mercredi 29 juin 2011

L'albaru (2/3)

Una nuvella di
Paulu Franceschi

Diana apriti a tiretta chì ci era in cucina, accantu à a meda. In a tiretta, ci era una scatula bidduchja incù uni pochi di frisgetti giaddi è russicci. Diana apriti a scatula. Indrentu à a scatuledda, ci era un' picculu fogliu di carta. Diana u piglieti è u si lighjiti. L'aia lettu ùn si sà quanti volti. Più di centu volti, più di dui centu, è podarsi più di cinqui centu volti. A primura... Allora u si pudia rileghja una volta di più. À ochji chjusi, Diana avaria ancu pussutu veda ciò chì era scrittu annantu à u fogliu di carta. Ciò chì era scrittu annantu, Diana u sapia à menti. Ma da chì tena u fogliu di carta, tandu ? Par nudda, pinsava Diana, ma ci vulia à tena lu quantunqua. Chì ùn a 'di facia micca à friscià lu. U si tinia. Annantu ci erani i paruletti. I paroli schersi, quiddi chì erani in traccia di spariscia. Ci ni era quattru. Micca trè. Micca cinqui non più. Ma quattru. Nienti cà quattru. Ma erani dighjà mori, quattru. Era un tisoru.
Prima, ci era « zizziddì ». Ma chì era po « zizziddì » ? Fà chì era un verbu, tandu si pudia dì dinò « zizziddiscia ». O allora era podarsi un locu, tandu « Zizziddì » saria statu un tuponimu ? Ma pudia essa dinò u numignulu di calchissia, à tempi antichi. Difatti, a rifarenza di « zizziddì » si era persa in u labirintu istrosu di u tempu. Diana aia intarrugatu mori ghjenti, ma ùn era statu nimu capaci di dì li ciò ch'eddu era po « zizziddì ». Firmava a parola, ma era mozza. Li mancava un pezzu. È senza 'ssu pezzu, « zizziddì » ùn pudia micca essa una parola schietta è rinviviscia.
Po ci era dinò « Chinnà ». Quissa era una parola chì Diana aia intesu mintuvà da u so missiavu, chì l'aia intesu prununcià da a so minnana. Era dunqua a purminnana di Diana chì a cunniscia. Ma chì era po « Chinnà » ? Era un beddu sapè ! Sarà statu una cità antica, o un paesi anticu ? Ùn a sapia più nimu. Si pudia fà parechji iputesi, ma a parsona ùn pudia essa sicura di nudda.  « Chinnà » ùn era po micca a China. I dui paroli erani troppi diffarenti. O fà chì sarà statu un pezzu di sprissioni persa ? È voglii è ghjira, ùn si pudia dì ciò ch'edda era « Chinnà ». A parola ci era, ma chì vulia dì ?
Ci era ancu « Valdimbu ». Era una parsona anziana di Zèranu chì l'aia mintuvata à Diana, è chì dicia chì a tinia di u so cucinu di terzu chì l'aia intesu dì da u so arcimissiavu. Ma chì era po « Valdimbu » ? Drentu ci era « valdu ». Fà chì era un locu. Ma pudia ancu essa u nomu di calchì ughjettu. Era un misteru ciò ch'eddu era po « Valdimbu ». Aia chertu à parechji parsoni Diana ciò ch'eddu era « Valdimbu » ma ùn aia pussutu risponda nimu...
Eppo ci era dinò « pan da can ». Quissa l'aia intesa Diana da a so mamma, chì dicia ch'edda l'aia intesa mintuvà da a so minnana chì si dicia tandu. U prublemu chì ci era incù « pan da can » hè chì si ni era persu u sensu. Chì era po u significatu di « pan da can » ? Vinia forsi da « pani da cani », chì « panu da canu » o « pana da cana » ùn vulia dì nudda. « Pani da cani »: u pani da u ghjacaru... Quì era un beddu sapè ! Fà chì era un' esprissioni, o un pezzu di pricantula o ancu una parti di una canzona ? Ùn a sapia più nimu. U sensu si n'era persu dinò. Ancu quì, Diana aia intarrugatu bon'parechji parsoni, ma senza alcunu risultatu. Ùn si n'invinia nimu. Faci chì firmava « pan da can » ma ùn si sapia più ciò ch'edda vulia dì. Paroli com'è quissi erani paroli senza ughjettu, senza rifarenza. Erani esistuti, ma u sensu si ni era persu. Erani paroli urfaneddi, com'eddi i chjamavani à l'Uffiziu di u Patrimoniu.


Era pronta a cena in casa di Diana è Anghjul'Antonu. Suppa di fasgiolu è fasgiolu appressu. Era u piattu prifiritu d'Anghjul'Antonu.
– Ci chì Simonu si vurria venda a tuppizzola di l'ortu di a Strimina. Aghju intesu dì cusì in paesi, dissi Anghjul'Antonu à a moglia. Sarà vera ?
– Ma quali hè po chì hà t'hà ditta ?
– A m'hà ditta Paduvedda.
– Sè sicura ? È parchì a si vindaristi ? Hè chjucaredda 'ssa lenza.
– Devi essa par fà i legna. Credu chì t'hà bisognu di solda. Chì solda, li ni ferma pochi è micca.
– Ma ci hè calchissia chì a voli cumprà 'ssa lenza ?
– Ùn a sò. Ci chì ci saria Polu chì a vò cumprà, ma avaria trovu chì u prezzu fussi troppu altu, chì a lenza hè chjuca...
– Isiè. Sicura ! Chì disprezza vol' cumprà !
– S'eddu hè par fà u legnu, ci ani da essa la ghjenti intarrissati, ben' sicuru.  Dumandaraghju à Paduvedda. A m'ha da dì, iedda. Ci voli à sapè. Subitu.
– Ma ùn ti pari micca ? Ci hà da arruvinà 'ssu affari quì. Ci hà da arruvinà l'ortu di a Strimina. Dopu a tramuntana s'hà da arrusta i nudeddi di l'arburi è lampà i so fiora. È 'ssu ventu m'ha da scimpià l'urtaglia. Emu da perda l'ortu. Ùn hà più da valè nudda ! Ti rendi contu ! Venda si a lenza di a tupizzola ! Ancu si cont' edda ! Ci hà da vulè ch'e vochi à veda à Simonu. Ùn ci vò micca ch'eddu fessi 'ssa bistialità.


I ricerchi aiani dimustratu chì u multilinguisimu sviluppava a famosa mitacugnizioni. Quiddi chì erani bislingui di nascita a sviluppavani naturlamenti è senza sforzu. Andava lindu lindu par eddi. È s'eddi ammaistravani dui lingui da ziteddi, dopu l'era più faciuli d'ammaistrà ni un' antra o ancu parechji. Comu si dici tali parola, da una lingua à quissa altra ? Chì hè l'equivalenti di tal' esprissioni in tal' lingua ? Era quissa a mitacugnizioni. Era par via di quissa chì par quiddi chì cunnisciani dui lingui da ziteddu, era beddu più faciuli d'acquistà ni una terza. Chì a mitacugnizioni, l'aiani dighjà, erani dighjà avvezzi.  Era com'è un musculu chì era forti, chì era statu sviluppatu da a zitiddina. Ma par quiddi chì ùn aviani amparatu da ziteddu cà una lingua sola, era moltu più difficiuli di sviluppà 'ssa mitacugnizioni. È più divintavani annosi è più divintava impussibuli par eddi di pudè ottena 'ssa famosa mitacugnizioni.


Anghjul'Antonu francheti u zogliu di u baru di u paesi. Quà, ci era quattru o cinqui parsoni chì a si faciani una discutita. À mezu ci era Simonu.
– Sè bè o Simò ?
– Benissimu. È tù ?
– Si faci andà.
Anghjul'Antonu parleti un pocu di u tempu, di l'utimi avvinimenti successi in paesi 'ssi pochi ghjorna, incù Simonu. Eppo dopu aghjusteti:
– Par appuntu o Simò, ci chì ti vularii venda a lenza di a tupizzola di l'ortu di a Strimina. Hè vera quissa ?
– Sicura chì hè vera ! Cercu di venda la.
– È a vendi caru ?
– Micca mori. Vinti milla euroni.
– Vinti milla euroni ! Ma hè tropppu caru. A lenza hè chjuca, magari.
–  Eh ! Ci hè u legnu quà. Socu ubbligatu à venda la 'ssa lenza, chì aghju persu vinti capri custannu. Faci chì a me banda di capri t'hà menu rindimentu. Eppo hè statu una gattiva annata di brocciu. T'aghju bisognu di 'ssi solda.
Simonu era pastori, capraghju. Era un Erculu, forti com'è un tassu. Simonu t'avia un centu di capri in 'ssi muntagni. Ed hè vera chì facia u brocciu bonu. T'avia a so cliantedda. La ghjenti si sariani dannati par tastà u brocciu di Simonu. Ùn facia micca una grossa pruduzzioni, ma si vindia tuttu. Senza mancu fà riclama nè corra appressu à u clienti. Campava di quissa. È li bastava.


Diana s'avvicinava da l'Uffiziu di u Patrimoniu. T'avia u so fogliu di paruletti in manu. U strignia. Era bedda dicisa. Aia da pruvà à venda lu. Aia da pruvà à venda si i quattru paruletti. Diana viditi u purtonu di u bastimentu di l'Uffiziu di u Patrimoniu. Avanzeti un pocu eppo vissi chì ci era un' impiigatu drentu.
– Bonghjornu O Madama, vuliati qualcosa ? dissi eddu.
– Isiè. Vulia sapè s'è vo cumpravati i paroli antichissimi ? Chì n'aghju qualchiaduna. Ci sò ancu beddi, midè !
– Ben'sicuru chì i cumpremu. T'ani un grandi valori. N'emu compru uni pochi 'ssi pochi ghjorna. Allora n'aveti bon' parechji ?
– Isiè. N'aghju uni pochi.
– Sò urfaneddi o sò sputichi ? A sapeti ciò ch'edda hè a diffarenza ?
– Ben' sicuru chì a socu. Credu ch'è sò piuttostu paroli urfaneddi.
– Chì i più ricircati sò i paroli sputichi. Di quissi n'aveti ? T'ani un' valori trimenti. Chì poni essa imprudati subitu subitu. Eppo servini à tutti. N'avemu pocu in 'ssu mumentu. Allora n'aveti paroli sputichi ?
– Ùn sò micca sicura, ma credu ch'eddi sò paroli urfaneddi. Ma ci hà da vulè à virificà la quantunqua.
– U cunnisciti u valori di una parola sputica ?
– Aghju intesu dì ch'eddu era veramenti caru. Ma quantu esatamenti ?
– U prezzu pò cuddà sin'à deci millioni d'euroni !
– Deci millioni d'euroni !
–  S'adipendi i paroli, ma certi paroli, l'emu compri deci millioni d'euroni !
Po Diana spiigheti à l'impiigatu ch'edda t'avia quattru paroli à venda.
– Feti veda. Musceti ghjà. Chì ci poni ancu essa paroli sputichi, quì in drentu.
Diana li purghjiti u so listinu di paroli. L'impiigatu piglieti subitu subitu u listinu è u lighjiti pianu pianu. Po firmeti un pocu senza dì nudda. Par Diana, pariani ori, 'ssi stondi. Po l'impiigatu missi à parlà:
– « Pan da can » allora chì vol' dì ?
– Ùn socu altru. Socu altru assà !
– È « Chinnà » chì saria po ?
– Hè listessa. Ùn a sò micca. 'Ssi quattru paroli, à u veru fondu, n'emu persu u sensu. Ùn vi possu micca dì ciò ch'eddu hè.
– Allora quì sò tutti paroli urfaneddi. È quissi t'ani menu valori cà i paroli sputichi. Ma t'ani u so valori quantunqua. A sola cosa chì ci hè, hè ch'è quattru ùn bastani micca. Ni ci vurria alminu cinqui. S'è vo n'aveti cinqui, i vi pudemu cumprà. Allora vi cunveni d'aspittà d'avè ni cinqui. Vulteti puri à veda ci quandu n'aveti cinqui, è tandu i vi cumpraremu. Ma par avà, vi ni manca una. Quattru paroli urfaneddi, ùn si poni micca cumprà.
– Ma quantu mi dariati par cinqui paroli urfaneddi ?
– Ci voli à cuntà cinquanta o sissanta milla euroni. S'adipendi.
Po Diana si lucinzieti è surtiti da l'Uffiziu di u Patrimoniu. 'Sciuta ch'edda era da l'Uffiziu, era ancu più trista ch'è quandu edda era intruta.
Ma daretu à u purtonu di l'Uffiziu di u Patrimoniu, ci era qualchissia chì era arrimbatu à u muru. À quandu isciuta Diana, li dissi:
– Hè difficiuli à fà si cumprà i paroli, ùn hè vera ? Ùn i comprani micca tutti.
– Ah, diti la puri. Aghju pruvatu ma ùn ci statu versu. U prublemu hè chì t'aghju quattru paroli urfaneddi è chì i comprani à cinqui à cinqui. Mi ni manca una, quà.
 – Allora pudeti aspittà mori, risposi eddu. Ùn eti micca d'avè subitu, 'ssa quinta parola !
– Quissa po a socu. Hè mori difficiuli di racoglia i paroli. Dighjà chì ci hè vulstutu guasi vinti anni par avè 'ssi quattru paroli ! Ni possu ancu avè par parechji anni. È sò ancu capaci d'ùn avè la mai, 'ssa quinta parola.
– A sapeti ciò ch'è vi possu prupona. V'aghju da arranghjà. Vi compru i quattru paroli à bon' prezzu. Vi cunveni ? Par cinqui paroli, quantu vi ani prupostu, à l'Uffiziu ?
– M'ani prupostu cinquanta o sissanta milla euroni. Dicini chì s'adipendi.
– Quissu hè u prezzu par cinqui. Ebbè, femu la trè libri incù u zaniu ! Vi prupongu trenta milla euroni par 'ssi quattru paroli. Vi cunveni o ùn vi cunveni ?
– Mi pudaristi cunvena.
– Allora s'è vo seti dicisa, deti mi u listinu incù i quattru paroli, lasceti mi u tempu di validà li è vi docu i vosci trenta milla euroni. D'accordu ?
– Socu d'accunsentu, ma quantu l'eti da tena u listinu, par validà mi i me paroli ?
– Micca mori, ma ci voli à capiscia chì t'aghju bisognu di un'ugna di tempu. Micca assà. Chì t'emu u nosciu scagnu di sperti, è quandu i vosci paroli sarani stati validati, vi pagaraghju i vosci trenta milla. Diciaraghju chì n'avemu par una uretta, micca di più. Allora deti mi u listinu è piglieti vi la un pocu in pacenzia. Vengu subitu subitu dopu à a spirtizia.
Diana li purghjì u so listinu. U fighjuleti una ultima volta. L'aia fidiatu tanti è tanti volti chì l'era fermu impressu, com'è zuccatu in a so menti. Ancu s'edda stava à ochji chjusi, u pudia sempri veda. Eppo u deti à l'impiigatu.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire