mardi 28 décembre 2010

U ghjacaru di i Bartelini (2/2)

Una nuvella di
Jean-Pierre Arrio

Ripigliendu cù difficultà u so fiatu si dumanda quantunque cum’è sarà per esse statu cusì impauritu. Ch’hà vistu in fin’ di contu ? l’ochji di qualchì animale di cumpagnia scappatu d’a so patrona ? Forse u spechju di u so focu di sciaminè in l’acqua ch’introscia l’arba di l’ortu ? O sarà ancu u luciore di a luna nantu à e manichje di ferru di a sechja accantu à lu pozzu !
Fora, a timpesta si scatineghja è si sentenu rimori d’ugetti ribucatti in terra da u ventu, di teghje sciappate è di ghjamboni tronchi.

Trascinendu e so sciarette nant’à e chjappelle di u pavimentu, Andria, ghjuntu à u bar di u salottu, si serve un bichjerone di Whisky da fà fughje un irlandese è u si biota sanu sanu. Sgrunchjatu da l’alcolu si mette in capu di ricercà i vechji ritratti di nanzu. Sarà un passatempu chì li farà aspittà l’ora d’andà à dorme.
U primu ch’ellu sorte hè unu di a so famiglia trenta anni fà: moglia, bambinelli, Bocchinera ùn era ancu nata à quill’èpica. A lampa in tarra cù rabbia, chì ùn supporta micca a gioia chì pare d’esce da tutti i persunaggi di a fottò. Ellu, chì l’avìa presa, ùn ci hè à nantu, allora pocu imprema di tènela in casa !
Mi ! Una cù Bocchinera à trè anni. Un’ antra cù a ghjacara più vechja, più trista, ma sempre bella à nove, dece anni forse... Tè ! una fottò di Andrìa cù un vicinu. Trà i dui omi ci hè a ghjacara. U so pelu zeppu è luminosu hè diventatu grisgiu, ternu è raru. Era quì vicina à a fine. Umbè ! Andria rimarca ciò ch’ellu ùn avia mai vistu tandu : un astu di durezza in u sguardu, in più di ss’ andatura scema ch’ella avia l’ultimi mesi.
Ùn si pò impedisce u sgiò Andria di rinculà cum’e pichjatu da un cazzottu; ciò ch’ellu scopre in ‘ssu ritrattu di u spiritu di a so ghjacara nanzu à a so morte li dà u fretu à a pelle.
Ghjè vera chì in quelli mumenti chì annunciavanu a disparizione di Bocchinera, t’avìa ella un’attitudine bizarra di zitellu lunàticu: s’ella ùn vinia più pà e carezze, cum’è riffugiata in li so sogni, accitava i colpi cù una rassegnazione di sgaiuffu compiu.

U listessu grattamentu ch’e nanzu ! À u prima pianu avà ! Inchietu da veru s’avvicina di u bassu di u scalone è fighjula à l’insù. Pianu, pà ùn fà micca trizinà i scalini, colla è s’arritrova in u longu è tristu curridore chì porta à e camere. U grattamentu hè diventatu trostu è vene da daretu a terza porta, da daretu a porta di a so camara di tandu. Oghje Andria stà in piantarrenu, ùn colla più quì. Campa, dorme è manghja trà salottu è cucina.
À pocu à pocu Andrìa s’avanza in u curridore, u so bastone in manu, fin’à ghjunghje à a famosa stanza. Appiccia l’arechja à a porta ma ùn riesce micca à capisce ciò chì puderia caggiunà tamantu fracassu. Sarà u ventu, dopu avè sciappatu a finestra, chì disguasta a stanza ?
Apre d’un colpu a porta è subbitu rincula. A camara, illuminata, hè calma, mancu più un rimore. U balcone hè chjusu è ogni cosa hè bè allucata. For’ di... Andrìa rimarca, petrificatu, chì i linzoli bianchi ùn coprenu più i mòbuli è u grand’ lettu ! Pare ch’e u coppiu chì l’occupava ind’i tempi l’appia lasciata cinque minuti nanzu... Allora chì frappocu saranu quindeci anni chì più nimu ci entre !
Frasturnatu, u vechju Bartelini sarra a porta è si ne rifala in u salottu. Hè tandu chì riparte u rimusciu; avà si puderia crede chì a casa hà da sbulà in l’arie: trèmenu i muri, vìbrenu i vetri, si sèntenu chjocchi putenti contr’à u sulaghju cum’e prudutti da baulli chì cascherìanu l’unu apressu à l’altru !
È u tazzu chì si tramuta d’una stanza à l’altra ! Andrìa u sente gunfià in curridore. Sente dinò distintamente chjucchittà una catena chì struvina e tavulette di u vechju sulaghju avvicinèndusi d’u scalone!
Tandu, angusciatu persu, Andria si lampa in a vechja è prufonda scanceria di a cucina, à mezu à spazzole è stracci.
U fraiu empie tuttu u spaziu è Bartelini, spaventatu, hè ubbligatu di tappassi l’arechje. Pienghje è si lagna com’è un zitellu ma nimu lu pò sente. A nuttata sana si cuntinueghja ‘ssu tazzu scemu : bichjeri è piatti lampati contr’i muri, carreghe tronche, rimori di persianne chì battenu è di vetru sciappatu.
È, di manera subbitania, si sparghje u silenziu. Andrìa aspetta dinò qualchì minutu,  eppò apre a porta di a scanceria pà ghjittà un’ ochjata à l’infora : tuttu hè sottu sopra, ùn ferma più un ogettu interu, ogni piattu, ogni quatru, ogni mòbulu hè troncu, sfracicatu, macinatu. Sorte è s’avvanza trà i pistìcciuli di u so mondu. Si pesa l’alba è un luciore pàlidu chjarisce u celu spurgulatu ch’ellu vede à traversu a finestra spalancata ; u ventu ùn face più sente a so ira murtale. Incapace di a mìnima reazzione, Andria fighjula, acciaccatu, i dui pezzi di brusta cum’è posti ind’è u bughju à nantu à u tappettu. È u prima raggiu di sole dà cunsistenza à a cosa chì porta quell’ochji rossi. Pianu pianu u lume svela a siluetta grisgia di Bocchinera chì tranquillamente si pesa, u sguardu inchjudatu ind’è u sguardu di u sgiò Andria. A ghjàcara incrispinisce calendu u capu, l’arechje in daretu è Andria capisce chì l’hà da saltà adossu.

***

Ghjè versu meziornu chì l’anu trovu, stesu ind’è u lettu di a càmera di u prima pianu, sopra à so strapunta cripata. Hè, d’altronde, u solu dettagliu curiosu : i vicini, privenuti da u fattore inchiettu di truvà porta chjosa, anu traversatu un salottu pulitu è elegantone cù u so soffà lussuosu è un tappettu novu novu. Sò cullati par ghjunghje à un curridore chjaru è luminosu nanzu di entre ind’è a stanza duve durmìa pà l’eternità u sgiò Andria cù a so ghjacara tant’amata à i so pedi.
U babbu di Lisandrina hà dettu : “Mì ! ch’hè sempri viva quissa ! Hè un pezzu ch’ùn a si vidìa più. Sarà piutostu a figliola di Bocchinera, nò ?!”
È a si hè ricutta è purtata in casa.

3 commentaires:

  1. Brrrrr avà t'aghju a paura di girà i carrughji Auccianesi...
    Mi danu u sbelu ste storie di cani scemi...

    MM.

    RépondreSupprimer
  2. Vi ringraziu tutti assai assai chì ognunu di i scritti vostri incàntanu a m'ànima. Hè u blogu vostru una vera arca di parolle à chì cerca d'amparà à u megliu a lingua vostra.

    RépondreSupprimer