati di ‘ssu diu vargugnosu !

In u so sabiru di scimia, u magu s’adrizzaia à u totem tontu, è u chjamaia « Kuddù », vucabili chì l’assistenza ripresi com’è un omu solu, cù un fervori ripittitivu chì ci ghjacia u sangu. Po u preti ereticu si ghjirò di colpu, è, in un brionu istericu chì ripiddaia l’appellazioni malmindosa di a so divinità, musciò di ditu à Flaherty, è senza dubbitu pussibuli vinia di disignallu pà l’iniziazioni barbara chì ni faria… un omu com’è l’altri !

Flaherty fù strascinatu à u pe’ di u totem, mughjendu com’è un dannatu, mentri chì, dinò una volta, i bracci d’acciaghju di i me vardiani m’impidiani di mova, è d’intarvena pà succorralu sì ‘ssu curaghju quì era statu imaginevuli. Ma in fatti, Waterbright, è a ricunnoscu cù tamanta vargugna, eru incapaci in tuttu di pinsà à quissa pussibilità, è inveci firmaiu quì, stantaratu, à assista à u rituali schifizzosu, è sintiu u me amicu chì, in darru, mi mittia in vardia.

– Un’ iniziazioni, Egerton ! Una prova scema, una mutilazioni in l’onori di a so divinità malmindosa ! Fughjiti Egerton ! Fughjiti pà l’amor di Diu !

Liatu pedi è mani, Flaherty fù snudatu faccia à u Diu Kuddù. Resu à u so primu statu, tali ch’iddu era à u ghjornu di a so nascita. Un essaru verghjini prontu à essa mudificatu, prontu à passà a prova subrana nanzi d’intigrà u chjirchju di l’omini, u chjirchju di i guerrieri… Tinutu annant’à una petra di u sacrifiziu da l’aduratori spietati di Kuddù, Flaherty, u spluratori cussì rinumatu chì avia affruntatu tanti piriculi, chì avia subranatu a numicizia di i tarri scunnisciuti quant’è di i tribù i più rostici, Flaherty vidia avali, trimulenti ch’iddu era, in sudori, vidia u strionu chì s’avvicinaia è chì stringhjia, allucitatu, u so rasoghju d’ussidiana. Quiddu li presi u viscaru, è cù un gestu sicuru di maciddaru frettu, ziffò u strumentu criminali in u membru moddu, è u smizò da a basa sin’à u pumpò !

M’invengu di u sangu chì schizzaia à fiumu… M’invengu di u moghju pateticu di Flaherty, chì bruddicaia com’è un varmu trapanatu annant’à u troppu di petra… M’invengu di l’ughjuleri pazzi di l’indigenii, chì cantaiani u nomu maleficu di u so diu sanguinariu… È chì u duviani ringrazià pà ‘ssa nascita nova, st’affaccata filici d’un guerrieru di valori, d’un omu avali fattu…

È m’invengu di st’ultimu traghjettu chì mi purtaia, di ‘ssa funi chì mi tiraia sin’à a petra di a me mutazioni. M’invengu, com’è in calchì sonniu fumicosu, di ‘ssu dulori vivaci, di ‘ssa mursicatura acuta nanzi di vena menu, in un brionu abuminevuli di suffrenza, è chì facia di mè, oramai, un novu sirvitori fidu di Kuddù…


mardi 17 mai 2011

Rituali sanguinosu (4/6)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli



IV

Quì, incagnati in ‘ssa casetta è intravati com’è animali, emu assistutu à l’impinsevuli, Waterbright. C’erani parichji inziffichi in i mura è pudiamu scedda ciò chì si passaia fora. Ben chì di pinsacci mi si drizza sempri u setanu, vi faraghju ‘ssa discrizzioni abuminevuli di ciò ch’idda fù a fini tragica di preti Collins.

Di u purtadori, ùn firmaiani ghjà chè pezzi di carri chì i salvatichi aviani missu à cocia in un pignattonu. Aviani appruntatu una fucara è missu a pignatta annantu. Una pappù femina facia vodda un bozzacu in u mentri chì i so cunginieri lampaiani i pezzi di u purtadori in u brodu. Vidistimu cussì un bracciu, i fitti di i cosci, u capu smizatu in dui, spariscia in ‘ssa suppa vischjosa. In tantu in tantu, a cucinara facia cuddà u cuchjaronu sin’à a so bucca sdintata, è tastaia cù un’ aria suddisfatta u mischiu intardittu.

Collins, dunca, era liatu à un pilastru, à mezu à a piazza di u paisolu, è faccia à a pignatta ch’aghju discrittu. Sutt’à l’ordini di u strionu, parichji guerrieri s’incaricaiani di falli pagà – pensu – a dibbulezza musciata. Primamenti, un Kukukukù mustruosu li taddò i dui tittuli cù u so pugnali di petra, po i si sciaccò crudi, cussì, appena taddati, mentri chì Collins raghjia com’ì vo a vi pudeti imaginà. U tintu ùn era chè à cummenciu. Fù privu ghjustu dopu, è senza dilicatezza, di a so tusa originali di missiunariu, u boia chì s’affaccindaia à staccà u coghju da u capu mittindu tuttu u so talentu à taddà sutt’à u chjirchju di i capiddi, prima di tirà tuttu d’un colpu pà lacà cumpariscia, à nudu, l’ossu di a chjeccula di u disgraziatu. Cù petri d’ussidiana chì pariani rasoghja, d’altri assidianti si chjimponi à u santu martiru, à chì taddendu à l’impruvista un pezzu di grassu di u corpu, à chì sighendu cù minuzia ciò chì avia cumpostu l’anziana virilità – certu inutili – di u curciu preti. Ma peghju chè tuttu, Waterbright, peghju chè u fattu d’avessi manghjatu vivu u nosciu cumpagnu di disgrazia, i primitivi u imbutraiani cù a so propia carri ! U furzaiani à manghjassi da par iddu !

Dopu à du’ o trè ori di ‘ssu trattamentu indegnu, Collins era sempri vivu, liatu à u so pilastru d’infamia, ma ùn tinia più rittu chè par via di i funi chì u stringhjiani à u burdinali. U so corpu, for di u capu inumanu cù i so firiti crudeli, for di u troncu da induva pindiani i minucci è battiani sempri l’urgani vitali, u so corpu marturiatu era dighjà duvintatu unu schelatru di i più oridi.

U colpu finali li fù porsu da u spezia di magu chì sirvia di sapienti à ‘ssu populu di maunati. U v’aghju ghjà discrittu più in sù. À a fini di i so strazii, è in u mentri chì u poru Collins paria oramai in un’ altra diminsioni, senza più l’energia di pienghja o di ribradissi d’alcun manera, u strionu infettu s’avvicinò è, tuttu fighjulendu u preti in i so ochja lacciarati, intristi una mani viziosa, indu i dita erani prulungati d’ugni longhi è pinzuti è disgustanti, intristi ‘ssa mani, micca d’omu, ma di rapaci s’e possu dì, in a panza scurticata di u supplificatu. Quì drintu, chjappò calcosa ch’iddu atturcinaia cù una gudera evidenti di discimpiatu. Collins briunaia com’è un persu. È persu era, d’altrondi, à tempu à a so anima, credu, chì u shaman vinia d’imprighjunà in i so artigli di pridaghju. Cacciò di colpu a so mani, quiddu, è ritirò di u corpu marturiatu u fegatu caldu chì li sanguinaia longu à u bracciu. U capu di Collins, stavolta quì, s’abassò difinitivamenti. A so agunia era compia.

U magu, Waterbright, è quissa faccia à i so ghjenti chì pariani più chè mai in una transa cullittiva di i più scemi, sciaccò un morsu ingurdu à ‘ssu fegatu chì era bè a sola cosa chì bruddicaia sempri di u tintu Collins. À ugni mursicata bistiali ch’iddu daghjia, l’indigenii mughjaiani com’è dannati, è lampaiani i so lanci versu u celi, è dinò i so pioli di petra, è tuttu ciò ch’iddi pussidiani d’armi rostici chì diciani u so stintu guerrieru quant’è a so arrierazioni assuluta.

Funi i donni à lampassi com’è un’ appiata annant’à ciò chì firmaia di carri è d’ossa liati à u pilastru. Intazzaiani, mittiani in pezzi, truncaiani l’ossa à quel versu, è in u mentri chì no assistiamu – liati a vi ramentu – à ‘ssa spiddera scimita di u nosciu amicu, in u mentri chì no vidiamu da a noscia casetta i pezzi di Collins parta ad unu ad unu versu a pignatta indu buddia quiddu brodu schifizzosu, chì forsa duvia essa ancu par no un ultimu sughjornu, Flaherty truvò a forza di subranà u so addisperu. Vultendusi versu mè, chì eru quì à fighjulà, tarrurizatu, a missa a morti abbietta di u preti, è a so minuzzera abuminevuli, mi dissi stringhjindu i canteghji :

– Quandu avarani finitu, è ch’iddi varcarani ‘ssu zuddu, da quì à pocu, battitivi Egerton ! Battitivi cù i denta s’iddu ci voli ! Cù u capu è i voiti o cù tuttu ciò chì vi pudarà serva pà imbuffalli i so facciacci di scimii… Ma feti di manera à falli pagà caru, è rigrittà, u so ripastu di mattaghjati !

mercredi 11 mai 2011

Rituali Sanguinosu (3/6)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli

III

Chjamaiani dunca kampung u so paesu. Ma paesu… Caccetivi subitu da u capu tutti i raprisintazioni archititturali ch’idda v’hà imparatu a civilizazioni, Waterbright, chì l’aggruppamentu di casetti di ‘ssi stripusgi tinia più da a chjostra, u purcili, chè da un locu d’abitazioni degnu d’essari umani. Quandu ci vissini affaccà, no è i salvatichi chì ci bucaiani cù firucità, i paisani – i chjamaremu cussì – vensini subitu à u nosciu riscontru briunendu è saltichjendu com’è buffona. U spittaculu d’isteria chì c’era tandu prupostu era à a limita di ciò ch’un omu pò suppurtà. À chì minacciaia di ziffacci una lancia di petra in u cori, à chì ci esibaia senza vargugna unu stucciu pinianu di i più gruteschi. Ancu i donni s’avvicinaiani, sia pà palpulacci è arrendasi contu ch’ùn eramu dimonia, sia pà sgranfiacci senza ritinuta è dimustracci tuttu l’odiu chì ‘ssu pupulacciu risintia par no. Eramu in manu à i tonti, Waterbright, prighjuneri di i sioni i più arritardati, i più bestii, ma dinò i più crudeli ch’iddu si poschi imaginà.

Infini fuimu strascinati à u cori di u paesu, nant’à una piazzetta di tarra pista invadita da cintunari di salvatichi scimatuliti. Ci vulia po’ à vedali… baviaiani di rabbia, o d’invidia pinsendu à u ripastu chì l’aspittaia, è più andaghjia è menu u chjirchju di a folla si pudia cuntena di stringhjaci, pizzicacci i cosci è i petti com’è par tastà quantu no eramu pretti, o ancu licacci cù certi lingui puzzinosi imbuffati da a fami è u disideriu. A scimizia di carri umana, d’assassiniu gratisi, era talmenti forti inghjiru à no chì i mantacati si missini à liticassi tr’è iddi – forsa in disaccordu quant’è pà i pezzi à spàrtasi. Buloni i primi cazzotti, i mazzi di petra si pisoni è trunconi i spaddi è i cavichji à dritta è à manca ! L’indigenii, o caru, si battiani avali cù frenesia, in un cattamuzzu pazzu induva i più debbuli s’abbassaiani di nasu in a pulvariccia, trapassati forsa cù un’ ultima visioni di prisuttu gustosu o di custiglietta di biancu… Eramu in infernu, è prestu ci tuccaria à asciuvà tantu l’ira chè l’ingurdizia di ‘ssi malasciamè !

Un brionu putenti è annarbatu ribumbò da l’orlu di a piazzetta, è di colpu u chjirchju di i luttadori si sciolsi com’è d’incantu. A frenesia vinia di lacà a piazza à unu spezia di burbuddu generali, è un curridori s’apria à modu naturali trà i paisani chì pariani oramai intimiditi. In un silenziu grevu, un passaghju s’apristi in a folla, è un parsunaghju inchiitanti s’avvicinò. Era un indigeniu più maiori chè l’altri, chì purtaia certi piumi d’aceddu inditarminatu pà piattà i so parti intimi, è una mascara di tarra russa tirrificanti chì li daghjia l’aspettu d’unu strionu fantasticu. D’altrondi, à a manera ch’iddu suminaia u tarrori frà l’indigenii nienti chè à musciassi, capistimu ch’iddu era bè u magu subranu di ‘ssu populu.

Ghjunsi davanti à no, è ci fighjulò ad unu ad unu. Fighjulà s’e’ possu dì, chì a sola cosa ch’e vidiu di a so facciaccia erani i so ochji sanguinosi chì dui tafona tonduli di a mascara mi lacaiani traveda, cù tutta a scimizia è a barbaria ch’e’ pudiu leghja in quissu sguardu. Passò prima davanti à Flaherty, avvicinendu u capu sin’à tuccallu, è com’è s’iddu circaia di muscà, com’è un falu criminali, a paura di a so preda. Flaherty, imprissiunanti, ùn lacaia nienti traspirà da a so anima afflitta. Forsa dillusu, u mostru pruvò cun mecu. Calendu u capu, faciu l’impussibuli par cuntenami, è suvità l’andatura degna di u me cumpagnu spluratori. Ma a vi possu palisà, caru amicu, à ‘ssu mumentu pricisu u me cori battia guasgi à rumpasi, è timiu chì u culpadori ricivissi i vibrazioni nucivi chì dinnunciariani a me dibbulezza. U miraculu successi puri, è u capu di i primitivi s’alluntanò.

Firmò pocu davanti à u nosciu ultimu purtadori. Quiddu era troppu spavichjatu par pudessi cuntena. Trimulaia da capu à peda, è i lacrimi di paura misciaiani longu à a so faccia. U magu, chì duvia ricunnoscia un Motù è dissi cù spirienza ch’iddu s’agia quì di robba bona pà i so ghjenti, palpulò cù i dita a sciugna di i cosci è di i braccia di u purtadori. U tintacciu paria d’essa frisgiatu da una sarpi vilanosa. À ugni palpulera, si sutrinnaia cù una ingoscia ch’iddu ùn pudia ritena. U capu di i salvatichi lampò tandu un brionu, unu spezia d’ordini, in a so lingua preumana è schifizzosa, è dui guerrieri vensini à chjappà u disgraziatu pà strascinallu versu u locu di a so missa à morti. U vidistimu spariscia trà a turba scimiesca, è sintistimu i so ultimi moghja d’addisperu, mentri ch’iddu si facia sguzzà luntan’ da a noscia vista.

Infini u strionu si missi davanti à preti Collins, ripittindu cun iddu u so ghjocu bistiali di l’annasera è di i palpuleri. Collins era tarrurizatu, è trà mè stessu mi mittiu à prigà chì u sant’omu ùn si lachessi distabilizà. Ch’iddu ùn musciessi nudda di u so siscu. Ma u culpadori ni vensi à tuccà u crucifissu chì u tintu missiunariu tinia liatu à u coddu. Presu d’isteria, è com’è ch’iddu ricunniscia quì l’ughjettu u più numicu di u so paganismu zotticu, u barbaru strappò u cuddari sacru, è si missi à briunà di rabbia. N’era troppu pà Collins, chì sbuttò à pienghja com’è un ziteddu, è chì, peghju infamia pussibuli in ‘ssu mumentu indu tuttu si ghjucaia par iddu, ùn si poti tena di pisciassi addossu.

Mentri chì i guerrieri u tiraiani à u so turnu versu u pilastru di u so suppliziu, u puvarettu di Collins ghjanghjulaia com’è una fiminedda, lintaia di ‘ssi picculi stridi purcini chì ci ghjaccioni u sangu. Ghje’ è Flaherty, liati com’è becca, finistimu in una casetta puzzica, fatta di tarra è di padda troscia. Forsa missi da cantu, in riserva pà un prossimu pranzu vargugnosu.
        

lundi 9 mai 2011

L’Anticariu in u Borgu

Una nuvella di Marceddu Jureczek

à Jorge Luis Borges

Forsa mai avareti fattu casu à quidda buttega, par cantu di stretta, à u par di terra di un palazzu qualunqua, in u Borgu d’Aiacciu. Forsa ùn vi sarà vinuta mai in cori d’arreghjavi di punta à a vitrina bughjicosa è, traversu u vetru bruttu, di abbadà i miraculi di baterchji pulvarosi chì impachjani u sguardu. Forsa ùn vi sarà ghjunta di francà quiddu zogliu strettu di u vechju anticariu scurdatu, inavvistu da tutti. Certi lochi, basta pocu da induvinà chì a storia soia hè longa è carca à passati strasurdinarii, à quandu ghjacondi, à quandu spiumbati. T’ani com’è razza di una parsunalità, sò vivi puri ‘ssendu tralasciati. Turrenduci, vi si pari à veru d’essa in casa à calchì divinità strana ed istrosa, chì saristi megliu à cunfaciasi cun edda, l’ansciu u vi tiniti in pettu da ùn dà da fà à nimu, da ùn rompa u silenziu, da ùn tarnalà i lari custodii. Drentu à quì, u tempu s’allena, vogli è scunvogli, i porti di a cuscenza, da in cantaroni ch’eddi sò in u cutidianu, si sbalangani, viditi tuttu, capiti tuttu, pudariati ancu, s’edda paria à vo, tuccà di ditu u misteru di l’universu, à Diu…

Tandu l’aghju vista, a buttega di l’anticariu. Infini, dicu cusì chì altru ùn sapariu dì.
In Borgu, c’eru praticu assai, criditi puri, ci sò natu. Quantu volti l’aghju avvintu, da l’alba à l’abrucata u carrughju. Anticariu quì, ùn ci n’hè statu mai. Ma l’aghju saputa dopu, a buttega, primurava pocu ch’edda fussi quinci o culandi, postu ch’edd’ùn si duvia truvà indocu. À li volti, sò i lochi i più cunnisciuti, i più intimi, chì vi poni stupiscia.
Indrentu nimu. Aviu chjamatu, aviu bucialatu, nisciuna risposta. À vedala da fora, paria chjuca a buttega, inveci chì u spaziu internu era sprapusitatu. Si pirdia u sguardu in un labirintu di parastaghji colmi à libri di tutti i maneri, chjuchi, grandi, spessi, fini. In ogni catagni, casci è cascetti, cartoni è ughjetti inguttupati di carta, com’è s’eddi aspittessini d’essa tramutati in altrò da quì à pocu.
Mi sò avvicinatu da u parastaghju u più à vicinu. Da sempri mi piacini i libri, moltu più i vechji cù quiddu adori piccanti di carta incastulata. Nantu à i vulumi, a pula facia com’è un mantu grisgicciu. Da quantu tempu ùn erani stati tocchi quiddi libri ?
A cuprendula di u prima ch’aguantò ùn mintuvava nè titulu, nè autori. Apartulu aghju lettu una paghjina scelta à l’isbaragliu :

« Indiaremu issa leva d’omini à a fundazioni di un pattu suciali novu, à l’amori di i nosci pari, quali voglia fussi a peddi o a fedi soia, è ad abulì a guerra. Ci pisaremu contru ad ogni tirannia, in terra d’America, o in altrò in u mondu dundi omini è donni sò ghjimbati par via di l’uppressioni. In issu ghjornu, pruclamemu chì a forza parti di u nosciu travagliu ùn hè ancora compiu è chì ci tuccarà curaghju è forza da fanni di di più… »

-          Discorsu di l’invistitura, sicondu mandatu, scrittu da John Fitzgerald Kennedy. Avia dittu a boci daretu è mè. Ogni tantu m’accadi di rileghjalu, mi piaci assai.

Figureti vi à vo, Kennedy. Siccomu ùn a sapiu eiu chì l’avia tombu quiddu cannatu d’Oswald in Dallas. Ùn l’hà mai pussutu scriva issu discorsu postu chì sicondu mandatu ùn ci ni fù…

-          Asatamenti. Avia parlatu un arcifalu d’omu, vechju, largu di spaddera, scafiulatu, u barbazali biancu à mezu pettu.

Chì libru mi stà tandu ? Razza di ucrunia, di scenza finzioni ?

-          Innò. Di storia ? Dissi eddu calmu calmu.

Basta cusì, vi ni riditi di mè. Di regula mi piacini i tarocchi ma quissu…

-          U tempu o amicu, si tratta di u tempu. Un’affari mal’capiscitoghju di fatti. Ci pari ch’eddu andessi drittu drittu, senza mai arreghjani, mai avvigna, mai inciampà. Inveci, unicu, u tempu, ùn hè, o piuttostu, i rialità poni essa parechji. Quidda ch’è vo cunnisciti, ch’e vo viditi è sparminteti, ùn hè micca a sola ad essa. Ma v’imbufaliscu cù tutti quanti i me cunsiderazioni sopra à i dimensioni spaziutimpurali…

Sangu la miseria.

-          Micca ghjastemi in casa meia amicu caru. Sò di spiritu libarali assai, ma s’eddu ci hè propiu calcosa ch’e ùn possu pata, sò i ghjastemi. « Chì tutti i ghjastemi turressini pustemi » dicia un gran pueta di i vosci, ùn hè ?

Quì u fiatu mi vinia pocu.

-          Cusì vi piacini i libri ? Tiniti, un asemplariu più cà schersu di Bram Stoker, “Dracula’s return”. Magnificu.

Stoker l’aghju lettu facci un pizzettu aghjà è l’hà mai scrittu issu libru ch’è vo ditti.

-          Abbò ? Fà chì…

Abbò un corru !

-          Ùn vi incaldamenti cusì è lagheti stà u curnutu ind’eddu hè pà piaceri. S’edda vi gherba di di più a litteratura rilighjosa, eccu un libru scrittu da un ghjuvanottu astutu è ribradutu, “u Vangelu di Ghjesù”, un antru, una maraviglia à possu dì chì u sughjettu l’ammaistreghju, hè iss’opara di Borges “La bibliografìa de Dios”,  o tandu hè a pulitica chì vi cunfaci, eccu à Ernesto Guevara “l’omu novu è i cateni di l’alienazioni”. Seti un omu distintu, si vedi subitu, viniti à rimirà in fondu di buttega un quatru splendidu di Van Gogh “Les fleurs et le fermier” o u capid’opara di Bocklin « A Rinnascita ».  Vecu à a voscia faccia chì ùn seti micca scunvintu. Podarsi a musica, un dischettu di Jimmy Morrison « Lessons of Chaos » ?

Indù semu quì ?

-          Forsa chì calchì spiicazioni a vi devu dà. Ùn hè ? Allora asculteti, vi parlaraghju di l’opari, di l’uparati chì asistini prima di l’artisti. A statula hè quì aghjà in a sciappa di u marmaru nanzi chì u scultori zucchessi a materia di marteddu è di tagliolu. U so travagliu hè di libarà l’opara chì era in aspettu di vena à luci di mondu. U puema hè eternu è u pueta i versi i coglia par aria. Listessa pà a pittura, u rumanzu, infini, m’aveti capitu n’hè ? Quì, da arrispondavvi, saria u locu indù s’accantani l’opari, i travagli tutti quanti ancu ad essa stati rivilati, fatti da quiddi chì ùn l’ani pinsi ancora o tandu chì ùn l’hè stata cuncessa di compialli par bè… Canzoni, quatri, sculturi, puema, rumanzi, assaghji, storii, eccu li quì, opari magni è da finiscia, trattendu di spirenza. Vi possu prupona ancu unu rumanzu umuristicu chì Dostoievski l’avaria scrittu s’eddu ùn era statu cusì acciaccatu.

Aghju capitu. Ma chì facini quì tutti issi cosi ?

-          Quissa po a dumanda ! Indù vuleti ch’eddi fussini, quì o in altrò intantu ùn hè listessa ?

Iè, ma…

-          Ma mi rumpiti i stacchi cù a voscia incredulità. Da chì fatti cumpagni ùn pudariani accada in issu mondu ? Eppo, altru cà travaglià quì, eiu ùn facciu. Dogu una spulvarata di quandu in quandu, ricevu un cartonu è l’allocu in calchì catagnu fendu casu ad ùn fammi cascà nienti nantu à u nasu è aspettu ch’eddi ghjugnissini parsoni com’è vo ad aiutammi.

Aiutavvi à chì fà ?

-          Sò pà parta in un locu chì spirenzi n’ani bisognu quant’è quì. Ma a buttega ùn la possu chjuda. Dunqua m’aveti da tacchià quand’e saraghju par viaghju.

Hè bedd’è bonu, ma travagliu n’aghju unu aghjà è s’hè ùn mi spicciu micca d’altrondi, m’aghju da fà surracà da…

-          Ùn ci hè pinseri. Mi sogu intesu cù quiddi chì ci vulia. Pudeti stà quì u tempu chì accori è più.

Scherzu cumpagnu ùn mi n’hà mai fattu nimu.

-          Ùn si tratta di scherzu. Seti quiddu chì mi ci voli.

Par chì ùn chjuditi micca puntu è basta ? Tamantu dannu, butteghi chì si tirani l’usciu quantu ci n’hè ogni sittimana ? Ùn sareti po u prima…

-          Hè par via di a spirenza, a v’aghju ditta. A spirenza hè ciò chì faci mova l’umanu gennaru, senza spirenza, finitu lu mondu, hè edda chì allumina l’esistenza, chì faci campà. A spirenza hè sola à pudè salvà l’omu di a barbaria, di l’abissu, di a morti. Quantu sò l’omini privi d’ogni spirenza è chì m’aspettani.

À chì nasci spirendu mori cachendu dicia u tintu di missiavu.

-          Iè ma u puvarettu di missiavu eru un briaconu è dicia suventi sprapositi.

Hè vera, a m’hà conta babbu… Ma comu l’aveti cunnisciutu à missiavu ?

-          Laghemu perda issa minighedda. Vi tocca ad accittà chì a spirenza cusì ùn si pò lagà mora. A sapeti, sogu vechju è certi volti mi trega di vultà in i lochi mei. À pocu à pocu, prupongu à calchissia, tè, propiu ad unu com’è vo, di piglià u seguitu in i me butteghi.

Ùn valsini nè chircheni nè brioni. L’anticariu a si tracciava aghjà voltu a porta è francava in carrughju.

-          ‘eti da veda, ùn ci hè tantu à fà è mori ad imparà.

Era scumparitu l’umatali in un ammè. L’assenza di u patronu mi pugnia u cori. Ma eccu chì, davanti à a vitrina, una cascetta imbriava u zogliu. Quali sarà ad avella sposta ? Ùn la sapariu mai. Sempri accadi cusì, à l’assindotta, com’è chì nienti fussi. Drentu, maravigli da classificà è da tena contu.

Casu mai s’edda vi casca d’arruchjà in Borgu,  pianteti par pena di viaghjà frumbatu, canseti vi ghjà  ind’è l’anticariu, ch’è no raghjonghimi di u tempu, di a vita, di litteratura, di spirenza.

jeudi 5 mai 2011

A mazzera di l'erbe

Una nuvella di
Francesca Graziani

Mi pare d’esse raziunale. Ma à volte devu ricunnosce chì ci sò i tufoni in a mo raziunalità, razza di tufoni neri induve chì si sdrughje a mo lucidità, quandu incontru certe ghjente o chì impettu annantu à certi fatti strani...

A mo raziunalità serà babbu chì a m'hà legata ; ellu ùn cridia in nunda fora di a scienza. Ind'è ellu era guasi una religione. Mamma invece paria in rilazione cù un mondu misteriosu. Per un dettu, si misfidava di certe persone in paese chì vi "pudianu innuchjà", si signava ogni volta ch'ella l'infattava, avia spiecazione magiche pè l'evenimenti gattivi... Hè cusì chì malgratu i mo sforzi  per esse « raziunale », ogni tantu aghju e frizzure, aghju cum'è un trattu in mente, sentu una vuciarella chì mi sussura : "è chi ne sai tù, di stu mondu al di là di l'apparenze ?"

Era falata in carrughju à bon'ora à cumprà u pane è aghju vistu una vechja in traccia di copre e vitture d'erbacce. À sapè induve ella l'avia trove, quì in piena cità ? U paraventu di a mo Twingo n'era tuttu imbruttatu, cum'è tutte e vitture staziunate da quì à u Corsu !

In tutta a cità hè cunnisciuta a vechja, a chjamanu "a mazzera", perchè pare di fà un'opera secreta, di compie una vindetta misteriosa contru à u mondu, cuprendu e vitture d'erbacciole, a matina à l'alba.

U mo amicu Battì m'hà spiecatu ch'ella era intuntita dipoi anni è anni, dopu à avè persu u maritu è i dui figlioli in un accidente di a strada. E ghjente si piglianu di peura ogni volta ch'elle trovanu l'erbe  mischjate di terra è di mulizzu nantu à e so vitture. Quant'è chì a vechja li avessi lampatu una ghjastema è chì li avessi da cascà addossu qualchì malannu. Battì ridia quand'ellu vidia ciò ch'e no chjamavamu trà di noi "l'erbittate" di a mazzera, ma eiu mi sentia male, à dilla franca.

Quella matina, a mazzera dicia una spezia di precantula davanti à a Megane di u macellaru, tuttu spunenduci l'erbe puzziche ch'ella cacciava da un cabbà maiò, di quelli di a campagna di l'Uffiziu di l'ambiente, contru à i sacchi in plasticu : "Megliu pè a Corsica, ùn imbrutta micca a natura".

" è Diu ricunnuscerà à i soi..."

U macellaru hè surtitu cum'è un scemu, aghju vistu u mumentu ch'ellu a minava, a tinta !

"Cacciate subitu i vostri impiastri o vi facciu imbarcà per Sant’Antone, eiu"

Cascava male a vechja, hè maniacu quessu ! Passa e so duminicate à pulisce a so bella vittura, chì pare un uggettu sacratu per ellu ; mi scappava a risa, ma era megliu à ritenemi. L’omu era surtitu di capu. A meia a Twingo ùn risicava più nunda : hè sempre cuperta di a polvara di e duminicate in paese, a lavu quandu ci pensu, vale à dì guasi mai ! Contu nantu à l'acqua piuvana è 'ssi pochi tempi, ne fala chì ne fala !

Di colpu ùn ebbe più a voglia di ride, u mo sangue s'hè ghjacciatu, sò scurata : a mazzera ci hà fidiatu tramindui è i so ochji grisgi eranu quant’è dui stiletti chì mi attraversavanu cum'è per mettemi à nudu. Hà marmuttulatu qualcosa eppo hè partuta ver di u Corsu, sempre pricantulendu.

U macellaru in e furie messe à strufinà u so capò cum'è un dannatu, ripitendu senza fine : « ‘ssa strega, 'ssa vechja tonta, l'aghju da fà chjode in Sant’Antone, eiu, subitu subitu". M’hà fattu pena pè a vechja, quantunque. U macellaru mi facia peura anch’ellu, a so ira mi paria spripusitata, per una mansa di ferraglia !

Sò scappata ind'è a panattera à truvà un pocu di cunfortu è quandu sò vultata, u carrughju era pienu à ghjente chì briunavanu è ghjastimavanu, tuttu nittendu i paraventi di e so vitture cusì preziose. Morta di risa, mi sò scurdata di u sguardu di a vechja.

I "fenomeni" principionu a sera stessa in casa, rientrendu da u travagliu. In a sala, vidì dui masci di circa 8 è 10 anni, à pusà davanti à a televisione. Mi guardavanu. I so ochji grisgi eranu listessi listessi chè quelli di a vechja, dui stiletti d'acciaghju chì vi trapanavanu. Ùn eranu nè minacciosi, nè amichevuli, eranu neutri ! Ùn sapia chì fà. Ùn sò perchè, m'hè venuta di spegne a televisione è sò smarriti.

I ritruvava cusì ogni sera, à pusà, a televisione accesa, è ogni volta smarrianu quandu a spegnia. Aghju aspettatu duie settimane prima di parlanne à qualchissia. Ùn vidia ch'à Battì per cuntà stu fattu, ma avia da ridesi di mè. Ben intesa, hè ciò ch'ellu hà fattu.

- Allora, colla cù mè sta sera, è viderai ! li disse.

Tandu m'hà passatu un bracciu nantu à e spalle, guardendumi cù una risa piena à sott'intese : ah, hè un invitu? Ripigliemu?

Ridendu, li aghju sciaccatu un pugnu in e coste, per nigà u caldu deliziosu chì venia d’invadiscemi ; emu avutu una sturietta corta corta ma hè da un pezzu chè no simu "amichi"... Avà ùn ci pare mancu più pussibule di rifà l'amore inseme, ùn feriamu chè ride. Bah, perchè micca, s'è mai...?

A sera, i zitelli ci eranu, ma Battì ùn hà vistu à nimu. Si sbillicava senza pudè piantà. Eiu era dillusa.

- Iè, ma cumu a spiechi tù chì a televisione sia accesa?

- Ahè, iè ch’ùn ti cunnoscu, o sturdidò!

- Nò, o Battì, ùn accendu mai a televisione a matina !

- Allora, hè accesa dipoi eri sera ! Sì partuta à dorme senza spegnela !

Una questione mi frasturnava : chì ne facenu i fandonii di a televisione ?

- À a radiu aghju intesu una medium spiecà chì i fandonii si manifestavanu à spessu à traversu l'onde radiulettriche, mi disse Battì, un pocu sgenatu di mustrà ch'ellu s'interessava à 'ssi fenomeni, in fin di contu.

Sperava ch’ellu si fermeria à fà cena cun mè eppo… Ma hà ricevutu una telefunata nantu à u purtevule è si n’hè andatu. Sò turnata à accende a televisione è mi sò guardatu un bellu western, cù i dui fandonii accantu : chì mi pudianu fà ? Megliu a cumpagnia di spiriti nucenti chè a sulitudine assuluta capu à capu cù e mo pensate nere !

Un ghjornu mi sò ardita à parlà dinù cù u macellaru, chì a mazzera l’avia fidiatu anch'ellu cù quellu sguardu fissu di l'altru mondu. Paria sullevatu di pudè parlà infine. M'hà palisatu ch'ind'è ellu s'era « stallatu » un omu. Cum’è i zitelli, venia quandu a televisione era accesa, puru ùn era micca ellu à accendela. Fin'ad avà, ùn ne avia parlatu à nimu, per ùn esse pigliatu per un scemu.

Intantu avianu chjosu a vechja in Sant’Antone, l'ospetale pè i scemi è i depressivi. Sò cullata à vedela, senza sapè ciò ch'e pudia sperà di 'ssa visita.

L'aghju vista subitu, chì spassighjava in e viole di u parcu à mezu à tutti 'ssi disgraziati. Paria una morta viva, era un'ombra grisgia chì s'incugnava in un curridore trà i dui mondi. Grisgi i capelli, grisgi l'ochji, grisgia a pelle, grisgiu u so scurzale eternu. Ùn era cusì vechja à sente dì, ma era smancita, viutata da l'internu, strutta, ghizza cum'è un fruttu seccu. Mi dicia da mè à mè  chi sti lochi di "cura" ti sterminavanu e ghjente invece di risanalle.

- O zì, li aghju dettu, a sò ch'è vo ete suffertu, mi dispiace per voi, di core, ma noi ùn ci simu per nunda. I vostri figlioli mi visitanu in casa è u vostru maritu cumparisce tutte e sere ind'è u macellaru. Ùn ci puderiate "liberà", per piacè ? Ùn dormu più ch’è un pezzu ...

Attempu mi dumandava s'ùn era intuntita anch’eiu, di crede chì a vechja avessi un putere qualunque. Forse chì Battì avia a ragiò, era a mo imaginazione chì mi burlava ? S’elli mi sentianu i duttori,  avianu da chjodemi quì cun ella !

Ma ùn m'hà micca rispostu. Ùn m'hà mancu guardatu, m'hà giratu e spalle è s’hè alluntanata per strappà l’erbigliole di u giardinu. (Ahè, risanà, ùn hè risanata, mi dicia). Mi n'andava, quand'ella hà arrestatu a vittura : tenite, mettite 'ss'erbe nantu à u vostru canapè è tenitele trè ghjorni.

Dopu à trè ghjorni, i zitelli sò spariti è ùn l'aghju mai più visti. Aghju cunsigliatu à u macellaru di cullà in Sant’Antone ma ùn la si sentia micca di vede ciò ch'ellu chjamava a "Cour des miracles". Dicia chì ancu l’infirmieri eranu locchi quassù ! Per ùn rivede l'omu, ùn avia mai più accesu a televisione è n'era propiu cuntentu : "avà, leghju è vivu di più, sortu. D'altronde, vi presenteraghju a mo nova amica un di sti ghjorni, anderemu à piglià l'apperitivu ind'è Petru Paulu, d'accordu?"

- D'accordu.

Avà, tuttu và bè, ma Battì s'hè messu à leghje tutti i libri nantu à u paranurmale ch'ellu pò truvà. Hahaha!