lundi 22 novembre 2010

Un spiritu

Una nuvella di
Diana Egault

Caminava. Caminava è riflettia. Assestava e so idee per ùn perde micca tempu. Avia calculatu, li ci vulia à u massimu duie ore per fà ciò ch’ellu avia previstu. 
Si felicitava cum’è sempre d’esse cusì indipendente. U silenziu, a libertà, u benefiziu, tuttu u purtava à stà solu. Li si paria d’esse un eroe chì ùn li bisugnava à  nimu…curagiosu, fieru, marchjava fronte altu è passu sicuru malgradu a notte bughja.
Caminava senza sturzulà, ricunniscia u chjassu ancu s’ùn l’avia praticatu dipoi a so zitellina. Tandu, li piacia dighjà di francà l’interdetti, d’andà al di là di ciò chì hè permessu.

Sta casa… l’avia tantu sunniata ; sta sera, era quì per ella. Certi a dicianu strigata…. cridenze sceme per i vigliacchi… l’avia da visità, a s’era prumessa. Abbuttà lu senza rimorsu stu palazzu… Accidenti à i spiriti diavuleschi o altre pazzie, sta sera a so furtuna era fatta. Sta sera seria ellu u diavule !

Francava avà u purtò, ùn si vidia guasi nunda ma i so passi eranu guidati da una forza scunnisciuta, avanzava lestru è mossu da una frenesia scimita. Era nentru è cumminciava à scopre e maraviglie ch’ellu era venutu à circà ; mobuli d’ebenisti fatti cù i legni preziosi, pitture di maestri, argenteria… ùn sapia mancu più induve pone l’ochji, era imbriacatu da ste bellezze, li girava u capu. Mettia ciò ch’ellu pudia in u so saccu, i mobuli aspitterianu u lindumane.
Era cum’un zitellu a sera di Natale, è pigliatu ch’ellu era da u latrucime, ùn facia casu à u trunchizzime di u sulaghju chì criscia pianu pianu in a so direzzione.
Era cum’un ballerinu, vulava da una pezza à l’astra, i so gesti eranu aeriani è precisi. Avia u so primu saccu pienu è ùn era mancu cullatu à u pianu supranu. Prestu, li ci vulia à fà prestu chì u tempu sfilava.

Sta situazione periculosa li piacia, è ancu l’idea chì sta casa era per tutti spiritata li piacia…U trunchizzime u seguitava sempre è si facia più forte mentre ch’ellu circava avà i ghjuvelli in una cascietta d’argentu.

U capu calatu in u so tisoru ùn pensava più à ciò chì li era à l’ingiru. Nemmancu à i rimori di u legnu chì paria lagnà si di dulore. In un trostu tremendu, u sulaghju si sfraculò sottu à i so pedi. Si ritruvò culà in ghjò, ind’una sorte di pozza nera, stretta, senza fondu. Piecatu in dui ùn pudia mancu fà un gestu, a so caduta era stata terribule. Era inchjaccatu bè. Un bracciu rottu. L’anca dinù soca. Cumu sorte da sta trappula avà…impussibule… Era a fine, era a soia a fine.

… A solitudine bramata… L’indipendenza cusì cara… A libertà… è oramai quellu tumbale foscu… per ellu solu… in stu tufone… prestu assiccatu cum’un topu… Solu… Solu spiritu derisoriu per i seculi à vene.

6 commentaires:

  1. 293 pagini visti arimani... U situ hè in traccia di ruzà !

    RépondreSupprimer
  2. Pà i dui ghjorna à vena ci hè a robba...

    È vi possu annuncià dighjà certi testi putenti à vena...

    RépondreSupprimer
  3. Mi scusu d'avè lettu stu scrittu solu sta mane.
    Pocu angusciosu pocu !
    M'accade à spessu di sunnià d'affare simule, esse imprighjunatu ind'un tafone ò un tunellu senza pudè più move ne chjamà à nimu...
    MM.

    RépondreSupprimer
  4. Li sta bè à 'ssu latrone! C'hè una ghjustizia celesta mouhahahaaa!
    Titic

    RépondreSupprimer
  5. O Titic, porghjaci calcosa ancu tù !

    RépondreSupprimer