samedi 20 novembre 2010

U baullu

Una nuvella di
Francesca Graziani


Era sempre listessu affannu aprendu a porta di u legnu imbuffatu da l’umidità. Dipoi a morte tragica di i soi, Stefanu ùn venia guasi più in paese.

Solu pè i morti…

Eranu stati trovi quì  tramindui u babbu è u fratellu, assassinati da una palla in capu, una sola. Un travagliu di prufessiunali. Mai nimu avia sappiutu perchè.

Nimu, francu Stefanu. Ma ùn avia parlatu, temia troppu ch’elli u tumbessinu anc’à ellu. È si ne vulia. Averia avutu à dinuncià à « l’altri », o ancu megliu à vindicà i soi. Ma era un vigliaccu è basta.  « L’altri » a sapianu, ch’ùn si davanu mancu a pena di circà à ammazzallu.

Una volta à l’annu facia pulì u terrenu à l’intornu, da ùn risicà l’incendiu, ma era per duvere, cum’ellu a li ramentava u merre in a so lettera ogni mese di ghjugnu. Di e volte si dumandava s’ellu ùn seria un sullevu ch’ella brusgessi a casa induv’ellu era statu allevatu, diventata una tomba. Cusì puderia pruvà à sminticà, à cumencià una vita nova.

U sisu l’assaltava da l’entrata. Un mischiu di polvera accatastata, di umidità, di vechjume. Ma ci era altru. Una tristezza di fin di mondu, un addisperu senza fondu. Li si paria chì l’anime di u babbu è di u fratellu  fussinu prigiunere quì, senza pudè scappà.

Perchè l’avia fattu incinnerà è i tenia in casa, ùn la sapia. Infine, iè, a sapia. Babbu avia dettu ch’ellu ùn vulia esse seppellitu in a tomba famigliale à cantu à e so streghe di surelle. È u so fratellu ùn avia mai lasciatu u babbu da vivu : chì duvia fà in a morte ?

È po teneli cusì in casa forse era una manera di nigà a so morte.

L’urne eranu nantu à u carminu. Ogni volta, li venianu  listesse visione chì u facianu trimulà : in un lampu vidia u bustu di u babbu, chì venia à u so incontru cù una spressione dura è severa nantu à u visu. Paria di falli i rimprovari, cum’è sempre. Ùn ne seria po mai liberatu di quellu sguardu chì u tenia pè un povaru tippu ? U ritrattu di u so fratellu appesu da sopra à u vechju pianò disaccurdatu u fighjulava d’un sguardu fissu chì si facia vivu è paria di vulè trappassallu. Listessa, quellu era bravu cun ellu, ma cù un disprezzu ch’ellu ùn sapia piattà.

« Imaginazione », disse da sè à sè, senza riesce à rasserenassi.

«  Chì vengu à fà quì ? U rimorsu, un rituale ? Ùn li portu mancu fiori. Da chì fà ? Da lascialli merzà quì ? U mazzulu di fiori artificiali à mezu à e duie basta à fà st’uffiziu. Chì ci hè di più chè polvera in dui vasetti ? »

Aah ! Venia di sente un schiaffu viulente sciaccatuli annantu à una buccella ! Si vultò in zerga è trasaltò : ùn ci era nimu ! Ùn ci pudia esse nimu, fora di…ELLI.

Un ventu scemu s’arrizzò di colpu.  Ma un ventu INTERNU à a casa. Fora nunda muvia, manc’una fronda ! Dentru, ci era un soffiu ghjalatu cum’è a morte, chì fischjava forte è girava per tutta a casa in burrascate viulente, venute da indocu.

U « ventu » cumenciò à purtassilu da dritta à manca, à sbattelu contru à i mobuli, à scialballu contru à i muri è contru à i purtelli. Prima si truncò un bracciu  contru à u carminu, pò schiattò u so nasu frà à i parastasgi di a bibbiuteca. U vetru sciappatu d’un purtellu  li s’inficcò in pettu, vicinu à u core, fendu schizzà u sangue. È cuntinuava a giriocula infernale, pistendulu, acciacchendu u so corpu à pezzu à pezzu.

Avà ancu i mobuli vulavanu. U tavulinu bassu chinese di a mamma li filò in l’anche, trunchendule in un trostu seccu. Cascatu in pianu, assiccatu da u dulore è terrurizatu, mughjava, supplicava in u viotu : 

« O Bà ! O Antò ! Ùn hè micca colpa meia, ùn mi tumbate micca ! »

Da  risposta, si prese in capu un colpu di suffiettu chì li cripò  un ochju.  

Avà rividia chjaramente i dui corpi dizzingati in pianu davanti à u carminu, appuntu induv’ellu era stracquatu avà.

Si ramentò l’affaracciu di u baullu.


Babbu ùn vulia micca chì Antone piattessi quì u baullu colmu à soldi di i hold up.  Cù i so dui birbanti di amichi Antone uperava tandu nantu à u cuntinente : eranu duvintati ancu famosi sottu à u nome di « i pagliacci », chì si mascaravanu cusì. Quandu u fratellu avia apertu u baullu davanti à elli, Stefanu era statu stumacatu, ben chè un pocu invidiosu : ci eranu centinaie di millioni di franchi allibrati ! Arrubbati.  Era un tarcanu à a so manera, Antone. Li ne avia prupostu una bella manata è, vigliaccu cum’è sempre, Stefanu avia accettatu. U babbu era entratu in una collara negra è avia minacciatu à Antone di dinnunciallu s’ellu ùn arrestava micca subitu e so « cunnerie », è s’ellu ùn li cacciava stu baullu da trà li pedi.

Antone avia puru piattu u baullu in cantina senza dilla à u babbu, cuntenduli una fola, dicendu ch’ellu avia spartutu cù i cumplici è cumpratu una boata nantu  à a Costa d’azuru. À Stefanu, li avia dettu tuttu Antone, è ogni tantu li dava un pacchittellu di soldi, chì era sempre senza travagliu. Spendia i soldi spenseratu, si facia una bella vita cù e donne, sin’à u ghjornu chì i birbanti sò venuti à truvallu :

«  Induv’hè u baullu ? ». Minacciatu da un 11/43, avia palisatu. Eranu partuti minendulu in capu è stupenduli annantu.

Ebbe u tempu di rivede tuttu ma micca quellu di pentesi.

Ebbe ghjustu u tempu di vede chì l’armariu brittonu di u babbu  li cascava addossu.

In paese, si dumandanu sempre avà cum’ella  hà picciatu focu a casa, perchè è cume anu trovu à Stefanu carbunizatu à l’indrentu, sottu à i resti di l’armariu di a camara di u vechju.

5 commentaires:

  1. Eccu la à Francesca è a so penna arrutata è tagliiva.

    PS : Trovu chè ci assumigliemu assai vardendu i nostri ritratti, avaremu qualchì parintia ?

    JYA

    RépondreSupprimer
  2. Ghjustappuntu, quandi vo vuleti m'invieti una fottò !

    RépondreSupprimer
  3. tremendu! un suggettu propiu uriginale!


    sumenta

    RépondreSupprimer
  4. eheh simu parenti spirituali o JYA

    Francesca

    RépondreSupprimer
  5. È in più vi faci rida ? Aiò : fottomaton subitu !

    RépondreSupprimer