jeudi 31 mars 2011

Impaghjiddata par Ĵikkulani (1/2)

Una nuvella di
Paulu Franceschi


Era dighjà una meza ora ch’eddi straziavani par avanzà in ‘ssu machjonu spessu. U più erani scupona è arbitrona. Ci era dinò calchì leccia à buleghju. È à volti, calchì razu. Torti com’è anchi di ghjacari, i scupona erani intricciati di pesta. Ci vulia à calà si à ogni mumentu par pudè avanzà un pocu. Avà, erani stanchi persi, tremindù. Chì ci vulia dinò à essa attenti à i tanca è i zimbrona. Vi pudiani cripà un ochji com’è nudda.

À la fini, ghjunghjitini in una tupizzola, quà era menu bughju, è si vidia più mori lumu. Sii par l’amori di Diu ! Fà chì si ghjunghjia in u pulitu. Isiè. Piantetini una stonda. Avà, si vidia ancu un stradeddu ! Potini rifiatà un pucareddu. Pocu dopu, s’avvietini annantu à u stradeddu. A strada bedda ùn hè mai longa... È avali, faciani à freccia à freccia. À u capu d’un quartu d’ora, vidìni puri a fini di u stradeddu. È quandi, si sintia u rimori. Si sintiani ancu i briona è a risa. Di colpu, marchjetini più pianu. Ghjunti à u locu indù u machjonu cumpiia, piantetini. Si vidia dopu una bucchetta, incù a so piazzetta bedda adumbrata. I dui cumpagni sintiani i boci chì s'alzavani, putenti è chjari. Ùn si sintia un zittu, fora di 'ssi dui boci latini chì l’assistenza ascultava cù dilliziu è emuzioni. ‘Ssa assistenza, difatti, era cumposta d’omini è di donni, è ci erani ancu i ziteddi à mezu. In tuttu, erani una vintina, fà chì. Di tantu in tantu sciaccamanàvani di cuntintizia. O ridiani ancu.

I dui cantadori erani omini di  meza ità. U prima era scafulatu, vistutu d'un pantalonu grisgiu è d'una camisgia turchina. Quidd’altru era un chjuchettu, capeddigrisgiu, incù una barretta in capu. À tremindù, i so ochji ridiani in tuttu.

I dui cumpagni intesini u prima cantadori, u scafulatu, chì intunava:

«– Ci hè una vechja sapienza
A si sani li Rumani
Chì vadagni in prima mani
Si ni và à calzi in mani. »

Eppo subitu, a risposta di u chjuchettu:

«– A sapiani li Grechi
Da li vechji à li ziteddi
Chì credi d'essa à cavaddu
Tandu ùn hè mancu à pedi. »

Ripresi dinò u scafulatu:

«– Cuntà vogliu ancu lu fattu
Saputu era da l'Etruschi
U cavaddu ghjastimatu
Hà lu pelu chì li luci. »

Piattati daretu i scupona è l’arbitrona, i dui lambraschi si fighjulavani, mezi stunati, mezi maravigliati. Era una paghjedda à pruverbii ! À ogni populu chì era scalatu in Corsica, i dui impruvisadori assuciavani un pruverbiu.

«– Cunnisciutu era lu fattu
Ancu dli Cartaghjinesi
Quandu fù in cumpagnia
Tandu u frati moglia presi. »

Ci vulemu avvicinà un pocu ? Ùn si senti micca bè, quì, dissi Xÿdd. Semu appena luntanu. U vedi chì ‘ssu colpu, ùn aghju micca capitu bè l’ultima strufetta.
Zittu, zittu ! Sta bassu ! Ùn fà micca rimori ! Pà la Madonna, ùn ti fà micca senta ! Ùn ci voli micca ch’eddi ci veghini.
Ma lascia mi ascultà omancu ! S’è tù parli à listessu tempu...

«– Cità vogliu ancu lu fattu
Saputu da i Sarracini
Chì ùn còddani in celi
Tutti i ronchi samirini. »

«– Par finiscia ani amparatu
À la fini li Vindali
Chì accantu à lu focu
La scopa po ci stà mali. »

L’omini è i donni in l’assistenza sciaccamanava è briunava di cuntintizia. Certi si sbiddicavani ancu di risa. Ma dopu à i briona, ci fù un pocu di silenziu. I dui impruvisadori aiani spustatu una stonda. U chjuchettu si lampeti annantu à una carrega è si sciaccheti un bussò di vinu, ridonu.

Si diciaria ch’eddi ani compiu, o Xÿdd.
A credi, o Kijjlo ?
Fà ch’è sì.

Ma annantu à a piazzetta, i dui impruvisadori s’erani arrizzati dinò. Erani sempri in brama di cantà. U chjuchettu punì u so bichjeri biotu annantu à a tola è di colpu, intunò:

«– Ci hè un fattu cunnisciutu
La sani in Villanova
Chì quandu lu porcu hè techju
Tandu si volta la trova. »

Zittu o Xÿdd, chì ripigliani u cantu...
Parla pianu ti dicu, chì ci ha da fà rimarcà ! Ancu si cont'edda ! Sta bassu !

«– Mintuvà vogliu lu fattu
Cunnisciutu in Casabianca
Chì hè tinta quidda panca
Dund'ùn posa barba bianca. »

«– Ci hè una virità antica
Si sà bè in Carcupinu
Quandu hè nata una parsona
Natu hè lu so distinu. »

«– Citaraghju ancu lu fattu
Cunnisciutu ancu in Vizzani
Chì vadagni in prima mani
Si ni và à calzi in mani. »

«– Ci hè un fattu signalatu
Saputu hè ancu in Zigliara
Chì à dì l'Avè Maria
À lu vescu ùn s'ampara. »

«– Ci hè una virità antica
La si sani in tutt'Orezza
Dipoi l'antichità
Vol' cumprà à chì disprezza. »

Kijjlo è Xÿdd si ni stavani ognunu daretu u so arbitronu. Fighjulavani, affascinati, quidda piazzetta ind’eddi cuntrastavani i dui cantadori, cù a so assistenza sempri pronta à rida. À un mumentu datu, Xÿdd feci par piglià una vetta d’albitru chì l’impidia di veda bè. Ma chjappendu la, quidda vetta scruchjò è sbattì in faccia à Kijjlo.
Eh ! Ch’è tù lampi l’ochji è fà ni gubbì da venda à i Chinesi ! Ancu un pocu, mi stroppii ! Aiò, basta ! Sta un pocu tranquillu ! Ùn lu tuccà più ‘ss’arbitru !
Scusa, scusa... Ùn l’aghju micca fatta apposta. Hè ‘ssa vetta chì m’hè scappata di i mani. Ùn vidia micca bè, capisci...
Ebbè, avà, fà la finita ! Ùn ci vo micca di fà si veda, ha capitu !? Ma dighjà o Xÿdd, ùn si diciaria micca ghjustu appuntu ch’eddi ani compiu.
A credi ?
Mi pari. Allora avà ci ni pudemu andà. Vultaremu dumani, o Xÿdd. N’emu vistu abbastanza par oghji. Chì ci hè una bedda tirata pà vultà. Aiò, andemu ci ni !
Aspetta, stemu dinò un pucareddu... Ùn semu micca à a minuta, nò !
Aiò chì ci vo à andà o Xÿdd ! Vultaremu dumani. Ci vo ch’è no vòltimi prima di a trabucinata, chì dopu hà da essa bughju è ùn ci hè micca luna.
Aspetta dinò un’ugna, eppo dopu andemu...

mardi 29 mars 2011

A petra senza nomu

Una nuvella di
Stefanu Cesari

A petra era sempri stata quì.
È ùn avia mai avutu nomu.

Cussì parlàiani l'aienti à veghja. Èrani tutti accolti indè Petru Antone Morelli, dettu « cicciu ». Tutti, i vechji com'è i ghjòvani. À raghjunà c'erani  : Orsu Andria Marini, u più largu di spaddi, u più forti, a più grossa boci di u locu, u capu ; i dui fratedda Luiggi, Donu è Filippu, ch'ùn facìani che à taddàssi a parola l'unu è l'altru ; Ghjuvan Ghjaseppu Valli, dettu « Mirra », parch'iddu tiraia bè ; c'era Eliseu Mambrini, dettu « Lunghinu » chì sigaia più legni che quidd' altri cù i so braccia longhi è a so scatarpia ; à cant' ad iddu à pusà c'era una barbabianca, un omu anzianettu, ochjifinu. Santu Vesperini si chjamaia. Ma tutti u chjamàiani « Fàia » è nimu sapia parchì. Certi diciani ch'idd' era una trasfurmazioni di « favula », vistu chì l'omu avìa sempri sapiutu cuntà i stodii. Era u so donu, u so talentu. Era rinnumatu, iè.
È po scantatu è chì staia à senta capizendu, c'era u tontu. Iddu, u so nomu, tuttu u mondu l'avia sapiutu un ghjornu, è ugnunu facìa neci d'avèllu sminticatu. Cont' è ch' iddu ùn fussi mai asistutu. Da tutti, u tontu era chjamatu « Manonu », par via di i so mani, tamanti, sprupusitati. Quandu s' hà mani cussì, ùn si ni sà chì fà. Tuttu u mondu u taruccàia : « ò Manò, ùn ci hè mancu piazza in istacca, duvi i vol' metta sti padeddi ??? » è iddu ridia, a sciuma à i labbra, avvizzu ch'iddu era à u capu di trent'anni. Era bravacciu. Vulia sempri essa ben' vulsutu. Facìa un pocu di traversu. Di tantu in tantu u chjamàiani ch'iddu dessi un pugnu in capu à un viteddu. Iddu, staia à senta, è circàia di fà.

« È 'ssa teghja, alora ? Vi rinditi contu, ùn hà mai avutu nomu ?! »

Era statu Orsu Andria à parlà. A 'nfrasata era cascata trà l'òmini com'è una petra 'n u lavu.
U sughjettu di tantu in tantu vultaia. Una sera à  l'annu, in 'ssu pasciali di carbunari, persu à a strema cunfina furestera di u locu. Ùn ci era quì ch'e u travaddu, pinibuli, è ciò chì l'omini pudìani cuntà pà accupà u tempu chì firmaia. A teghja t'avia una piazza particulari in i stodii, i lighjendi è i stalbatoghja. Postu chì stodii ùn ci n'era à u so contu. È sta sera Orsu Andria avìa dicisu d'imbistià un pocu u so mondu cù l'affari.

« alora, po, qual'hè chì t'hà calcosa à dì ??? ùn vali à fà l'astuti si nimu hè capaci di chjarià un pocu a quistioni. »

nimu bruddicàia, à a boci di Marini, mancu i dui fratedda Luiggi, chì d'abitùdina, siccàiani l'àrburi. Manonu sintìa chì u pisciu li vinia. Orsu Andria lampò un ochji narbosu à a cumpagnia accolta passènduli in rivista, à Morelli, Donu, Filippu, Mirra, Lunghinu è u tontu, pà addrizzàssi infini à u vechju Fàia.

« è tu, chì ni sa' quant'è setti, chì dici ? Ti ni sta' a bucca à sbalatronu com'è sempri. Dìcci calcosa, pà una volta o sapientò ! »

a faccia di u vechju ùn palisàia nienti. Com'è si mai una risposta avissi da vena. È po l'ochji strinti, castizendu, feci gestu. S'appruntàia à dì calcosa.

« basta à invintallu. »

u silenziu di l'òmini. Iddi, ùn ci avìani mai pensu.

« invintà chini ? U nomu, dici ? »

« iè, u nomu 'lla petra »

Un surrisu un pocu di traversu avìa schilfatu a faccia di Marini.

« và bè. Ti docu una sittimana. Tròvaci ghjà un nomu, è supratuttu una stodia ch'e no pòschimi cuntà ! Vistu chì tu sè cussì forti... ». a sintenza sunàia, tosta, com'è a fini di a veghja, chì dopu à quissa, ùn c'era più tant' affari à aghjustà. Ugnunu hà salutatu, è po, unu impressu à l'altru, sò surtiti senza più parlà, colti da a notti. Marini era cuntenti di u colpu. U vechju, ùn si sapìa, ma duvìa sicuramenti rifletta. L'altri èrani ghjà fribbosi d'aspittà. Una sittimana. Bah, passària in furia.
Ùn c'era che u tontu. U tontu, iddu, sunnìaia. Li rivinìani certi affari in capu di quand'iddu era ziteddu, una volta c'era un rè, chì manghjàia quant'è trè, quant'è trè, quant'è trè, chì manghjàia, chì manghjàia, oh fola fuletta, iè una fola, oh, una fola, li sarìa piaciutu d'invintalla, a fola, è di cuntalla a sera à veghja cù tutti quidd'altri chì stani à senta senza rida oh fola fuletta iè li sarìa piaciutu, li saria piaciutu.

***

Era presu da ciò ch'iddu facìa. U rochju ch'iddu t'avìa in i mani, ghjà mezu scurticciatu, farìa a traversa di u mulinu. Dopu, andarìa à circà dui pezza infurcati, di scopa, par sustena tuttu. I pala di a rotta, i faria cù una pìccula branca d'alzu, tènnara dà pudè essa taddata bè. Invinuchjatu à cant'à u riu, sintìa u frisciu di l'acqua. Facìa bonu. Quand'idd' avarìa finitu, piantarìa u tuttu, u locu, ci vularà à scèddalu bè, chì l'acqua ci fessi un ciòttulu. È dopu, più dopu, una volta chì u mulinu avarà trovu a so piazza par pudè ghjirà, vultarìa in casa. Supratuttu, essa in casa nanz'à babbu. Babbu hè gattivu, certi volti è ùn sapemu parchì. Nimu pò sapè, nimu pò parà. Mamma ùn dici nienti. Mamma ùn dici mai nienti, mà mamma ci voli bè, c'inciuffemu suventi 'n u so scusali par senta u calori di u ventri iè mamma ci voli bè. 'Ssa pinsata avìa fattu chì a mani s'era arristata di zuccà. Ma avìa duratu pocu. Tuttu s'era ritrovu à a so piazza : u soli, l'acqua chì murmutughjighja, u prughjettu di u mulinu. Tuttu avìa cuntruibuitu à u fattu d'ùn sentasi micca à daretu una prisenza, è po una forma chì stringhji forti a faccia, ma dura pocu, ùn si pò più rispirà, u mulinu, ci vol' di finiscialu, qual'hè chì l'hà da finiscia, si perdi u sintimentu, mancu u tempu d'avè paura hè umbra.


***


À Lena Marini, li s'era parsa di mora, quand'iddi l'avìani trovu.

Dopu d'avèllu aspittatu. Dopu d'avèllu circu. Eccu a fini. U ziteddu era quì, nant'à a teghja. Hè u babbu chì s'avvicina, idda ùn ci riesci micca, ma fighjola, stranamenti l'ochja ùn sò micca pien' à làcrimi, vidi tuttu è senti tuttu, più ch'e mai. Drintu è fora di a so parsona. Hè u babbu chì s'avvicina è circa di sisiscia u corpu, u stacca da a petra, u sangu ch' hà cupartu tuttu hà cuminciatu à siccà. In i mani di u babbu quiddu corpu biotu. Sbiutatu com'è un agneddu. Ferma a puppàtula biota di u corpu. Madonna un ghjornu 'ssu corpu hè statu u me fiddolu, è t'ani cacciatu cor' è curata u me fiddolu t'ani cacciatu l'ochja, ani lampatu i to pulmona in calchi vadina u me fiddolu è t'ani stesu quì, senti u silenziu nisciuna parola ugnunu mori un pocu cù noscu u me ziteddu u babbu ùn trimmulighja micca hè Lena chì cumencia à circà 'n u sguardu di l'altri a fini di 'ssu mumentu, ch'ùn hà da mai da finiscia, circà in l'ochja 'lli so paisani u comu u parchì u nanzi è u dopu è ùn si sà chì segnu ch' a pudarìa salvà senti indè l'altri donni u brionu chì veni da u fundu di l'anni è tutti 'ssi facci grisgi chì si buliìghjani, ugnunu smurfiatu da l'asempiu stesu nant'à a petra fora che u tontu chì ridi è sbavacciulighja, u tontu ch' hè cuntenti chì sta mani passàia 'n carrughju cù un saccu in ispadda culmu à sicreta, è passendu pinsaia à quidda petra chì avali lucichighja hè cuntenti senza sapè, com'idd' hè stranu u ziteddu biotu, chì n'avarani da fà, avali u tontu hè cuntenti a petra lucichjighja nera è sempri un pocu russa talmenti cuntenti ch' ùn si n'avidi micca di u primu colpu chì veni, ma ùn basta micca sta suspresa à cacciàli a so cuntintezza hè u sicondu cazzottu chì u faci falà, è avali ùn si ricunnosci più à nimu in l'uscurità chì veni, a sinsazioni prima hè com'è l'acqua calda chì ti brusgia un pocu è po t'avizzi, è ci voli un certu tempu nanzi chì l'idea 'llu dulori ghjunghji à a cuscenza è tandu si pugna à ritena calcosa chì tuttu cumencia à scappà è ciò chì ti passa pà u capu sò 'ssi membra ch'iddi ti taddani mentri chì tu provi à parlà è a faccia di Marini và sapè parchì a vidi bè avali è po a petra di fola fuletta è 'ssu gustu di sangu in bucca u t'eri sminticatu avali ti volta è pò chì quandì ùn ci hè più corpu par dì ?


***


I muschi bufunìghjani nant' à u cuparchjulu in farru di u stagnalonu. Ùn hè nienti.

Iddu, ùn ci hè micca andatu, si n'hè statu in casa, ma hè cont' è ch' iddu ci fussi statu. Ciò ch'iddi hani fattu, ciò ch'iddi hani dittu, a sà.

Ma par avali, si senti bè, hè suddesfu.
Di com'idda hà d'andà, a stodia, l'affari di u nomu.
T' hà cunfidenza in a mimoria di l'òmini.

Netta pacinziosamenti  i so farra. Accanta tuttu bè. Iè, u vechju Faia hè cuntenti.


dimanche 27 mars 2011

Neanderthal (3/3)

Una nuvella di
Stéphane Ancey

III.
Valle d’Aspe, Bearn, luni u 29-10-2012 versu 4 ore dopu miziornu.


E pecure sò impiaghjate dipoi un bellu pezzu, è l’animale misteriosu ùn hà più fattu parlà d’ellu.
Bilal hà lasciatu a cità sott’à una maltasgina di quelle chì vi cotranu l’osse à traversu i vistiti… avà face una mez’ora chì a so vittura atteppa sott’à u calafone. Hè sempre ghjornu, ancu di grazia. Ma cù sta nibbiaccia è sta neve chì ricopre tuttu ùn ci si vede mancu à un metru. Da a dumenica à u luni simu passati da a statina à l’inguernu. Accade suvente à st’epica, per sti lochi. Bilal hà prufittatu di e vacanze di i Santi per passà una simana in Pau cù Faustine… S’hè passatu qualcosa intrà di elli dui, in quellu caffè di u carrughju Mouffetard. Ùn hè micca vinutu quì per travaglià ma, postu ch’ell’hè quì, ne prufitta per chere qualchì rinsignamentu nant’à l’omu salvaticu di e Pirenee, ùn si sà mai… Dopu chì Faustine l’appii spiigatu u modu uperatoriu di u figataghjolu di a statina scorsa, si dice chì ci hè da fà qualcosa. Di tutta manera ind’è l’Hindu Kush per stu pocu ùn ci và micca, allora… poca vindetta saria nant’à stu cunnacciu di Lanchevin è tutta a so clicca, s’ellu pudia truvà qualcosa quì !
S’hà fattu insignà da Faustine e cuurdunate GPS di una posta ch’ella adopra di tantu in tantu per l’orsu, ind’una chjarina in furesta d’Issaux, à u centru di u settore induve sò accaduti i malasci pecurini di l’estate. Faustine ùn hà pussutu vene cun ellu, chì Larrieu l’hà mandata in Tulusa per dui ghjorni di furmazione. Quantunque, l’hà pussutu impristà un pocu di materiale : un apparechju fottò, una carabina, è dinù un’ arbaletta cù frecce ippodermiche anestesiante. 
Hè notte avà. Ingutuppatu nu u so sacc’à pelu, in fondu di a posta fatta di tavulette è di frasca arrimbata à un scogliu, in fondu à a chjarina, à traversu una piccula apartura, Bilal gode a billezza è a sulennità di stu locu magicu. Ùn neva più. Ma u celu hè sempre carcu di nivuloni zeppi, è a luna piena a si ghjoca cun elli à piattatella. Quand’ella sorte, o chì solu un ragiu trapana, ci si vede cum’è di ghjornu. Ci hè sempre qualchì fumaccia ligera à carrizzà i ghjallichi ghjimbati, tracarchi ch’elli sò di neve pisanesca. Ventu, micca. L’aria pare suspesa anch’ella, à gode di stu spettaculu. Ogni tantu un trattu ligeru ghjustu per dì chì a natura hè viva. È sti foi, sò stuzzicaghjoli anch’elli mirà ! À colpu seccu, stendenu e so ramette per fà vulà una manata di neve, chì rifala cum’è polvera d’argentu, cù à mezu duie  o trè fronde, chì parenu d’argentu anch’elle, in stu mondu d’inchjostru prufondu, è di grisgi è di biancu.
Osinnò hè silenziu. U minimu rimore piglia una dimensione irreale. U trattulellu, quand’ellu li vene in faccia, ogni tantu li porta u muscu di a capra appesa di l’astra parte, à una quindicina di metri. S’ellu a pò sente ellu, un animale salvaticu ne pò fà astr’è tantu. Tinè ! à trè ore di mane sente un rimore di passi, ciatti ciatti, ma traditi da e strapunte di fronde di foi cascate pocu fà, è appuzzate, s’ellu si pò dì, in ogni ciottulu. Eppo’ sente un muscu forte, una puzza ci vole à chjamalla cusì, micca a capra, qualcosa d’astru, qualcosa ch’ellu ùn cunnosce micca. È li rivene à mente a faccia di stu pastore sdinticatu di u Chitral, dicenduli à prupositu di u barmanù : « Ma chì puzza, o amicu, chì puzza ! » L’omu salvaticu hè quì vicinu, almenu ch’ellu sia un orsu ? Una vintina di metri micca di più. Ùn viaghja più. Bilal ùn u vede ma u sente rifiatà. Insischitu, hà quantunque ripostu l’apparechju fottò pianu pianu per chjappà a carabina. Trimuleghja. Spatansceghja. Assuffoca. Avà un sente più c’à un ciangottu tarribule in lu so pettu, a so gola, e so tempie, pare chì e so arterie avessinu da splusà. Eccu… u passu chì ripiglia, s’alluntaneghja. A puzza si svapureghja ind’è l’aria fresca, ma s’appiccica u so ricordu indelebile nu e nare di Bilal. A piena di sangue nu u so corpu s’appacia, u so rispiru dinù…
L’alba ùn hè ancu à spirià, ma i nuli sò stati spazzati, è a chjarura hè tale chì, oramai, Bilal distingue ogni ditagliu sin’à l’orlu di a furesta. À mezu à a chjarina, ci hè una forma chì li pare strana : sott’à a neve s’induvineghja una spezia di picculu domu, altu di 30 centimi à pocu pressu, cù un bastone à mezu, chì pare ficcatu nentru. Nurmalamente saria passatu dece volte davanti zenza facci casu, ma stamane, hà avutu una chjarina di 200 metri vatrati sott’à l’ochji tutt’à a nuttata, avà ne cunnosce ogni ciottulu, ogni petra, ogni ceppa.
Versu ott’ore di mane, da ch’ellu face ghjornu à bastanza, trova u curagiu d’arrizzassi è di sorte. Và a rendesi contu di ciò ch’ellu hè stu domu, caccia a neve : hè cum’è un picculu cairn fattu di cotule accatastate, è u bastone hè da veru ficcatu à mezu. Zenza troppu sapè u perchè di i so atti, si mette à caccià a neve dinù à l’ingiru, è s’arvede chì a tarra è stata vultulata ùn hè tantu. In vittura ci hè una pala. Và à circalla, ci vole una mez’uretta per fà u pass’è vene. Da ch’ellu volta si mette à scavà, pianu pianu prima, poi più in furia. Infine sente qualcosa, caccia a tarra cù e dite : a sensazione d’un pilame ! è stu batticore inarteriatu torna, cum’è sta notte… caccia a tarra, torn’appena : un bracciu ! un bracciu umanu, pilutu assai ma... Assuffoca torna, eppuru spatansceghja cum’è un cane in piena mossa à u cignale. Ellu a sà ciò ch’ellu hè. Ciò ch’ella hè piuttostu : una donna ! una donna chì pare surtita da i so libri di paleoantrupulugia ! Ùn hà mancu u tempu di gode di a so vittoria chì ci hè sta puzza, torna, stu pesu chì li casca addossu, sta manu nera nant’à u so visu è… stu rimore di legnu troncu.
Eppo’ sta notte bella, magica è sirena.
Cascatelle di cotru è fiuretti d’argentu.
Una sciarpa di nebbia frisgia a luna piena,
Stu ciangottu in lu core oramai s’hè spentu.
A sera di u 30, à l’annuttà, Faustine affacca in la chjarina cù una squadra di giandarmi. Bilal hè quì, lividu, ind’una pustura strana : indinuchjatu cum’è un musulmanu in prighera, ma u so capu hè giratu à l’arrinversciu, l’ochji fissi versu u celu. Appinuccia di sangue figne da u so corpu.
Accantu à ellu c’è un tufone, d’un metru nant’à dui à pocu pressu, una pala, cum’è s’è qualchissia avessi appruntatu a so tomba zenza ficcallu nentru.

samedi 26 mars 2011

Neanderthal (2/3)

Una nuvella di Stéphane Ancey




II.
Museum di Storia Naturale, Parigi, vennari u 05-10-2012, ultimu ghjornu di l’80esimu Cungressu Naziunale d’Antrupulugia.


-         « Aiò aiò fatela finita ! à mumenti ci vulete fà crede chì ci sò i bigfoot nu e Pirenee ! »
A cunferenza di Bilal Arriteguy si compie ind’una scaccanata sguasi generale, chì marca male cù a sulennità di u locu.  Rossu imbagatu, sticchitu, u circadore fala da a tribuna cù un sintimu di rabbia è di vergogna ch’ellu ùn hà mai cunnisciutu sin’à oghje. Eppuru à principiu i participanti parianu intarissati da u so studiu nant’à a prisenza di una piccula pupulazione d’omi salvatichi ind’è l’Hindu Kush, à a fruntiera trà l’Afghanistan è u Pakistan. Ma u so naturale timicu, dui o trè incertezze nu u so discorsu… l’anu fattu inciampà.  L’assaltu finale, urchestratu da u Prufissore Lanchevin, chairman per l’uccasione, l’hà ammazzatu :
-         «  L’antrupulugia hè una scenza seria chì si deve rispittà. È si deve dinù rispittà ‘stu locu carcu di storia chì ci accoglie oghje. È voi, quì, ci parlate di barmanù, di yeti o chì ne socu… à ringraziavvi o Monsieur Arriteguy. A prossima cunferenza tratta di… »
Eppo’ à Bilal li hè mancatu sopr’à tuttu un elementu cuncretu per cunfirmà e so ipotese. Dop’à parechji sugiorni di parechji mesi quallà, à mez’à i pastori, hè vultatu cunvitu di l’esistenza di una forma umana astra cà Homo Sapiens, una forma arcaica, pò esse Homo Neanderthalensis, c’avaria sopravissutu sin’à oghje in certi lochi scantati cum’è l’Hindu Kush. Ma ùn basta à esse cunvitu per cunvince à l’astri.
Quand’ell’hè partutu quallà a prima volta, era per illustrà a so tesa d’antrupulugia nant’à l’interazzione trà Homo Sapiens è l’astre spezie umane, Homo Neanderthalensis in particulare, longu i millenarii d’evoluzione. Tandu, st’omu salvaticu, stu barmanù cum’elli u chjamanu, per ellu era una fughjichja è basta ! Ma à rombu di cuntà e fughjichje omu finisce per credeci, è era intarissante di pudè studià a riprisintazione chì e pupulazione di l’Hindu Kush ne avianu. Ebbè sta riprisintazione era quella d’un mammiferu salvaticu più ch’è scarsu, sopr’à tuttu st’ultimi anni. Ma manc’appena una fola : Quelli chì ùn l’avianu mai vistu dicianu « andate à vede à u tale »… Quelli chì l’avianu vistu ne parlavanu zenza fanne un mostru terribule di dui metri ma solu qualcosa di nurmale, chì facia parte di l’ambiente, ch’elli avianu sempre cunnisciutu. Era sta manera di parlanne, zenza passione particulare, zenza fizighette, chì stupia u più à Bilal. Ma oghje davant’à stu publicu ‘‘civilizatu’’, a fizighetta… ci avaria vulsutu à manighjalla !
« Bah ! S’eramu stati à l’epica di Giordano Bruno, o puru di Galileo Galilei saria astru c’à stu calore in faccia ! » si dice Bilal, filosoffu, per truvà qualcosa di pusitivu in sta ghjurnataccia. Mentre ch’ellu ride solu di a so cacciata, falendu e scale cum’è abbanbanatu, una donna  u chjappa pè u bracciu è l’assalta di parolle :
-         « Scusatemi o Monsieur Arriteguy, scusatemi… ùn vi vogliu dirangià, ma sò vinuta apposta per a vostra cunferenza. À dilla franca aghju certe ragione euh… prufiziunale, per intarissammi à stu sugettu… Ma ùn mi sò mancu prisintata. Mi chjamu Faustine… Faustine Vals. »
Ci vole à dì chì Bilal Arriteguy, anzora, hà parlatu appinuccia di a biolugia di u barmanù pakistanese : Sorte piuttostu à l’attrachjata, o puru di notte, perchè di manera generale fughje l’Homo Sapiens. Magna un pocu di tuttu, frutti, arbiglie, è carne quand’ella li casca. Per tumbà un animale li casca addossu è li tronca u collu. Aspessu si beie u sangue è magna u fegatu prima, perchè u so stintu li cummanda di fà cusì. Si sà ghjuvà di certi arnesi rudimentali ma ind’è l’Hindu Kush nè ammaestra u focu nè si veste. Ancu di grazia u so pelu pare piuttostu quellu d’una scimia cà quellu d’un omu. In fin’ di contu u so modu di campà s’assumiglia di più à quellu di l’orsu c’à u nostru. Hè per quessa chì, per e pupulazione muntagnole d’Auropa, di l’Alpe o di e Pirenee per esempiu, a fruntiera trà l’orsu è l’omu salvaticu ùn hè mai stata cusì chjara… Quandu Bilal hà datu l’esempiu di l’omu salvaticu di e Pirenee, à a fine di a so intervenzione, a maiò parte di a ghjente l’hà pigliatu à a risa. Micca Faustine.
-         « Ch’elli ci sianu sempre omi di Neanderthal in Auropa ùn ci credu micca » dice Bilal dopu una discursata di sguasi un ora in caffè cù Faustine. « Ci sò stati. Ci sò stati ùn hè tantu ma avà sò spenti. Eranu numarosi 40.000 anni fà, in core di u Würm, quandu chì e timperature eranu 5°C più fresche c’à oghje. Tandu, Sapiens hè vinutu à stallassi. Ufficialmente, Neanderthal s’hè spentu 30.000 anni fà. Aghju parechji elementi per pinsà ch’ellu era sempre prisente pocu fà in Auropa Occidentale, forse chì à u principiu di u XXesimu seculu ne firmava uni pochi. Avà s’ellu ne ferma appena ind’è u mondu, si stanu ind’è l’Hindu Kush, o ind’è e muntagne di l’Ural, pò anch’esse… »
-         « Ma cumu spiigà chì i Neanderthal, s’elli ci sò sempre, campinu cum’è bestie, ch’elli appiinu persu tutte e sò caratteristiche umane ? » taglia Faustine. « Aghju intesu dì ch’ell’eranu assai vicinu à noi, ancu culturalmente… Vogliu dì : si vistianu, adupravanu arme è arnesi, intarravanu i so morti… Eppo’ ch’elli campinu solu in altitudine, spugliati in Cristu, què dinù mi dirangia… d’accordu sò piluti ma… »
-         « Ùn vi scurdate chì sta razza d’omi s’hè sparta quandu chì l’Auropa era un cuntinente cutratu. Ùn anu nulla à chì vede cù noi per ciò chì tocca à a resistenza à u fretu. E muntagne e più alte fubbenu per elli un rifugiu naturale à a fine di u Würm, cum’è per i stambecchi, e pernice bianche, e levre variabile, eccetera… chì nanzu stavanu in piaghja. Per risponde à a prima quistione, hè più difficiule ma, d’appres’à mè, hè un fattu culturale. Per un dettu s’è no sciacchemu una famiglia d’Homo Sapiens nant’un isula diserta : o morenu, o s’elli campanu, anu da campà cum’è bestie. Un anu micca da invintà da per elli u telefonu o a televisione. Per mè ùn s’anu mancu da veste, è s’è i parenti ùn sanu micca accende u focu, i figlioli ùn saparanu mancu più ciò ch’ell’hè u focu… Hè u numaru, a cultura, a tramandera chì face a forza di Sapiens. Tuttu què Neanderthal l’avia è l’hà persu quand’ell’hè statu sparnicciatu. » 
À Faustine sta spiigazione li pare linda… Qualchì stonda di silenziu, si vardanu. Bilal si dice chì finalmente sta ghjurnata ùn hè stata cusì pessima. Ma a so passione ripiglia a suprana :
-         « V’aghju da dì qualcosa… postu ch’ell’esistenu da veru iss’omi salvatichi, omu si pò dumandà perchè ùn ci hè micca A prova chì accerta a so esistenza. Ebbè mi cridarete o micca ma ogni volta chì qualchissia a tinia, STA prova… u corciu… hà finitu male. Ùn vi parlu micca di maledizzione o qualcosa cusì, eiu à e maledizzione ùn ci credu… Ma hè cusì, una spezia di fatalità, è s’e vi contu quelli stalvatoghji, andate chì u vostru pilutu pireneanu u lasciate corre… »
-         « È voi ? l’avete da lascià corre ? »
« Eiu à e maledizzione ùn ci credu… »

vendredi 25 mars 2011

Neanderthal (1/3)

Una nuvella di Stéphane Ancey




I.
Pau, Bearn, Luni u 27-08-2012 versu 10 ore di mane.


-         « Allò, Faustine ? quì hè Larrieu. C’è statu torna un sterpu in la valle d’Aspe. Infine dicu un sterpu ma c’hè solu una pecura morta. Da l’avà ùn si sà ciò ch’ellu hè. Sempre listessa fattura… Ci vole chè tù colli à vede, per rendeti contu soprallocu… Ti docu u locu pricisu, aspetta… »
Faustine ùn si face micca prigà per cambiassi, ricote i so attrazzi è andassine. Sciacca u so sacchittone nu u 4x4 è… via ! Hè per quessa ch’ella face stu mistieru, micca per stà chjosa trà quattru muri chì i scartafacci, à ella, li garbanu pocu è micca… Hè un mistieru, ma nanzu tuttu hè una passione. Sopr’à tuttu ‘sse stonde passate nant’à u tarrenu. Quandu chì Jean-Benoît Larrieu, u direttore di l’UGP (Uffiziu di Gestione di i Predatori) publicò un annunziu per custituisce a so squadra dece anni fà, vidì ‘ssu postu di rispunsevule scentificu cum’è un’uccasione chì ùn ci vulia à mancalla. Si prisintò cù u so Dutturatu novu frammante è fubbe pigliata. Era a listessa passione per a natura è u salvaticume, soprattuttu quelli di i so lochi pireneani cusì cari, chì l’avia sempre mutivata per fà i so studii di veterinaria. È oghje avia sta furtuna tamanta di pudè addunì a so passione è u so mistieru.
Di sicuru tuttu ùn era sempre cusì faciule. Certe volte i pastori c’avianu persu unu o parechji animali a ricivianu cù una certa sfidatezza. Ch’ella fussi bearnese di ceppu, soca dinù una donna, l’aiutava assai per fassi accittà megliu c’à qualchì technocratu pariginu ! Ma c’era sta lita vechja nant’à l’affare di l’orsu : Aspessu i muntagnoli pinsavanu chì i technichi di u Statu eranu di cumbriccula cù l’eculugisti.  Eculugista, Faustine l’era zenza dubitu, ma micca cum’è certi khmer verdi chì vulianu fà di e so muntagne un santuariu. Ella pinsava chì l’omu duvia tene a so piazza nu l’ecusistema, a piazza impurtante chì era a soia dipoi seculi è seculi di pasturalisimu, seculi è seculi d’invistite sempre listesse c’avianu datu à ‘ssi lochi a so fisiunumia. Tuttu què era un tisoru chì ci vulia à prisirvallu. Ma e bestie, è l’orsu in particulare, ci avianu anch’elle a so piazza. L’orsu di i stalvatoghji, l’orsu di e fole à veghja, l’animale miticu chì persunificava e Pirenee. L’orsu arrittu, mezu animale mezu umanu, l’orsu o l’orcu un si sà più… u solu fattu ch’ellu fussi custì, à spirdà per ‘sse fureste, dava à ‘ssi lochi un’antra dimensione. Strada facendu Faustine si ripassa u filmu di i so dui incontri cù a bestia. Solu dui ! in sguasi dece anni, è quante nuttate in furesta, agrunchjata ind’una posta, cù un mischiu di spiranza è di paura chì li ciangotta u core… quandu chì u ventu in le fronde diventa murtulone, chì u stritu d’un acellu ùn pò esse cà una strega, è chì un ragiu di luna nant’à una rama dissegna e bracce d’un mostru affanosu… è li rivenenu ‘sse fole paisane chì a so mammone li cuntava, di l’omi salvatichi chì stavanu in furesta è chì ne surtianu ogni tantu per chjappassi qualchì giuvanotta…
Un ora di stradone, un quartu d’ora nant’una pista, è per compie sguasi duie ore di marchja. Eccula chì ghjugne. Atteppa versu u stazzu duve ellu c’è digià a ghjente : dui giandarmi, u merre di u paisolu è Pierre Caze, u pecuraghju. E prisintazione fatte, avvianu sin’à u locu di u sfracellu.
-         « Avete fattu cum’è a v’hà detta monsieur Larrieu ? »
-         « Iè o madama » risponde Pierre. « L’aghju trova cusì stamane à ban’ora è ùn aghju più toccu nulla. »
Faustine principia a so ispizzione nant’à l’animale chì ghjace nu l’arba, à l’orlu d’un boscu zeppu zeppu di foi è di ghjallighi. Sangue, poch’è micca. Un travagliu pulitu, sguasi scirurgicale. L’assassinu l’hà troncu u collu, dopu li hà apartu u corpu per magnassi u fegatu è li hà tagliatu un cusciottu per sciaccassilu à l’ascosu.
-         « Cume a saparanu st’animali chì u fegatu hè carcu à vitamine A ? » dumanda u merre. « Lighjaranu e riviste di medicina ? »
-         « O andate ! o sgiò merre ! avà ùn ci hè più nimu chì e leghje ‘sse riviste : si sà tuttu cù internet ! » dice Faustine sempre pronta à dà a corda. Ma si volta subitu versu u pastore, appinuccia scunfitta… « Scusate…  vardate : a carne, a pelle, ùn sò manc’appena mastucate. Nulla à chì vede cù ciò ch’elli ponu fà i cani… »
-         « Dunque saria un orsu ? » dumanda unu di i giandarmi.
-         « Iè, forse. »
Dice cusì ma Faustina dubbiteghja quantunque. Da e prime muntagnere in quà ci hè statu più d’una dicina di bestie morte in cundizione simile. Una o duie à ogni colpu, micca di più, sempre ind’è u listessu rughjone, un settore di vinti chilometri quadrati à pocu pressu, ingiru à a furesta d’Issaux. Ciò chì stona appena à Faustine, hè chì da l’avà ùn ci sia statu un veru scempiu. A sà ella chì quandu l’orsu minaccia, a banda hè talmente spavintata ch’ella si pò ancu lampà sana sana da un tippale. Ma tandu chì sarà ? Una lince ? Ùn si sà mancu s’ella hè prisente nu e Pirenee. Pò esse ancu qualchì pantera, qualchì N.A.C. chì si saria salvatu ? 
Ma ùn vole dì : i pastori accusanu l’orsu ! È dipoi qualchì mese a situazione hè torna à cane pisatu trà elli è l’eculugisti. Per appacià e cose, e cunsigne di u Statu sò di rimpattà e vittime zenza troppu circà à capì. Ci vole à dì chì u pianu di riintruduzzione prevede un rimpattu di 150€ à pecura s’ell’hè un orsu. Astrimente, ci vole à scumbatte cù l’assicuranze. Ma à Faustine, ùn li cunvene micca troppu : di circà à capì hè u so mistieru.


mardi 15 mars 2011

Unu sbagliu giugrafficu

Una nuvella di
Marceddu Jureczek

à Philip K. Dick


A strada di Roma, a noscia galassia nativa, hè fatta à a sumiglia di una granitula di 100 000  anni luci di diamitru.
Hè spessa 1300  anni luci.
Sò 100 milliardi i steddi à cumponala. Ogni stedda pò essa un soli, ogni soli pò fà da sistema cù parechji pianetta, ogni pianetta calchì mondu…
Al dì là, un uceanu scuru, pagnu, strappuntatu da 100 milliardi di galassii tali è quali a noscia.
Stufi di svultulà i schema discrittivi di u Mondu ad ogni scuparta i scintifichi, ani pensu à a nuzioni di «Universu Starminatu». Cusì piantoni i liticheri trà astrofisichi è mistichi.

Ghjacumu Zumbè, Pruligomina di una mudellazioni di l’universu cunnisciutu.

Roccu era impiigatu mudellu ed anonimu. Forsa ùn avarà ma’ intesu mintuvà ad Aristippu di Cirinàica, discipulu sminticatu di Sòcrati, chì appratindia chì una vita senza pinseri avviaia l’omu versu a saviezza è a sirinità ; eppuri Roccu, a so vita, l’avia righjiratu sionti à quiddu anticu precettu. Ùn dava da fà à nisciunu è nimu li dava da fà.
In tuttu si sapia misurà. Parlava cù una boci dolci è lenta ; ùn s’impanzava micca ; biia ma mai ad essa inturcatu ; riccu ùn era ma si stantava un picculu trattamentu chì li bastava da mantenasi.
Tinia à tutti è tutti u tiniani…
Funziunariu di u Ministeru di i Pruvinci Spaziali, u so travagliu li andava propiu da bè. Micca ch’eddu tiressi tanti salti à pichjà annantu à u so urdinatori purtativu millaia di righi di cuurdinati galattichi, in u so catagnu di scagnu, accortu à tanti altri scagni, in un palazzu altu 111 piani, 10 ori à ghjornu, i 6 ghjorni di a sittimani (sionti u tempu di Prima Cintrali, cori di galassia), ogni annu, da nutriscia a Reta d’infurmazioni giugraffichi di u Ministeru.
Anc’assà, c’era madamicedda Rusalia, 33 anni, ùn nasu finu ma finu chì basta, in u scagnu 157, à vicinu à u soiu.
À Rusalia, Roccu l’amava, ma micca d’un amori tontu è scatavoltu, innò. U so amori era patimu è riflittutu. D’altrondi, Rusalia ùn a sapìa. Ùn li cunvinia cusì à Roccu ? Mancaria altru ch’eddu si turbessi a vita cù una donna, chì forsa ci saria vulsutu à spusà, à dichjarà à u Ministeru di u Cuntrollu di i Cittatini (12 cartulari à riempia, s’era rinsignatu aghjà), pò li saria tuccatu à chera i 16 cartulari di u Ministeru di a Prucriazioni pà accuntintà a nova sposa chì di sicuru avaria vulsutu un criampulu. Ma’ ch’edda ni fussi.
Roccu, à l’oziu ùn era po, è tribbulà ùn si vulia tribbulà cù una famiglia à varnà.

Ma l’amori, quali a sà com’eddu pò righjirà è rimiscià a vita di un omu. Macari un omu com’è Roccu, cumpagnu di a paci è di a cuncordia. Rosalia fraquintava un ghjuvanottu di u scagnu 159. Roccu l’avia visti sorta tremindui à tempu da a sala di riposu sinsuriali.

Quidda notti, in u so appartamentu cubu, Roccu si ni steti sveghju. Ogni voltu ch’eddu chjudia l’ochji, i dui amanti, si tuccavani, si liccavani, si turciani com’è dui sarpi in franasia. Comu pudiani essa cusì sputriti ? Comu faciani da ùn truncassi i reni ? Ma u felu di a ghjilusia u si rudia è ghjuntu a mani, Roccu s’era dicisu à faddi calchì scherzu à u so rivali.


Un soli mensu, aciarbu, s’era pisatu senza troppu fretta nant’à a Prima Cintrali. Prumittia d’essa una bedda ghjurnata : suddioni è fumaccia. Ma Roccu t’avia altru à matriculà. Era à dighjà à u scagnu 156, prontu à fà calchì fisica. A sculifatta di Rusalia l’ingannava cù u barnacali di u scagnu 159, Alanu, era cusì ch’edda u chjamava edda, ebbè u so amanti andarà à visitallu à i cunfini i più sversi di l’universu. Cunniscia u mezu di mutà i righi di i scifri in corpu à l’urdinatori. Si ni ghjuvava ogni tantu da accrescia u so creditu alimintariu à a cantina di u Ministeru. S’è a cumbriccula viaghjava pà u magnà, si pò dà ch’edda viaghjessi ancu puri pà 159…
Dumandaria ad essa vulintariu pà tramutassi in i culunii novi di Caronti eddu, unu scogliu in sù li forchi, dù facia u fretu chì basta, un fretu assulutu. Tintu à chì si pigliaria calchì rifritoriu…
Ma di colpu, à l’assumbretta, unu rimori in curridori, i diti chì bulani sopra à i tasti lisci è sparti di l’urdinatori, a porta chì s’apra è u vardianu di u pianu chì s’affacca.
- «Chì ghjà feti quicci 156 ?»
- «Nudda… nienti, ebbè… t’aviu un travagliu chì avanzava da arrisera è…»
- «Nanzi à l’ora ùn hè l’ora. Mi tuccarà à fà unu rapportu à u vosciu capisirviziu 156, ni seti cuscenti ? Par avali, faletivini ghjà in sala di riposu sinsuriali ad aspittà à quidd’altri, hè capita ?»

L’avia corsa brutta. Ùn ci vulia tantu à discorra cù i vardiani di u Ministeru di i Pruvinzii Spaziali. Timiani sempri a visita di una spia mandata da calchì cunglumarata multigalattica ingorda à nutizii capitali.
Ghjustu ghjustu avia spintu u screnu quandu s’apria a porta. Ùn si ni ramintava più l’ultimi cuurdinati ch’eddu avia pichjatu, civa !
In i curridori, l’ascinsori, i sali, i scagni, a piena di i funziunarii sbucciaia da intaccà un ghjornu novu.
In u soiu u scagnu, Roccu era inaffaracciatu à l’usu di sempri. Ma indrentu buddia di un’ aligria maiori. Da quì à pocu ùn lu vidaria più à quiddu ghjuvanottu pratinziunutu.
D’altrondi, anz’ora, in a sala di a cantina, ùn l’avia sculinatu ùn docu è Rusalia magnava cù i cumpagni neci di nienti. Ogni tantu li mandava un surrisu. Quissa po ! ma’ avaria cridutu ch’eddi fessini cusì lestru da mandallu in i sidari à 159.
È Rusalia chì u si gudia d’ochji !

Una sfiacculata rossa nantu à u screnu l’annunciò un missaghju elettronicu. Qual’ sarà à disturballu in u so travagliu ? Rusalia, ma in i scagni erani pruibiti i scambii privati, o tandu u capisirviziu ? Una goccia di sudori li falò longu à i reni.
Aprò u missaghju. Nè Rusalia, nè altru nimu.

Prugramma Alanu 159/0008/75126/128793 sguassatu.
Dati salvi
Sistema uparativu

U ciarbeddu di Roccu viaghjava più lestru cà l’urdinatori i più putenti. Intargava, dubitava, circava. Escì in curridori è a si tracciò versu u scagnu 159. Ghjuntu davanti piantò in forsa.
A paura li turcia i minucci. Timia di capiscia. Pianament’è bè, sghignò a porta. Pusatu à u scagnu, una ghjuvanetta stampittava, spinu vultatu.
- «159 ?» a boci di Roccu trimulava.
- «Isiè, sogu eiu, chì ci hè ?»
si vultò, ùn era più 159.

Roccu turrò à u so postu. Vulia essa sicuru. Andeti à sbulicà a mimoria di l’urdinatori da ritruvà l’uparazioni fatali. Eccula quì. Si feci appariscia u listinu di l’ultimi cuurdinati spaziali utuli da a cosmunivigazioni. Scelsi una stedda à l’isbaragliu, Persefona 19576. Una stedda suligna, cunnisciuta à bona via da eddu solu. Nimu ci farà casu…

Dopu ad una stonda, quidda sfiacculata rossa era quì.

Prugramma Persefona 19576 sguassatu

Dati salvi

Sistema uparativu


À Roccu l’era falatu u sangu à i pedi. Avia capitu.
Ma u puteri, quali a sà com’eddu pò righjirà è rimiscià a vita di un omu.
Quidda sera, nanzi d’inzucchitassi, ci volsini l’ori è l’ori . In ciarbeddu li bugulavani idei, ipotesi, cirtezzi ed incirtezzi. U focu pazzu di l’ambizioni u si rudia tuttu quantu.
T’avia a forza di sguassà à bona via tuttu. Avia acquistatu a putenza smisurata di cumandà à a Reta.
U mondu, l’universu starminatu, i galassii, i steddi, i pianetti, l’omini, ùn sò cà foli, fandogni, bucii. A Reta, eccu a sola virità. Senza a Reta, criazioni micca. A Reta hè a forza chì unisci insemu i pezzi spargugliati di l’universu. A Reta hè a matrici inghjinatrici di i mondi è di l’essari. Ed eddu, l’ avia dumata, a Reta…
U so pinsamentu ùn era ma’ statu cusì lindu, cusì tagliutu. Dumani saparia chì fà.

Un soli mens, aciarbu, s’era pisatu senza troppu fretta nantu à a Prima Cintrali. Prumittia d’essa una bedda ghjurnata di suddioni è di fumaccia. Ma Roccu t’avia altru à matriculà cà l’andatura di u pianetta. Vulia essa Diu.
À st’ora quì, u palazzu furmiculaghju era sempri biotu.
In u scagnu 156, Roccu s’appruntava à incalcà a tasta di validazioni. U vardianu di u pianu sbalangò a porta.
- «156 ? Stu colpu m’eti da spiigà ciò ch’è vo feti quì nanzi à l’ora.»
Roccu li saltò addossu. Era pà divintà Diu è ùn era po micca ‘ssu rompistacca chì u faria faltà. U vardianu, più avvezzu cà eddu à i bracciuti, u catapussò contru à u descu. Roccu inticciò di capu, propiu annantu à a tastera di l’urdinatori.

A paci. Altru nudda ma a paci. Lotta più. Silenziu.

A l’aviani ficcata un’antra volta. I diti nantu à u ceppu di a pistola insustatrici di a vardia ministiriali, si ni pintia d’avè scumessu i so ultimi ori di riposu sinsuriali cù 354. si pochi tempi, t’avia dicia poca è micca cù a china galattica.
Da in curridori, intesi u trizinimu chì iscia da scagnu 156. Mossi a mani dannanzi a cellula di sarratura à laser. A porta smarì di colpu. In scagnu, nimu. A si dubbitava. Ma era fermu à stà accesu l’urdinatori. Altru ùn mancava. Avali li tuccava ancu à fà unu rapportu par via di u frazu. S’avvicinò 311 è vissi chì u screnu lucicava à infurmazioni :

Prugramma Roccu 156/0215/24626/453197 sguassatu.
Dati salvi
Sistema uparativu

vendredi 11 mars 2011

Causalità inguerciata: un viaghju in u futuru ?

Un articulu di
Francescu Viangalli

À segua a filusufia classica, u sensu di u tempu hè unicu. U passatu priesiste à u prisente, da quì, è solu dopu, nasce l’avvene. Ogni fenomenu trova dunque a so causa in un fattu anteriore, è pruduce i so effetti dopu. A spiega d’altrò David Hume, ellu stessu, in a so Inchiesta nant’à a Capiscitura umana (1748). Di sicuru, ùn c’hè da frasturnassi di pettu à stu pensamentu. Cumu di fatti si purria cambià u passatu, eppuru trasfurmà u prisente incù l’aiutu di l’avvene? U viaghju in u tempu hè una fola, s’ùn mi sbagliu. Puetica sì, quella fola, ma fola quantunque.
Riflettendu à u prublema, si pò scopre pertantu, trà varii scritti filusofichi o scientifichi attalintati, chì u nostru sgardu nant’à u prisente firma appena guercinu: s’omu ci riflette bè, e cose ùn sò cusì semplici. Sò d’altrò una certa manata, in America è in Europa, à dumandassi in veru s’è saria pussibule d’usservà – o di praticà cum’è l’emu da vede – una forma di causalità inguerciata, val’à dì di causalità duve l’effetu si pruduce innanzu à a so causa. Cercanu à sapè, in altri motti, s’è u prisente pò influenzà u passatu, da cambiallu per un dettu, o ancu, eppuru megliu, s’è u futuru purria influenzà u prisente... Spostu à l’iniziu da u filusofu Michael Dummett [1], stu prublema hè diventatu famosu incù u travagliu di Robert Nozick [2].
Forse vi dite chì ghjè una tuntia, è ch’elli sunnieghjanu quelli chì pensanu pudè, un ghjornu, andà à salutà l’Eloii o fà fronte à i Murlochi di u rumanzu d’H.G.Wells, The Time Machine (1895). Ma à dilla franca, a causalità inguerciata ùn hè solu un deliriu literariu o matematicu, chì a pudete sperimentà subitu avà. Una manera semplice d’accorgevvi chì campate di fatti attraversu u tempu -  è micca solu in un prisente staticu- hè di ciuttavvi da per voi in u cusì chjamatu Paradossu di Newcomb.
Vulete viaghjà attraversu u tempu ? Andemuci.
Figuratevi puru chè cumminciate una partita di un ghjocu appena speciale. Sete dui ghjucadori. U primu, l’induvinu, hè una persona chì privede senza mai sbagliassi, à ciò chì v’hanu dettu, u cumpurtamentu futuru di l’altri. U secondu, site voi. L’induvinu hà fattu e so previsioni eri sera, è ùn hè quì. Voi, sete solu; è avete di punta à voi duie scatule bughje, a scatula A è a scatula B, da quì u cuntinutu, difinitu eri, hè impussibule da vede. Quandu principia u ghjocu, ete duie pussibilità : sia aprite a scatula A, sia aprite traminduie scatule, val’à dì a scatula A quantu à scatula B. È u risultatu ùn sarà listessu in i dui casi. S’è l’induvinu hà privistu eri che apririste oghje a scatula A sola suletta, allora cuntene 1 000 000 €. S’è hà privistu à l’incuntrariu chè apririste traminduie scatule, a scatula A ùn cuntene nulla. Ma a scatula B, in quant’à ella, cuntene sempre,  in ogni casu, listessa cosa: 1 000 €. Capita ? Va bè. Dumandatevi allora cosa diavulu ete da fà: pighjà a scatula A, affidenduvi à a predizione di l’induvinu, o pighjà traminduie scatule?
Riflettenduci, pare chì e duie strategie sianu assai sfarenti, è chì currispondinu tutt’inghjuna à una cuncezzione particulare di u tempu è sopratuttu di u so sensu.
S’è sciglite di pighjà traminduie scatule - cum’è à l’iniziu mi sò dettu chè faria eiu - aduttate u pensamentu dettu di l’ammaestria stratègica. Vi dite ch’ùn hè pussibule di privede l’avvene, è sopratuttu chì l’atti vostri sò liberi. Ciò ch’ellu hà dettu eri l’induvinu ùn pò micca influenzà a vostra decisione d’avale : hè solu un parametru di u vostru càlculu stratègicu. Fate dunque a stimazione chì ne sorghje. S’è pighju a A sola suletta è che l’induvinu l’hà privista, partu cù 1 000 000 €, ié, hè intesu;  ma s’è hà privistu u cuntrariu, tandu vulteraghju scozzulu. Pò esse saria megliu, dunque, di pighjà e duie scatule, perchè a B cuntene sempre 1 000 €, è sò assicuratu d’avelli... Allora sì chi si pò cunclude chè pighjendu a A & a B, mi facciu à u minimu 1 000 €, è à u megliu 1 001 000 €, s’è l’induvinu s’hè sbagliatu ; mentre chè pighjendu solu a A, sia partu cù 1 000 000 €, sia cù nulla. Da un puntu di vista matematicu, ci vole dunque à esse tontu o baulu sterpifinu pà sceglie solu a A...
S’è avà sciglite quantunque di pighjà solu a scatula A, forse a fate perchè ci credete à u pudè di priscienza di l’induvinu. Vi dite ch’ellu ùn pò sbagliassi – ghj’hè u so pudè à l’induvinu, a sapemu – è chì dunque ciò ch’ellu hà privistu eri dipindia di ciò chi oghje state pè fà. Postu chì u più interessante hè ben intesu di stantassi 1 000 000 € di manera assicurata, pighjate cusì solu a scatula A, chì, cusì fendu, rendete attuale u prisente ch’ellu hà dunque, in a so qualità d’induvinu, pussutu privede tandu. U vostru attu d’oghje ferà dunque ch’ellu ci sia 1 000 000 € in a scatula, bench’ella sia stata empia eri, perchè l’hà necessariamente privista l’induvinu. Ed eccuti chì u prisente ditirmineghja u passatu, val’à dì chì semu in piena causalità à l’inguerciu, è chì viaghjemu attraversu u tempu...
Sta seconda strategia, chì suppone un viaghju raziunale attraversu u tempu [3], vi parerà forse baullesca. Vi sbagliate. Da un puntu di vista matemàticu, è ghjè quessu u paradossu, i risultati ch’ella pruduce sò à pocu pressu listessi in termini di prubabilità finanziarie, è à le volte sò puru superiori in a rialtà sperimentale statistica [4]. Ancu megliu : e sperimentazioni riali di u paradossu hanu mustratu chì mentre chì circa 50 % di a ghjente sceglienu u raghjunamentu di l’ammaestria stratègica, l’altri 50% sceglienu a strategia di a causalità à l’inguerciu. È in più di quessa, pare chì ciascunu pensi chì sò scemi compii quelli chì adopranu l’altra strategia chì a soia...
Da tuttu què si pò tirà una cunclusione trimenda. A prima hè chì u fattu di pensallu à l’inguerciu, u tempu, ùn significheghja mancu ch’omu hè tontu. Una strategia stabilita cusì di pettu à una scelta binaria, marchja, o pò marchjà à le volte ancu megliu. Pare scemu, ié, ma hè a rialtà scientìfica... A seconda c’interessa di più, à noi. Campemu in un paese induv’ellu hè castratu u futuru, dapoi menu di una decina d’anni. C’hè una radica, una brama, unu speru storicu di ricrià infine ciò chì deve esse, ma s’affacanu sempre quelli chì volenu castrà l’avvene. Cum’è s’è u nostru u prisente – è sopratuttu u soiu – dipindessi di stretta manera di  l’avvene ch’omu pò figurassi. A cunsequenza vene da per ella. Pè cambià u prisente, ci vole innanzi tuttu à cambià l’avvene. Perchè ghjè u nostru sguardu nant’à u futuru chì ditirmineghja u prisente. Or nimu ùn puderà mai cambià u me pensamentu di u futuru, fintantu chì a ma mente firmerà libera.
Capite dunque una cosa : s’è pensate ch’emu da perde, ghjè di sicuru ciò chì accaderà. À l’inguerciu, s’ùn pensate micca, ma sapete chè a ci feremu, è chè tandu principiate ad agisce oghje pè priparavvii à quessu l’avvene, hè ellu, l’avvene, chì venerà à scuntravvi. Oghje ghjornu, più chè mai, a nostra sorte ùn dipende più di u prisente ma di u futuru, chì Cursichella pare bella chè bè u paese di a causalità à l’inguerciu.



[1] M. Dummett, Can an Effect Precede its Cause ?, in : Proceedings of the Aristotelian Society, 1954, 28, 27–44.
[2] R. Nozick, Newcomb’s Problem and Two Principles of Choice, in : Essays in honour of Carl g. Hempel, 1969; vedi ancu : S. Bourgeois-Gironde, Temps et causalité, PUF, 2002
[3] Ben intesu, ùn si viaghja cusì fisicamente in u tempu. U vostru corpu, ellu, firma in u stessu spaziu di tempu chè l’altre persone. Issu viaghju attraversu u tempu hè dunque pisculògicu :  hè solu una manera di pensà. U viaghju fìsicu in u tempu, quellu di l’espluratore di Wells, hè un antr’affare...
[4] R. Nozick, op. cit.