lundi 28 février 2011

E sette porte (13, 14, 15 /15)

Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva

XIII

Mark era turnatu à pusà. L’ochji inchjudati nant’à i vetri di u burò di Grazy. C’aspittava à pisà ‘ssi capatoghji ? Soca era attuvanata da i detti di Jag, o circava qualchì manera di scusà si senza perde a faccia. Avia pichjatu una volta, micca risposta. Una antra volta, micca risposta. Avia puntatu a porta è custattatu chì u lume era spentu. Era intrutu è circava u buttone cù una brama smisurata di luce. È a luce s’era fatta, illuminendu un spitaculu orrende. Grazy stava, a gola aparta, scannata cum’è una capra vechja. U sangue surtia à picculi zirli, lascendu a vita, fughje pocu à pocu. Mark s’era lampatu, mughjendu à u succorsu, per circà à parà lu. « Un duttore ! Aiò c’ùn hè ancu morta ! »
U giovanu pulizzeru s’era asciuvatu à pocu pressu e mani è avia abbandunatu à Grazy à  i suvagni di Matt Mattews. Tuttu s’era passatu in trè minuti è Jag ùn pudia esse luntanu. À mezu à a so panicca, Mark avia quant’unque nutatu chì l’assassinu ùn avia chjappu nulla ‘ssa volta è quessa, senza capisce perchè, u stunava è l’inchiitava assai. Era surtitu in carrughju, ghjustu à tempu per vede à Jag infrugnà si in un taxì. Pigliendu si per Clint Eastwood in a più bella forma di “Dirty Harry”, s’era lampatu davanti à a prima vittura chì passava, n’avia cacciatu u cunduttore, senza nisuna dulcezza, è s’era stipatu appressu à u so « amicu ».
U TX II era andatu à sin’à Brick Lane è s’era firmatu di punta à l’ustaria di Vikash. Jag ne era falatu, avia pagatu a corsa è era smaritu in a stretta supitu à manca di l’intrata. Mark, lascendu a so vittura mezu in catarochju, pigliava a stessa strada. Avia cacciatu a so pistola è fattu passà una palla in u cannone. U rimore mettallicu l’avia datu una impressione strana, era a prima volta ch’ellu facia quessa cù a pussipilità di tirà nant’à qualchì sia.
‘Ssa volta dinù avia avutu u tempu di vede smarisce à Jag à l’ultima siconda. Era intrutu in u risturante per a porta di daretu, à passi ciatti, Mark s’era avvicinatu. Avia puntatu pianu, pianu l’usciu. U cannone di a pistola sempre prontu à stupà u focu, viaghjava vardendu in ogni scornu, l’arechje attente à ogni rimore. Suvitendu u ribombu di i passi di u giovanu indianu, era ghjuntu in fondu à a cucina è avia falatu una pochi di scalelli. Era sbuccatu in una pezza oscura è s’era firmatu. Piattu da a quadrera di u muru fighjava a scena incridibule. E salme di Vikash è di u librariu, azzingate cum’è duie carcasse purcine aspittendu d’esse sciarcuttate, u parastagiu cù i so caraffoni impiuti da ogni truffeu di  l’assassinacciu. È ellu, Jag, indinuchjatu in fondu à un curridore, di punta à una porta chjosa.

XIV

Jag parlava in una lingua chì Mark ùn capia micca, tinia in e so mani pisate, un ciuffiu di capelli rossi. Di l’altra parte di a porta, qualcosa o qualchì sia, minava per apre la. U calore assuffucava u pulizzeru, intransanditu da e scosse di a porta è da a spezia di rughju animale chì l’accumpagnavanu, circava à arricoglie tuttu u so curagiu. « Jag ! » S’era dicisu, braccava a so arma nant’à l’omu indunuchjatu. Jag s’era arrittu è vultatu, Mark avia fastidiu à ricunnosce lu. I so ochji eranu chjari cum’è acqua è a so faccia mezu trasfurmata.

« Ùn mi chjama più cusì, l’aghju patutu troppu ‘ssu nome. Mi chjamu Jagjit, “quellu chì hà sottumessu u mondu”, u missageru di Scifà, natu per discità à Pasciuppattì, “u Maestru di a reghje”, per ch’ellu scatinessi e forze di centu inferni. Simu davanti à l’ultima porta è i to ochji di murtale gnurante anu da scopre a putenza furiosa di quellu chì ùn lascia c’à cendara nant’à i so passi. Approntà ti à vede u casticu di l’umanità è more cum’è tutti i to pari. E sette porte, e sette Sciaccrà sacrate saranu aparte da quì à pocu, l’anima di ‘ssa puttanaccia era l’ultima chjave c’o circava da compie a mio opara.  L’ultimu puntellu di u tempiu alzatu per u regnu eternu di « U Maestru di tuttu ». À sentu chì vene à mè, a sentu tralascià u so inviloppu di carne è di sangue per fà si ventu è suffià nant’à a rusta insunnulita di u focu di Pasciuppattì. »

Mark avia tiratu in pettu, quattru volte, Jag o « Jagjit », pocu l’imprimurava, vulia tumbà ‘ssu mostru ingordu di sangue. Daretu à a porta, i colpi eranu torna più forti, u calore torna più assuffucante. U pulizzeru si sintia svene, luttava per firmà cuscente, l’ultima fiura ch’ellu avia vistu era stata quella di Grazy, di a so chjoma rossa, chì paria vulà sopra à ellu, è po u bughju.

‘Ssu spitaculu, chì Mark ùn vidaria mai, era unu imbuleghju stranu di maraviglia è di buffezza, un mischiu di millaie di culori. Duie forme chì vulichjavanu in a pezza, chì si minavanu è si staccavanu in un fracassu immensu. À quandu parianu d’ùn esse c’à unu, accichendu tuttu d’un luciore traputente, à quandu di dimizavanu in duie accendite, supitu spente. A porta sbattia, cum’è mossa da a timpesta. Si spalancava, si chjudia è à ogni apartura s’induvinavanu a macacciula informa d’una criatura à quattru bracci pronta à tirà u saltu. In pianu Jag ughjulava cum’è un lupu feritu, era mossu da una forza c’ùn si pudia vede, chì u pisava per cappià lu torna lascendu lu cascà in pianu. Una ultima volta e duie forme s’eranu impicciate, u scontru era duratu qualchì siconda è ùn s’eranu più spiccate. E porte s’eranu sarrate, una appressu à l’altra, s’era intesu un stritu inumanu è jag si n’era falatu in pianu un antra volta. Quella spezia di spiritone avia chjappu un culore rossu è firmava appesu à nulla in un silenziu assulutu.

XV

Nu l’imbulanza chì si purtava à Grazy era statu u para piglia è teni. I spasimi chì a scuzzulavanu arricavanu l’intransu à Matt Mattews. U duttore chì pruvava à calmà la fendu li una piccatura avia paspatu i so denti è e so ugne. A pinsavanu morta è avà mughjava in una lingua strana, circava à arrizzà si. Si battia contru à un nemicu imaginariu sbulichendu tuttu è po era cascata. Matt li avia chjappu u polzu cù pocu spiranza di sente qualcosa. « Puttana ! Hè sempre viva ! » Cù u duttore l’avianu rimessa nant’à strapunta di u brancale, si vardavanu senza dì nulla, acciaccati da ciò ch’elli vinianu di campà.

U lindumane, appughjatu à una canna, Mark intria in a camara di u St Thomas’Hospital duve Anny durmia. Un sonnu chì avia da durà, à sente i duttori. A so ferita ùn pudia più tumbà la è ùn capianu micca perchè ch’ella era intruta in un comà cusì prufondu. Sicondu elli, era capace à campà e dicine di l’anni in ‘ssu statu è ùn si discitaria forse mai. Mark a vardava, a truvava più bella c’à mai, era quasi cuntentu di pudè la fighjà cusì senza risicà di fà si mandà à spassu. « Li pudete parlà » avia dettu una l’infirmiera vinuta à rigulà a perfusione, videndu lu stantaratu in ‘ssa manera. Mark ùn avia mancu rispostu è si n’era andatu.

Era vultatu nant’à a scena di crimine, i spezialisti di a pulizza scentifica s’avianu purtatu tuttu è ùn firmava c’à u dissegnu di calcina bianca chì insignava u locu duve Jag era cascatu, minatu da e so palle. À a piazza di u curridore, duve ellu avia testimugnatu d’avè vistu e sette porte, c’era un muru di mattoni rossi. I pulizzeri l’avianu sciappatu per vede ciò chì ci era daretu è ùn avianu trovu c’à una antra carciula distessa à quella chì ghjuvava di tana à l’assassinu. Ùn sapia perchè ma ùn li si paria micca d’avè sunniatu, ùn cridia micca chì tuttu què fussi, cum’elli pinsavanu tutti, u risultatu di u colpu ch’ellu avia pescu in capu. Ma chì ci pudia ? Li ci vulia à risolve si à accittà ‘ssa verità, Jag era soladimente un scemu, un serial killer, u primu di a so carriera. Pocu battesimu !

Di ritornu à New Scotland Yard, Matt Mattews l’avia fattu vene in u so burò. Dopu à avè amintatu à Grazy, a so cumpetenza, u so curagiu è tante altre cunnarie li avia dettu : « Mi ci hà da vulè à qualchì sia per rimpiazzà la, dopu à e vostre prove di ‘ssi dui ghjorni, site u candidatu ideale.»
Era u so settimu ghjornu. U 14 di marzu di u 1985, Mark Littlewhite surtia in u casamentu di New Scotland Yard cù u gradu d’ispettore principale.

samedi 26 février 2011

E sette porte (10, 11, 12 /15)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

X

Vardava ‘ss’omu è una meza siconda, si vidia abbuchjà li un cazzottu in bocca, senza altru prucessu. Po, u so musu appinzatu s’era fattu surisu. « Jag ? » L’altru avia rispostu di sì è s’eranu abbracciacati. Dopu à una pochi di « cumu stai ?», « Chì diventi ?» è altri « cum’è tù sì smagritu… », Jag avia invitatu à Mark à suvità lu. Avia cacciatu una chjave è avia apartu a porta di l’ustaria. Jag era u figliolu di Vikash, Mark è ellu eranu stati amichi in tempi di studii, una pochi d’anni in daretu. Mentre ch’ellu facia dui caffè, Mark l’avia contu i so affanni, amintendu soprattuttu a so idea di a leia trà i crimini è a cultura indiana. Dopu à avè lu statu à sente senza parlà, capighjendu per palisà u so interessu, Jag avia dettu : « Caschi bè, ùn a sai forse micca ma tuttu què hè a mio spezialità. Sò prufessore à l’università è insegnu a storia di e cridanze indiane.» Mark ingullia e parolle di u so amicu cum’è u famitu si saria sciaccatu u piattu di suppa calda tantu bramatu. Jag li dava e chjave nicissarie à una capiscitura più linda di ciò ch’ellu avia lettu in u librone. Pasciuppattì, quessa l’avia capita, era una di e forme di Scifà. A materialisazione guerriera di ‘ssa divinità « Signore di tutti i vivi ». Pasciuppattì era u focu fattu parsona, quellu chì deve mantene « u sacrifiziu rituale da duve nasce ogni vita ». È jag avia allargatu u so discorsu à una prufezia menu cunnisciuta da a ghjente ma, sicondu ellu, chì pudia dà lume à l’inchiesta di Mark, quella di « a sottumissione di u mondu ». Dicia chì Pasciuppattì, chjamatu dinù « Maestru di a reghje », era statu imprigiunatu da l’omi impauriti da u so tamantu putere è di a so brama di strughje u mondu è fà ne un infernu. L’infernu terraniu duve l’omu pagaria, in sempiterna, i so piccati. U giovanu prufessore avia amintatu « E sette porte » chì eranu state chjose per impedisce à Pasciuppattì di gode di l’energia di u sole è scatinà ne a putenza contru à l’umanità. Ogni porta si  pudia apre offrendu à Scifà un sacrifiziu umanu. Sette porte, sette sacrifizii per e sette Sciaccrà principale. À sente à ellu, quattru porte eranu digià aparte postu chì Mark parlava di quattru sacrifizii. Ne firmava trè è s’elle vinianu à esse aparte ancu elle, u mondu cunnisciaria u bughju è u spiantu nati da l’ira di Pasciuppattì. Ci vulia à circà unu omu chì si cridia u missageru di ‘ssa prufezia è chì tumbava per ch’ella venghi à ghjornu.

Mark ùn avia trovu nisuna parolla per sprime a cunfusione di u so spiritu. Si n’era andatu dopu à avè abbracciatu torna u so amicu. S’eranu prumessu d’ùn aspittà torna anni è anni nanzu di turnà à vede si è ognunu era vultatu à a so vita. Mark si dumandava cumu i so supariori avianu da piglia a teuria di Jag. L’avia ancu prupostu d’accumpagnà lu per spone la da per ellu, ma dicendu ch’ellu avia « qualcosa à fà », quellu avia ricusatu.

XI

Eccu li à Vikash è u librariu, in una pustura pocu piacente. Nudi, appesi cum’è dui lonzi, e mani liate sopra u capu da un canapu chì li marturieghja i polzi, i pedi à dece centimi di a tarra. Stinzanu l’anche, pruvendu à culmà ‘ssa distanza, ‘ssu mezu palmu chì face a tamanta sfarenza trà u dulore sugicu è u sullevu d’una impressione di libertà. Ma più stinzanu è più a pena si face forte. U sangue li corre nant’à i bracci, li candileghja in fronte è in pettu. Fideghjanu in faccia à elli ‘ssu parastagiu guarnitu di quattu caraffoni di taglia sfarente, u so cuntinutu i santavuglieghja è li rimena u stomacu. Un fœtus, un minchju, una manu è indu unu più maiò, dui capi ochjiaparti, cusgiti bocca à bocca in una spezia di basgiu prigione. È cum’è pronti à accoglie duie nuvelle pezze di ‘ssa cullezzione spavintosa, un paghju di vasetti aparti è  impiuti di u stessu liquidu pagnu c’à l’altri. À a so manca, i dui omi ponu vede un curridore luminosu, una filata di quattru porte aparte. In fondu, ne induvineghjanu una antra, sarrata. Sentenu cum’è un rispiru arghitu è un pichju acciuncatu, rigulare cum’è un core chì batte, chì li alliscia l’arechje. U rimore d’una scarpata, vinutu da daretu à elli, li stringne ancu di più u corpu. Qualchì siconda chì parenu seculi è l’omu vistutu di notte si tene di punta à elli. I varda una stonda è si mette à parlà. D’una voce chjara, à un ritimu chì s’assumiglia à quellu d’un zitellu recitendu una puesia amparata in scola. Vikash ùn capisce nulla à e parolle di l’omu, u librariu sì è u so visu si sface torna à pena. Hà cunnisciutu supitu u Sanscrittu, una di e più vechje lingue di l’umanità. Pare d’ùn pudè suppurtà ciò ch’ellu sente, scuzzula u capu, rispira più forte, cerca à scioglie si. A brusgiatura di u canapu u forza à calmà si supitu è dopu à un lagnu addisperatu, lascia andà tutta i liquidi di a so parsona, lacrime, sudore è u restu dinù. L’omu pesa a manu dritta, prisintendu li una cultella à lama fatta à triangulu, lucicante è arrutata. S’avvicina di u librariu è pianu, pianu à gesti misurati li taglia e duie arechje. U corciu apre a bocca da mughjà a so suffranza, u boia ci si ficca a manu manca, li chjappa a lingua è a taglia dinù. U librariu ùn hà più c’à i so ochji per sprime u so addisperu, ùn pò c’à sburlà li è offre li à a lama pinzuta chì i face saltà unu appressu à l’altru. Ùn hè più avà, c’à un pizzacciu di carne disanguinatu, chì pindiculeghja aspittendu l’ultima spasimata. Tuttu què era statu accumpagnatu da u stritu longu è altissimu di a quinta porta chì si spalancava.
Vikash chì avia chjosu l’ochji à a prima arechja, l’avia turnatu à apre sintendu a voce di l’omu dì li « Vardà mi ! » in una lingua ch’ellu capia infine. L’avia vistu ritirà u so cappucciu è avia scupartu u visu di quellu chì li ficcava a so cultella in pettu. Ùn avia cappiatu mancu un mughju, à u colpu u so core avia affrinatu u so galloppu scemu, ùn battia quasi più quandu l’omu l’avia ritiratu. A sesta porta s’era aparta d’un colpu, lascendu vede l’ultima. U soffiu arghitu s’era fattu voce è u pichju ùn era più mancu à pena assuffucatu. Ci era qualcosa, daretu à l’usciu chì circava à sorte. L’omu avia racoltu ogni pezzu toltu à e so duie vttime è i mittia nu i caraffoni lampendu una ultima prighera.

« Cumu hà ricusatu ? Avia qualcosa à fà ? Mi piglii veramente per una conna ! Volta è arreca lu mi quì supitu ! » Eccu à Mark torna à avvintà à Brick Lane circhendu à mette a manu nant’à Jag. Viaghjava in furia è pinsava à voce rivolta, senza dà capu à a ghjente chì u vardava mezu amusata è mezu impaurita. Avia torna ‘ssu sguardu neru chì avia avutu tantu successu cù Vikash. Passava è vinia da a libraria à u risturante, ma nimu. Si turcia u collu pruvendu à vardà nentru à a sala di l’ustaria di Vikash à traversu à i tafunelli di a tindina di farru. « Puttana ! Avia qualcosa à fà, chì ci possu eiu ? ».

XII

« Salute o Big Mark ! M’anu dettu chè tù mi circava. » Mark s’era pisatu d’un saltu. Fighjava à Jag, dui ghjorni ch’ellu visticava e so zampate cum’è un cane di caccia suveta un cignale. Avia fattu ciabba è n’avia pagatu u prezzu sintendu e ghjasteme crude è gattive di i so supariori. Ma avà era quì, è l’avia da mette à tallozzu. Senza mancu risponde à u surisu di u giovanu indianu, l’avia puntatu à sin’à u burò di Grazy. « Eccu lu ! », avia dettu quessa à l’usu di un guerrieru fieru di a so vittoria. U « era ora… » seccu, seccu d’Anny l’avia supitu fattu vultà à a realita. « Lascia ci soli ! » Mark avia cercu à dì qualcosa ma u sguadu di Grazy l’avia, torna una volta, mandatu à ghjace.
Jag s’era stallatu in u futtogliu di punt’à u scagnu di l’ispittore principale. Era un bellu zitellu cù un surisu abbagliulente, marcava più c’à bè in u so custume di seta grisgia rialzatu da un mantellu neru di cascimira. U giuvanottu avia cruciatu l’anche è aspittava e dumande di Grazy. Quella ùn si pudia impidisce di sente un picculu calore sfrisgià li l’iglie vardendu ‘ssu masciu fieru, era tuttu à fattu à u so gustu. S’era arrizzata è avia chjosu i stori per creà un ambiente più intimu, più prupiziu à a discussione.
Mark, videndu quessa, avia lintatu una suspirata è s’era ciuttatu torna in u so travagliu. Ripigliava, puntu à puntu, tutti l’elementi di a so inchiesta. Pruvava à arricurdà si d’ogni discursata, ogni pinsata. A so idea di a leia cù a cultura indiana era averata. A soluzione era nu e parolle pocu chjare di Vikash è nu quelle più assistate di Jag. Si ramintava a prima reazzione di Grazy quand’ellu l’avia sottumessu a so teuria. « Poca nova quessa ! Quantu sò e ghjente discindenti d’imigrati indiani nu ‘ssa cità ? Tè, ancu eiu aghju una arcimamone nata à New delhi. » Avà u pigliava sicuramente à u seriu, è si vulia tene tutta a gloria per ella, stendu sola à sente l’infurmazione di Jag, chì l’infurmazione l’avia di sicuru è di prima trinca. Mark fulminava, quasi una ora ch’elli eranu chjosi, pinsava ch’ellu meritava quant’unque di sente ancu ellu i detti di u so amicu. S’era arrizzatu è andava, à passu dicisu à impone u so ragiunamentu. Appressu à tuttu, pattinavanu dapoi quasi una simana è era statu ellu à arricà ‘ssu pucucciu di lume nant’à tamantu bughju.
À mezu caminu era piantatu, videndu sorte Jag di u burò. Vinia à via d’ellu cù u so surisu immaculatu è suddisfattu. L’era passatu à cantu, fendu li una stinta d’ochju. Si n’andava chietu, chietu è Mark u vardava imbafatu, dicendu si ch’ellu ùn avia micca rimarcatu a so valisgetta di coghju neru quand’ellu era ghjuntu.


jeudi 24 février 2011

E sette porte (7, 8, 9/ 15)

Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva

VII

Mark finia u so curry di pullastru. Si stughjava a bocca per esse sicuru d’ùn lascià nisuna vistica di u so ripastu, nanzu d’andà à interrugà u patrone di l’ustaria indiana duve ellu era intrutu una ora fà. Avia in capu chì era quì, in u carrughju di East End, pupulatu per u più, di ghjente di ‘ss’origine ch’ellu buscaria qualchì infurmazione da empie a so prisacca. Era per quessa ch’ellu s’era ficcatu in fondu à ‘ssu stabilimentu di Brick Lane chjamatu « Delizii è misteri di l’India ». S’era arrizzatu è era andatu à sin’à u pancone per pudè discutà cù Vikash, u pruprietariu di i lochi. Era un omu anzianettu, Mark era andatu à l’Università cù u so figliolu è ùn l’avia vistu dapoi parechji anni. Ùn era tantu cambiatu, sempre u stessu surisu simpaticu, sempre quelli ochji lucicanti di malizia è di gioia di campà è sempre ‘ssa manera di parlà in furia cù a so vuciarella acuta. L’omu l’avia abbracciacatu è rimpruvaratu supitu d’ùn esse si fattu vede nanzu di pagà a nota. Ma, ùn l’avia micca prupostu di rende li i so soldi. « Chì diventi ? » avia dumandatu Vikash. Sintendu chì mistieru avia sceltu Mark u so surisu s’era un pocu sguassatu, lascendu a piazza à un gneru interrugativu. È quandu u giuvanottu ebbi finitu d’amintà ogni ditagliu di a so inchiesta, di ‘ssu surisu ùn ne firmava mancu più u ricordu. A pelle di ramu di Vikash piattava bè u rossu di a so emuzione ma Mark u sintia narvosu, inchietu. Sapia qualcosa nant’à tutti ‘ss’affaracci, ma ùn vulia dì nulla. U pullizzeru era senza arme di punta à ‘ssa situazione, si dumandava ciò ch’ella faria Anny per fà lu palisà. « Ci hè un locu duve pudemu ragiunà soli ? » Dopu à una piccula incisa Vikash avia fattu un segnu di capu à Mark per dì li di suvità lu. Eranu intruti in a riserva, l’omu avia sarratu a porta à chjave è s’era messu à pusà nant’à una vechja carreia mezu rotta. Suffiava cum’è dopu à una corsa, era n’un statu chì Mark avia fatica à capisce. S’avia tiratu ancu ellu una carreia è circava à ciuttà u so sguardu in quellu di Vikash. Dopu à una stonda à ghjucà à piattatella cù l’ochji di u vechju indianu, l’avia chjappu per e spalle. « Aiò, m’avete da dì ciò chì vi scimisce cusì ? » Mark avia parlatu cù cumpassione, d’una voce dolce, avia capitu supitu chì cù quessa ùn ghjugnaria à nulla. U tempu era pocu, pinsava à Anny è à Mattews chì l’avianu da taglià à pizzatelli s’ellu ùn l’arricava micca u novu. Avia cappiatu e spalle di l’omu è carizzava, cù a so manu dritta, u ceppu di a so pistola. Era l’ora di verità, ci vulia à sceglie. Chì tanti discorsi vani, a situazione abbisugnava decisione chjare, parolle corte è pricise, atti misurati ma di quelli chì scioglienu i nodi i più stretti. Avia pindutu à pinuccia u capu, chjappu u sguardu u più neru ch’ellu sapia è cacciatu a so pistola. Appughjava u cannone di l’arma in u scornu di l’ochju mancu di Vikash, tinendu li u capu per ch’ellu ùn possi ritirà si. Tumbà, ùn l’avaria micca tombu ma ci vulia à fà li male, à fà li crede ch’ellu ne era capace. Ci vulia ch’ellu si cachessi addossu è cappià tuttu ciò ch’ellu sapia. L’indianu s’era messu à piengne, à trimulà di tuttu a so parsona. « Ùn possu, ùn possu, mi tumbarà ancu à mè… » Mark avia appughjatu torna più forte è tiratu nant’à u cane di u so Smith & Wesson dumandendu à Vikash s’ellu avia una idea di u tempu ch’ellu ci vularia à pulisce u muru per caccià ne i pezzi di u so ciarbellu. « Dì mi qualcosa osinnò sò eiu chì ti tombu … » Avaria vulsutu aghjustà qualchì parullaccia per dà ancu di più pesu à a so frasa ma ùn li vinia nulla chì li piacia veramente. Saria per una antra occasione. « Pasciuppatì, Pasciuppattì…Cerca à Pasciuppattì »
Mark era fora avà, s’impia u pettu d’aria citatina, fieru di ciò ch’ellu vinia di fà. Fieru è imbuffatu d’un sintimentu di putenza ch’ellu ùn cunniscia micca è chì li piacia assai.

VIII

Mark era intrutu in ‘ssa piccula libraria di Brick Lane puntendu a porta dicisu à mantene torna à pena a fiara chì s’era accesu in ellu. Era statu accoltu da unu umarellu chjucu, chjucu, à u pillame di u stessu culore c’à Vikash. Agrunchjatu da l’anni, o forse, da una spezia di rivarenza permanante ch’ellu cridia nicissaria di fà à u cliente chì francava u sogliu di a so butteia. Fighjava Mark à l’insottu à traversu à i vetri pagni di i so spichjittini tondi è li prigava a binvinuta cù una voce milosa à l’accenti troppu servile à u gustu di u giuvanottu. E parolle « pulizza », « inchiesta », « crimini » è « « Pasciuppattì » eranu surtite di a bocca di u giovanu pulizzeru assistate in una frasa tagliiva è freta cum’è u cotru. U librariu avia fattu un passu in daretu è u so surisu era smaritu cum’è quellu di Vikash prima. ­Ùn avia pientu, ùn ci era statu bisognu di caccià a pistola, l’omu s’era addirizzatu d’un colpu è era andatu à sin’à un parastagiu carchi à libroni à cuprendule di coghju. N’avia tiratu unu è u purghjia à Mark. À nantu, era stampatu, à lettare d’oru : « Cridanze sicrete di l’India ». Mark si paspava in borsa circhendu soldi, l’omu l’avia strintu u polzu per fà li capisce ch’ellu ùn vulia nulla. S’è Mark avia pussutu vede i so ochji, ci avaria sicuramente lettu u tarrore è a so voglia addisperata ch’ellu si n’andessi per ùn vultà mai più. U giuvanottu viaghjava cù u so libru sottu à u bracciu, s’incaminava à via di a so vittura d’un passu più ligeru c’à mai, suddisfattu di e so prove. Ùn sapia tante cose nove nant’à l’inchiesta ma à nant’à ellu stessu sì. Si sintia cum’è quandu ellu avia 15 anni è chì u so cucinu carnale, William, l’avia purtatu cù ellu à visità una donna di poca virtù. Quellu ghjornu dinù avia ingullitu più vulinteri l’aria inttusicata di a so cità, u ghjornu chì l’era parsu di divintà unu omu.

Torna quellu spiritone vistutu di neru, incappucciatu à usu di monacu, chì prega indinuchjatu davanti à unu usciu chjosu. Pesa e so mani in un gestu d’implurazione è pianu, pianu a quarta porta si spalanca. U muvimentu di e duie albe hè accumpagnatu da una spezia di stritu animalescu à ghjaccià u sangue. L’omu, arrittu avà, fideghja in u silenziu ritrovu, una quinta porta. Da daretu à quessa, pare vene un soffiu caldu è un rimore indifinitu, sordu, assuffucatu.

IX

A nutizia vinia di ghjungne, tale a buffullata chì annuncia u timpurale. Prima, ci hè sempre un picculu silenziu. È po u furore si para tuttu nanzu. « Un antra vittima ! Innò duie… » « A figliola di l’ambasciadore d’India è u so sciuffore. In fine, ci vole à aspittà i resultati di l’analise chì l’assassinu s’hà purtatu i so capi. » Tandu, u silenziu si fia torna, duie siconde                        è po una voce era scuppiata.
 « Grrrraaaaaaaaazyyyyyyyyyy !!! » Per Anny s’augurava una antra duscia di stupu patrunescu, una antra trinicata di quelle famose. Era surtita di u burò di Mattews croscia intinta è più rossa c’à mai. Mark s’appruntava à sente a soia, s’era arrizzatu per fà fronte, mossu da ‘ssu curagiu novu chì l’infiarava u core è e trippe. Li si paria d’esse qualchì capitanu d’un vascellu fieru, avvezzu à sulcà l’onde scimite è prontu à ingolle cù ingurdizia ogni cavallata vinuta à schjaffittà u pettu di u so bastimentu. Ma quessa a cavallata, s’asssumigliava di più à un tsunamì. « Chì hai à vardà mi cusì ? Aspetti chè, di sente chè t’avia a ragiò ? A ragiò hè di quellu chì cummanda ! È tù, ùn cummandi nulla ! » O basta, Mark si vidia piuttostu avà à cavallu à una tavulaccia persu mezu à l’oceanu, spugliatu è famitu, à aspittà un succorsu pocu sicuru.
                                                                                
Una oretta dopu, Mark era torna di punta à a libraria di Brick Lane, avia sciuppatu a nuttata lighjendu u libru datu da u cumerciante. Ne sapia assai di più nant’à Pasciuppattì ma vulia capisce ciò chì liava una di e forme e più anziane di Scifà è a seria di morte orrende di ‘ssi pochi ghjorni. A butteia era chjosa, Mark pichjava à fà si male contru à u vetru ma nulla, nisuna risposta. Rugnulendu, s’era incaminatu à via di l’ustaria di Vikash, custì dinù, porta sarrata. Circava à accende si una sigaretta ma u so Zippò ùn vulia sapè nulla. L’avia ciuttatu in borsa è s’appruntava à andà si ne rigrittendu d’ùn esse statu di più curiosu a viciglia. « Mark ? Big Mark  ? » Sintendu si chjamà in ‘ssa manera u giovanu pulizzeru s’era vultatu d’un colpu. ‘Ssu cugnome, chì li vinia di a so prima annata d’università, ùn l’avia più intesu dapoi parechji anni è ùn li mancava mancu à pena. Li ramintava a so lotta contru à u seiu chì tandu, l’accampava cum’è i cruciati accampavanu à Gerusalemme. Quale era ‘ssu impiastru chì vinia oghje à svultulà ‘ssi ricordi cusì dulurosi ?

lundi 21 février 2011

E sette porte (4, 5, 6 /15)

Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva

IV

In un locu bughjicosu, una spezia di carciula fatta à volta, un omu vistutu di neru scumbatte nant’à un tavulinu. A so faccia hè piatta sottu à u cappucciu di a so vesta. Tene una manu tagliata, a feghja è a ciotta in una spezia di caraffone pienu d’un liquidu zeppu è pagnu, u sarra è u pone nant’à un parastasgiu à cant’à dui altri di a stessa fattura. In u primu, un fœtus è in l’altru un sessu maschile. Murmutulendu una prighera, pone a so manu dritta nant’à ogni vasettu, cum’è per cuntà li. L’omu entre avà in un curridore, franca duie porte spalancate è si ferma di punta à una terza, sarrata. Unu usciu maiò, distessu à i dui astri fattu di legna preziosa è urnatu di mille frisgi strani. S’indinochja, prega torna è, in una sguilla longa è acuta, a porta s’apre. L’omu s’arrizza, pesa u capu per scopre ne, trè metri più luntanu, una quarta.

« Siconda pezza à manca » avia dettu u pulizzeru c’avia accoltu à Grazy è Mark videndu l’ispettore aggiuntu mette si a manu in bocca. U spitaculu era torna unu di quelli da fà nasce u timpurale in i stomachi i più infarrati. Una salma in tarra, spizzata è accunciata cum’è e duie astre. Un’ antru misciulime schiffosu di membri sigati è cambiati di piazza, una antra parsona à avè paspatu a crudeltà cusì risuluta di l’assassinu chì si pigliava u sonnu di Mark. Nisunu indice, ne peli, ne capelli, ne mancu una zampata à mezu à a pozza rossa. Eranu trè morti è i pulizzeri ùn avianu micca l’ombra d’una strada à suvità. Grazy imaginava digià a concia verbale ch’ella s’avia da coglie vultendu à New Scotland Yard. Mark avia chjappu qualchì fottò, nutatu ch’ella mancava a manu manca di a vittima è avia raghjuntu à so patrone chì l’aspittava in vittura. À teleffonu in manu dicia « iè » tutte e cinque siconde, à l’altru capu di a ligna una voce secca mughjava.

« Dì mi un pocu o Mark, mi voli purtà in casa toia ? Aghju bisognu di calmu è d’un tè. » Mark ùn avia micca rispostu, avia fattu smarrà a vittura è andava à via di u so appartamentu di Westminster. U cambiamentu in a voce di Grazy l’avia stunatu è si dumandava s’ellu augurava bè o male.

V

Mark vinia di discità si, sempre ochjichjosu, si stinzava, lascendu si alliscià da a luce caldetta chì annunciava un ghjornu novu. U rimore di l’acqua chì curria in a sala di bagnu annanava u ricordu di a viciglia. Avia apartu l’ochji sintendu u zirlu firmà si è aspittava ch’ella surtissi. Sintia i so passi lestri nant’à e chjappelle, s’avvicinava è Mark s’appruntava à porghje li un surisu. Avia apartu i so bracci spirendu un basgiu è forse di più. « U mio tenipettu l’hai vistu ? » Anny ùn lu vardava mancu, a so chjoma rossa vultulava in tutta a pezza è Mark a suvitava cù l’ochji pieni à dilusione. Avia lasciatu falà i so bracci è suspirava. « O Anny aiò. Mancu un basgiucciu ? » Quella finia di veste si, ricuglia i so affari è si n’andava. Mark s’era arrizzatu è l’era partutu appressu. « Ti ne vai ? » « Iè, ti vecu da quì à una ora per fà u puntu. » U sguardu tennaru chì Mark avia scupartu a sera nanzu era smaritu. Avia lasciatu a piazza à quellu più cunnisciutu, duru è dicisu. Nanzu di sarrà a porta daretu à ella Anny avia cappiatu ‘sse parolle chì vugulavanu in capu à u giovanu pulizzeru : « À supitu…È chjama mi ispettore per piacè. Alè ciao Little…White. » Un antru ghjornu, una antra decisione, mai più ùn andaria cù una donna più grande c’à ellu.

Dapoi più d’una ora Mark si stirpava l’ochji à leghje è leghje torna i cartulari di e trè vittime scuparte ‘ssi pochi ghjorni. Ùn ci sbuccava à buscà a leia trà di elle, ‘ssu puntu cumunu chì li avaria datu un principiu di spiegazione. Vardava i ritratti appiccicati à u tavulone, ognunu più boffu c’à l’altru circhendu à induvinà ciò chì pudia mutivà macelli simuli. Forse era solu scimizia ? Forse currianu appressu à una cosa c’ùn esistia mancu ? È s’ellu ùn era c’à unu assassinu cumunu, senza scopu è chì tumbava à l’azardu per u solu piacè di sazià si di sangue ? Mark pinsava à voce alta cum’è per cunvince si da per ellu di ‘ssa teuria. Ma in fatti, ùn ci cridia mancu à pena. Ùn sapia chè ma sapia chì qualcosa liava ‘ssi crimini, a sintia. S’era ciuttatu torna in a lettura di i raporti, tantu per truvà ci a chjave c’à per impedisce si di sente a voce di Grazy chì teleffunava in a pezza à cantu.

S’era messu à u purtellu di u so burò è fighjava a cità chì si stindia sottu à i so ochji, paria calma, à l’asgiu di e strage chì occupavanu e so pinsate. À l’orisonte, affaccavanu certi nuli neri, colmi d’acqua è d’ellettricità. In sè, si dicia ch’ellu ùn staria tantu à piove.

VI

Toni, accendite è acqua à rivocculi. A piossa spisciuleghja nant’à i vetri tamanti di u loft. À ogni fraiata di lume in l’appartamentu s’induvineghja un coppiu nant’à u lettu. Affaccindati à abbracci infiarati, imbriacati da e so carezze, ùn ponu sente a prisenza di l’omu vistutu di neru chì i varda dapoi una stonda. In a so manu diritta, una sciabbula à lama arcuta. Capu à capu, pettu à pettu, l’anche di l’unu imprigiunendu à l’altru, i dui inamurati ùn imagineghjanu micca chì ‘ssu basgiu passiunatu sarà l’ultimu. U bracciu si pesa, è po fala seccu, seccu. Pianu, pianu l’omu s’indinochja, ricote i dui capi sempre appiccicati è i ficca in un saccu ch’ellu si mette à piccollu. U fracassu di e tunizate si face torna più forte, a luce di e saette entre à colpu, à colpu in a stanza illuminendu e duie macacciule senza vita, è u lettu bagnatu di sangue.

« Aghju trovu, aghju trovu ! » Mark era intrutu mughjendu in u scagnu di Grazy. L’avia lampatu unu di ‘ssi sguardi neri chì li davanu tanta autorità nant’à l’altri. « Hai trovu chè ? » A risposta di l’ispettore avia un pocu rifritatu a so esaltasione. U dupitu l’avia chjappu è stava ammutulitu. « L’hai da fà u to ovu o ci vole à aspittà à dumane ? » U corciu giuvanottu avia pigliatu u so soffiu è avia spiicatu chì, dopu à avè vultulatu l’infurmazione ch’ellu avia in ogni sensu, avia trovu una leia trà i morti. Eranu tutti discindenti di ghjente vinuta da l’Inda. À chì un babbone, à chì una arcimamone. « Hè tuttu custì u to scoop ? Varda chì s’è tù sì à l’oziu aghju da truvà à occupà ti eiu ! » « Ma… » « Ma chè, sorte mi di quì è vene cù qualcosa di più solidu a prossima volta. » Mark s’avia tiratu a porta è suffiava. Rinculendu avia minatu nu qualchì sia, s’era vultatu per turnà à scopre à Matt Mattews chì u fighjava da in altu cù u so sguardu spargugliatu. « Avete u novu ? » per sola risposta Mark avia scuzzulatu u capu da diritta à manca. Pinsava chì per oghje, una lepara bastava. Era surtitu cù l’idea d’andà duve ellu pudaria truvà qualcosa da rinfurzà i so argumenti. Chì, ancu per esse ligera, a pista li paria calda.

samedi 19 février 2011

E sette porte (1, 2, 3 / 15)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva


Era u so primu ghjornu. U 7 di marzu di u 1985, Mark Littlewhite intria in u casamentu di New Scotland Yard cù u gradu d’ispettore aggiuntu. Cù u so fogliu d’affettazione in manu, aspittava impalificcatu chì qualchì sia li dessi capu. In giru à ellu era un veru furmiculaghju. À chì passava, à chì vinia, currendu, mughjendu. « L’anu trovu », « King’s Cross », « Rough Luxe Hotel », « 1 Birkenhead Street ». Ùn ci capia nulla, avia circatu à arreghje una donna chì l’avia mandatu à fà si ciunciulà quellu locu. Dissinsatu, persu, ùn sapia chè stà imbafatu fighjendu ‘ssu para piglia è teni infernale. « Quale sì tù ? »

Di punta à ellu si tinia un omu chì paria addirizzà si à ellu. Mark ùn ne pudia esse sicuru per via di u sguardu di u tippu. D’un ochju avia l’aria di fissà lu è di l’altru, dava l’impressione di vulè fighjà in daretu. Mark ùn rispundia, stava cum’è appesu à mezu à u cumbugliu. L’ochjistrambu, avia ripitutu « Ma quale sì sangu’la miseria ? » Avà Mark era sicuru, l’omu li parlava, s’era prisintatu è avia porsu u so fogliu. U tippu l’avia pigliatu, datu un colpu addossu cù u so ochju di « davanti », u l’avia resu senza nisuna dulcezza è invitatu à vene cù ellu. Mark avia fatiga à stipà si appressu, malgradu a panza ch’ellu trascinava, u tippu paria vulà. Eranu intruti in una piccula sala, « Strambone » avia apartu un scagnu è ne tirava una arma, una placca è una spezia di furmulariu. « Tè, piglià què, segna quì è mette ti à a dispusizione di l’ispettore Grazy. » Mark viaghjava à mezu à a ghjente sempre in bullore, tinia sempre u so fogliu in una manu è di l’altra circava à cigne si l’arnese portapistola datu da u panzutu. Un omu, passendu di corsa sarrata, l’avia minatu nentru è tuttu era cascatu. S’era messu in cucculipì per ricote a pistola. Ricullendu, s’era trovu capu à capu cù una donna. À pocu pressu una quarantina d’anni, grande, capelli di focu, a faccia tonda è pichjulata di tacche di u stessu culore c’à a so chjoma. Mark ùn avia avutu tempu à dì nulla, u s’era tiratu per u bracciu à sin’à fora è fattu entre in una vittura dicendu à un omu pusatu à u chjerchju : « Birkenhead Street, move ti ! ». Mark stava mutu nant’à a banchetta di daretu, vidia a ghjente scantà si davanti à a vittura lanciata à ciarbellu in bocca per ‘sse strette, brusgendu ogni focu rossu. A sirena mughjava, e rote dinù. « Sì tù Littleblack ? ». A capellirossa ùn s’era mancu vultata per parlà li, u fighjava in u spechju di u so parasole. « Littlewhite, madama… ». « Hè distessa, eiu sò l’ispettore Grazy, Anny Grazy. Ùn mi chjama micca Madama ! » « D’accordu…Anny… »  « Ispettore, bastarà per avà ! ».
Mark s’era risicatu à dumandà duv’elli andavanu, u cunduttore di a vittura l’avia rispostu ch’ellu a saparia da quì à pocu è avia aghjustatu, cù un picculu surisu, « spergu chè tù ùn magni micca troppu a mane… ».

II

Quachì pezzu micca à bastanza mastucatu di un paniolu à a cicculata, bagnati in una spezia di liquidu neru, eccu lu u breakfast di Mark. Un ultimu sguardu, un torciu di bocca stumacatu, u rimore di u cistarnellu di i capinetti chì si viota è l’ispettore aggiuntu s’era arrizzatu. Avia accunciatu a so cravata è era vultatu in a pezza à cantu. Facia nice d’ùn sente e ridichjulate di tutti l’altri pulizzeri prisenti è s’era accesu una sigaretta per caccià si ‘ssu gustacciu chì l’impuzzicava l’ansciu. Primu ghjornu, prima scena di crimine, pocu battesimu. A vista di ‘ss’omu cù e trippe à l’aria, smembratu è scapatu, inguazzatu in u so sangue l’avia svultulatu. Ci era di chè, ghjacia nant’à u sulaghju di a so camara, l’anche tagliate à l’altura di i dinochji è i bracci à quella di i voiti. Ogni membre sigatu era statu messu à a piazza d’un altru, i bracci appiccicati à e ghjambe è viciversa. U capu era postu trà e cosce di u baschicciu.  Quandu unu avia pisatu a capaccia per custattà ch’ellu mancava u sessu di u mortu, Mark era passatu vicinu à svene si. Anny l’avia sustinutu è lampatu un sguardu di quelli gattivi. Una cintunaia di fottò più tardi, eranu tutt’à trè in vittura per vultà a New Scotland Yard. I dui davanti a si discutavanu, amintendu e sfarenze o e sumiglie cù un antru crimine. Mark ùn capia micca tuttu chì a sirena mughjava torna è e rote dinù.

Ghjunti ch’elli eranu, avia suvitatu à chjoma rossa à sin’à u so burò. Quella avia cacciatu un cartulare d’un placcà è n’avia insumatu à Mark. « Leghji ti què, dopu ne parlaremu. ».
Mark avia lettu, avia scupartu chì a simana nanzu a pulizza avia ricivutu una lettera anonima d’un omu chì pratindia d’avè almanaccatu 7 crimini. Un scimacciu chì dicia vulè scumudà l’ordine di a nostra civilisazione è tanti altri capatochji pocu capiscitoghji. À principiu, ùn l’avianu micca chjappu à u seriu, lettare cusì ne ghjugnia centu à ghjornu, ma dopu à una visita à l’addirizzu ch’ellu dava per insignà li a so prima vittima, l’affari eranu cambiati. À u numaru 203 di un carrughju residenziale di u circondu di a cità, ci avianu trovu una donna in u stessu statu c’à u mortu di a mane. Distessa messa in scena è ditagliu più c’à boffu, à ‘ssa donna incinta, li mancava u fœtus ch’ella avia in corpu. Vardendu i ritratti è lighjendu i raporti, Mark avia chjappu una decisione. Breakfast più !

III

Trè ghjorni eranu passati, trè ghjorni senza dorme. Una duscia ogni 24 ore, era u solu mumentu di riposu chì Mark avia pussutu ruspà. Lavà si, cambià si è torna à cavallu. A so patrone ùn era micca u mudellu tutt’ozzione ch’ellu avia sunniatu. Quellu cù a pacenza, a dulcezza è una capacità à amparà li pianu, pianu ogni sicretu di u mistieru. S’era imaginatu tale un Telemaccu sottu à l’ala di Mentor, prontu à sughje à u pettu di u sapè.

               « Littleyellow ! Veni quì ! » 

A voce di Grazy avia intrunatu u pianu sanu. Mark, passatu u trasaltu, s’era precipitatu versu u so burò.

          « Littlewhite, ispettore…Littlewhite…
- Iè, iè, posa. »

U giovanu pulizzeru s’era stallatu in faccia à Grazy, a stava à sente d’un arechja distratta. Era una bella donna, forse à pena tonda ma quessa ùn li dispiacia micca. Soprattuttu quand’ellu lasciava andà u so sguardu à annicà si in a so scullatura. Avia un paghju i petti à dannà un vescu. Mentre ch’ella li dumandava di sbruglià si per truvà a leia trà e duie vittime, Mark si facia un viaghju in e valle pruibite di e so forme. Da i petti era passatu à u corpu è da u corpu, s’appruntava à falà più in gnò. Tandu una vuciaccia secca l’avia rimessu nant’à i chjassi di a realità. Era u cumissariu Matthews, Matt Matthews. ‘Ssu tippu ch’ellu avia scontru a prima mane, ‘ssu tippu cù un ochju chì circava à fughje. Mark avia pisatu u capu è s’era trovu cù u nasu à l’altura di u billicu di u gran’patrone. Centu è dece o centu vinti chilò à vista d’ochju, a chjocca liscia cum’è una cota è una tambara chì palisava u so amore di a biera.

          « Grazy, in u mio burò, supitu ! »
À travesu à u vetru vidia a so sceffa calà u capu, era tantu per schisà e stupichjulate di Matthews c’à per via di a vergogna di fà si scuzzulà cusi. È si facia scuzzulà in veru, ùn ci era u sonu ma bastavanu e fiure. Era surtita, sempre capicalata circhendu à asciuvà i so capelli è avia mughjatu lampendu e chjave di a vittura à Mark.

        « Littlered ! Emu una antra vittima, piglii u chjerchju. »

mercredi 16 février 2011

Un cuncursu di nuvelli fantastichi in Italia

Vinimu di riceva st'infurmazioni da Alberto Panicucci, chì invita i scrittori di Tarrori è Fantasia à participà à un cuncursu di Raconti Fantastichi in Italia ! Vi trasmittimu dunca, à tutti, l'infurmazioni cù piaceri.


XVII Trofeo RiLL
Il miglior racconto fantastico

C´e´ tempo sino al 15 marzo 2011 per partecipare al XVII Trofeo RiLL per il miglior racconto
fantastico.

Il Trofeo RiLL e´ uno dei piu´ longevi premi italiani dedicati a racconti fantasy, horror, di
fantascienza e, in generale, alle storie che si pongano per trama o personaggi al di la´ del
reale e del verosimile.
Il concorso e´ organizzato dall'associazione RiLL Riflessi di Luce Lunare, e da alcuni anni
vede la partecipazione di oltre 200 racconti a edizione, di autori italiani e non.
Tutti i partecipanti al XVII Trofeo RiLL riceveranno in omaggio una copia della piu´ recente
antologia del concorso, "Riflessi di Mondi Incantati" (ed. Giochi Uniti, 2010).

I migliori racconti del XVII Trofeo RiLL saranno pubblicati nella prossima antologia del
premio, oltre che su riviste letterarie e ludiche. L'autore del racconto primo classificato
ricevera´ 250 euro da RiLL, e una penna stilografica Columbus 1918, offerta dalla ditta
Santara di Milano.

I racconti finalisti saranno selezionati da RiLL fra tutti i testi pervenuti, sulla base della loro
originalita´ e qualita´ di scrittura. La classifica finale sara´ poi stabilita dalla Giuria
Nazionale,
formata da scrittori (fra gli altri: Giulio Leoni, Sergio Valzania, Luca Di Fulvio, Pierdomenico
Baccalario, Massimo Pietroselli, Massimo Mongai, Mariangela Cerrino), giornalisti e autori
di giochi (Andrea Angiolino, Beniamino Sidoti, Luca Giuliano).

La premiazione del XVII Trofeo RiLL si svolgera´ nell´autunno 2011 nel corso del festival
internazionale Lucca Comics & Games, che dal 2003 patrocina tutte le raccolte della
collana "Mondi Incantati".
Ogni volume della serie propone sia racconti di autori premiati nel concorso che racconti di
scrittori membri della giuria del Trofeo RiLL.

Per maggiori informazioni si rimanda al sito di RiLL (http://www.rill.it),/ in particolare
all´ampia sezione
dedicata al Trofeo RiLL.

Per contattare lo staff di RiLL:
trofeo@rill.it


Cordialmente,

Alberto Panicucci
RiLL - Riflessi di Luce Lunare

jeudi 10 février 2011

A casetta

Una nuvella di
Angélique Bazziconi

À bordu di stradò, appingata à i scogli è accintulata di leccie, ci hè una casuccia di petre grisge. Hè posta à fiancu à un ortu fattu à scale duve nascenu più pruni chè altri affari. Forse ind’i tempi ci hè criscutu qualchì pumata, è ancu, ùn la socu.
Ci passu ogni matina pè andà à travaglià eppo dinù a sera pè rientre indè mè.
Sta casa m’hè sempre piaciuta ancu sè u verbu « piace » ùn hè micca propiu quellu chì cunvene. Ùn la socu micca spiegà, issa casuccia hà qualcosa chì vi ritene u sguardu, hà cum’è una forza magnetica. Eppuru ùn hà nunda di straurdinariu ; hè chjuca chjuca, stretta stretta. Ci sò dui grandi purtoni propiu di pettu à a strada. À elli dui facenu tutta à largura di a casa, ci passerebbe guasì un camiò.
À u primu pianu ci sò quattru finestrolle, da dumandà si cum’ella face a luce pè entreci  tantu ch’elle sò chjuchje. Quant’à mé dentru deve esse bella bughja.
U tettu hè rossu è pare mezu infracicatu, ci hè un picculu tufone cum'è s'è ùn tittaghju era cullatu à nantu è ch’ellu s’era scurdatu di compie u so travagliu. ùn sterà tantu à falassine ma per u mumentu tene u colpu, un veru miraculu !
Mi ricordu quand’era chjuca è chì passavamu custì. C’era un pinzutu chì s’era compru a casa. Era digià anzianettu ma  cum'è eiu era zitellucia, quelli chì avianu francatu i quarant’anni mi parianu vechji ronzichi. Passendu, u salutavamu quand’ell’era custì à pusà nant’a muraglietta in faccia à a so casa. Avia cuminciatu qualchì travagliu pè arangià la à u so gustu. Tandu l’ortu era pulitu, ma ùn mi ricordu micca d’avè ci vistu cresce qualcosa. Eppuru u pruprietariu  zappava, zappava assai è suminava dinù. Ma  in certi lochi ùn ci vole cresce nunda.
Quandu avia à pocu pressu vinti cinqu’anni, avia a brama di cumprà mi una casa. Travagliava è stava ind'è i mio parenti, averebbe fattu un picculu creditu. N’aghju parlatu à babbu ! l’aghju dettu : Sai, a casuccia di petre à bordu di stradò, quant’ella mi piace ! Da chjuca c’hè sempre statu qualcosa chì m’attira indu ste petre. S'è nimu ùn face nunda si n’hà da falà, hè un peccatu. A cumprerebbe s'è sapessi u nome di i prupietarii. Ci sò l’aiute pè rimette e case in statu, serebbe una bona, chì nè pensi ?
-  Lascia corre ! Pocu locu custì ! Cosa vai à circà sempre e cumplicazione ?!
-  Chì cumplicazione ? Ancu puru pè cumprà mi più tardi una casa più grande è dà quessa in affittu. Eppo ti palesu chì mi face pietà sta casa chì si ne fala..
-  Ùn ti poi micca cumprà tutte e case abbandunate quantunque ! Hè a vita cusì, a ghjente more, e case falanu è nimu ùn ci pò fà nulla.
-  Ma senti, l’hai cunisciuti quelli chì ci stavanu ind’i tempi custì ?
- Ùn ci stava nimu !
-  Cum'è ùn ci stava nimu ?
-  C’era un bancalaru. Ci travagliava ma ùn ci stava micca
-  È u tippu, u pinzutu chì l’avia compra vint’anni fà, ti ricordi ? cum'è si chjamava ?
-  Henri.
-  Ùn ci hè più ghjuntu, serà mortu ?
-  Ma chì pò fà ?! Caccià ti l’idea di cumprà custì. Brrrr
-  Cum`è « brrrr » ?
-  Brrr è bastà ! Parlemu d’altri affari o scimò!

Infine chì pè ùn sente più à babbu fà « brrr » è pè ùn cuntrarià lu micca, ùn aghju mai più parlatu di cumprà sta casa. Qandu ci passava, certe volte, pensava à u « brrrr » di babbu è ridia sola.

Mi dicia chì  babbu, tandu, ùn avia trovu chè què à dì mi pè c'ùn metti micca i mo soldi custì.

Sò passati l’anni, mi socu maritata, avemu compru un appartamentu novu.
Annu passatu, una matina, falendu à travaglià, quale vecu ?... Henri ! Era firmatu cum’è in a mo memoria. Longu, grande, chjocchipilatu. Era à pusà nantu à muraglietta è guardava a casa, cum'è tandu quandu passavamu è c’o u salutavamu. Aghju pisatu a manu pè fà li mottu. Quant’à mè s’hè dumandatu qual’era sta scema ch'ellu ùn cunniscia micca à dì li bonghjornu. D’altronde, ùn m’hà mancu guardatu, guardava a casa capipisatu versu u tettu. Versu stu tettu micca compiu, versu stu tufone chì l'anni avianu fattu appena più largu.
 
Mi vulia pientà ma eranu ott'ore menu vinti, era in ritardu, è cum'è sempre, aghju filatu.
Ci aghju pensatu tutta a ghjurnata è a sera so passata ma Henri ùn c’era micca. Affaccu in caffè à sente appena s'è unu sapia duv’ellu era.
U caffè bullia di mondu, i cacciatori eranu à l’apperitivu, parlavanu di a so caccia  fendu ogni rimore : i cani chì abbaghjanu, a branca secca chì scricchighjeghja, u fucile, pan pan !! Era tale una vera battuta, ma in caffè ! C’era babbu dinù .

- O ghjente, vi possu dumandà qualcosa à prupositu di a casetta di petre a bordu di stradò ?
- Qualessa ? hà rispostu babbu
- Perchè quantu ci n’hè ?
- ùn c’hè chè quella di u bancalaru ! disse un vechju. Era Ghjiseppu, noi u chjamavamu Peppu, "u bancalaru chì facie e casce pè tuttu u rughjone. Hè seppelitu indu l’ortu vicinu à a casa".
Eiu guardavà a babbu è m’hè venutu in core quellu « brrrr »... avà capia perchè.
-  Sta mane aghju vistu u tippu, u pinzutu chì avia compru a casa. Hè vultatu pè vende si a casa o pè stà ci ellu ? qual’hè chì hà sa ? L’avete vistu ?
-  Quale ? Henri ? M’hà rispostu babbu. Voli ride ?
-  Innò ! Perchè ?
A battuta era compia è u silenziu pisente
-  Sò più di trent’anni ch’ellu hè mortu u puvaracciu caschendu di u tettu d’issa casaccia maladetta!

jeudi 3 février 2011

Scalzu

Una nuvella di
Diana Saliceti

Avia cacciatu i so scarpi, perchè chi li piacia, à ella, un sulaghju pulitu, sempre. Senza pisticciuli, senza pula, solu u marmaru luciccante devia mustrassi cum’è a petra regina di issa casa.
Avia cacciatu i so scarpi rientrendu in casa soia, perchè chi li piacia à ella, vogliu dì à a so moglia, di rientre in casa è di vede lu cusi mansu pusatu nant’à u sofà cu una vita appena più attiva chì quella di u ghjattu.
Ellu, avia cacciatu i so scarpi perchè chì avia fattu una scelta, l’avia da fà, iè,  ma scalzu.
Li piacia iss’idea di falla scalzu, u fretu di u marmaru sott’à i pedi, a leia cu issa petra fiera, per pudè mantene u so scopu, per ùn rinuncià à l’ultimu mumentu.
L’avia da fà, avia da chjamà a morte, hè vera ; scalzu.
Ne avia avutu l’idea poche ore fà, in a ghjurnata, avia vistu tutte e butteghe pinte di rossu per feraghju. Ùn li avia piaciutu issa sbacca di u fattu sintimentale, issi froufrou, issu culore di sangue, issu troppu. C’eranu core, c’eranu anghjuli è fiori è ci vole à dilla franca, sè certi stavanu bocca aperta davant’à tuttu què, à ellu  l’avia datu u laziu di rende.
Avia resu d’altronde nant’à u caminu di a casa quandu avia francatu a porta di u metrò.
Una volta i so scarpi cacciati è messi in assestu, s’hè messu à aspettà la. À ella, vogliu dì à a so moglia o podassi à una antra o à a morte, ùn a sò più.
Cù u ghjattu nant’à i ghjinochji aspettava tranquillamente a so vittima. Per ellu, issa donna quì era un acellu senza cabbia ma era dinù una cabbia chjosa è fatta di carne per ellu stessu.
Ùn s’arricurdava mancu più di u so scontru cun ella, dec’anni fà o podassi di più. U tempu avia cacciatu gustu è forma à issa storia quì.
U scaldatoghju accesu, l’hè ghjuntu u laziu di manghjà ma a fame ch’ellu t’avia era un’ antra fame, era più carnale, salvatica di più. Hè statu dunque à pusà cusì, da ramintavvi una statula.
U dopu meziornu, spassighjendu in i curridori di a bibiuteca di a cità, s’era avvistu ch’ogni libru era podassi a suffrenza d un omu curatu da a stampa è cusi abandunata per l’eternu senza lettori nè testimoni. Per contu soiu eranu suffrenze in darru…
 Ma ellu, a forza di a scrittura mai ùn l’avia avuta è forse ch’un antra era nata da u so corpu.
Stava a pusà cusì, guasgi svenutu di a pianetta, scalzu è i pedi sempre appiccicati à u marmaru di l’appartamentu. Ùn c’era manera di piantà issu cuntattu. Li ci vulia.  Li si paria chì a sola leia chì li firmava cù a vita è cù e so sensazione era issu puntu di matrimoniu trà a petra è a so pela.
In l’edifiziu grisgiu d’in faccia, i lumi si spenghjenu, i soli chì averianu pussutu vede u spettaculu si ne vanu pian’pianinu ; a ghjurnata hè compia avale.
U marmaru pare u sol’affare ch’ùn cambia micca, pare esse in un statu eternale, è l’ultima sensazione ch’ellu risente  hè u cuntatu cù issa petra abbastanza nera è trista ; una petra zuccata in un altru mondu, una petra di campusantu.
Hè statu à pusà cusì finch’ella rientressi à ott’ore. À ott’ore passate di 6 minute dicia u riloghju.
Eccula chì ghjunghje, entre cum’un frombu in u salone bughju ma pulitu è in assestu. T’hà i so tacchi alti, a so ropa di lussu, e so manere di burghesa mancata… puzza l’amore di sè stessu.
Eccula chi ghjunghje è, nant’à u marmaru, i tacchi sonanu una musica infernale senza ritimu.
Ùn lu vede micca, ùn li parla micca, si fideghja in u spechju di u salone. Ùn hè nè bella nè goffa, vi diceraghju è forse ellu dinù, ch’ùn hè piu umana da poi omancu dec’anni.
Si fideghja in u spechju, fiera è silenziosa, podassi ch’in fin’di contu issa stundaccia quì l’aspettava anch’ella da poi un pezzu. N’eramu vicini avale.
Ellu,  ch’ùn s hè mossu da poi più di dui’ore, si pesa, avanza ver di ella.
Ella ch’ùn pianta di move, pare cum’è ghjacciata davant’à u so riflettu.
Avanza è sente sempre di più u fretu di u sulaghju, un fretu chì per ellu seria guasgi calore avale ch’ellu hè avvezu à issa sensazione stragna. Un fretu chì brusgia.
Eccu, ci sò dui rifletti  in u spechju di u salone, u coppiu pare addunitu per a prima volta, in un altru mondu.
Si permette di mette una mane in a so chjoma scura, ma ùn risente nunda, a pela di i so mani hà dighjà fattu u viaghju, francatu lu passu.
Face dui passi in daretu, piglia a so respirazione ma ùn sente più l’aria in u so pettu.
L’avia da fà ma scalzu, u marmaru li dava a misura di l’attu.
L’aria, ghjelosa di a petra , hà pigliatu  a piazza di u marmaru scuru.
A cabbia s’hè aperta, u ventu di l’inguernu entre cum’un scemu, empie u spaziu.
L’aria avale carezza i so peddi è u basgia passiunamente, l’elemente senza materia l’hà fattu piglià u so volu… Ghjè iss’ aria chi li face un ultimu rigalu…
Sò carezze nant’ à una carne chi trizineghja di piacè per a prima, è forse, l’ultima volta dinù.