samedi 30 avril 2011

Ingurdizia

Una cronica di
Marcu Biancarelli

Passaraghju torra pà calchì straviatu, ma pocu premi, socu avvizzu. Dunca m’aghju da lampà listessi… A carri umana, vo, vi seti ghjà dumandatu chì gustu ‘dda t’avia ? Dui sturiani aviani inchiistatu, in i tempi, è intarrugatu l’archivii di u cannibalismu, pà circà di risponda à ‘ssa quistioni impurtanti. Trà altri quistioni cussì impurtanti, voddu dì. Com’è quissi di sapè chì piazza u fenomenu spavintosu di l’antrupufagia avia presu in a Stodia, quali era statu manghjatu, quandu, di chì manera, cù chì cundimenti.

Cussì Pierre-Antoine Bernheim è Guy Stavrides ci prupuniani, in 1992, u libru « Cannibales ! », ind’è Plon, chì, s’iddu ùn era mancu un capu d’opara in materia d’analisa psiculogica o antrupulogica, t’avia o mancu u meritu di fà u ghjiru storicu u più cumplettu annant’à u sughjettu. Una vera antulugia di u cannibalismu, i fatti discritti cù tutti i ditagli i più morbidi pussibuli. È sempri dinò, fattu raru ind’è i sturiani, cù un sensu di a risa di i più acuti. Ciò chì pirmittia quantunca di fà passà a bistecca, senza indigistioni.

Ma u gustu, dunca, pà vultà à i nosci quistiunamenti di u principiu. Bernheim è Stavrides faciani parlà l’attori : i più numarosi evucaiani una sumidda cù u purceddu, com’è ‘ssi marinari inglesi burulati in 1808 da l’indigenii di i Fidjì, chì l’aviani fattu tastà un prighjuneri di guerra. Cunfusioni cù u porcu dinò pà tutti i clienti d’un certu Fritz Haarmann, esecutatu in Hanovra in 1919, dopu ad avè vindutu à u so maceddu a carri di 24 aduliscenti spariti di pocu. Pà i Chinesi di u Medievu, inveci, l’omu t’avia più à veda cù a pecura. Cussì un essaru chì finia in tianu era chjamatu una « pecura à dui zampi ». Ma l’intarpritazioni di u gustu di l’omu pari d’essa liata à spissu à a sughjittività culturali. Par quissa ch’un Indianu di l’Orenocu, intarrugatu da Humboldt, pricisaia piuttostu a vicinanza cù a scimia. Difficiuli di fassi un avvisu. Almenu di pudè spirimintà. Ma via.

Altra quistioni di primura : quali hè statu cannibalu ? Chì populu ? I dui autori t’aviani u meritu di ramintà chì l’omu hè statu manghjatu in tutti i cuntrati, sutt’à tutti i latitudini. Certu, l’anziani populi di l’Uceania pariani d’avè un attichju più sviluppatu in u duminiu. Com’è l’Indiani d’America, chì si fecini arrusta una mora di cunquistadori. Ma quandu ci hè a fami ugnunu prova o mancu una volta una piccula custiglietta. Par esempiu, mentri a ritirata di Russia in 1812, i tistimunianzi ùn funi rari di cannibalismu in a Grandi Armata : una banda di suldati Cruati cacciò un corpu da un incendiu pà intazzallu ; u generali russiu Kreutz poti veda da par iddu certi suldati francesi in traccia di sciaccassi un catavaru in a nivi ; u tinenti alimanu Furtenbach vidisti i suldati imbruccà i cori umani nant’à i foca di i so campamenta…

Tutti i cannibalizati, puri, ùn funi micca cussì anonimi chè ‘ssi tinti militari disfatti è inguttiti da i so simuli. Uni pochi di parsunalità ani fattu dinò un picculu sughjornu in unu stomacu di sapiens sapiens. Com’è Caligula, chì, una volta assassinatu, fù spartutu trà i cunghjurati chì u s’erani sdunzatu. Altru mastuccatu famosu : Concino Concini, tumbu in 1617 par via d’un ordini di Lavighju XIII, è udiatu da u populu pariginu, chì fù cacciatu da a tomba par essa strascinatu in carrughju, scurticatu, brusgiatu, è manghjatu da a folla isterica. Monda spluratori di rinoma, dinò, o missiunarii di prima trinca finistini a so carriera in a panza d’un Indianu salvaticu : mintuvaremu solu i puvaretti di Juan de la Cosa, Giovanni Verrazano, James Cook, ancu, o ‘ssu disgraziatu di Jean de Brébeuf, à qualissu l’Iroquois, crudeli, taddoni l’anchi è i braccia par manghjassili davanti ad iddu, vivu ma ammutulitu. Chì l’aviani cacciatu a lingua par impidillu di briunà. Iscia.

Infini. Eccu da veru un libru da buscà, com’ì vo pudareti, è da purtà subitu annant’à l’isula diserta. Ma com’è manuali, ghjustappuntu, in casu chì l’isula fussi menu diserta chè ciò ch’idda paria.

vendredi 29 avril 2011

Peccatu

Una nuvella di
Jo Antonetti

Lurenzu sì discitò cun pene in ogni locu. Avia u so da fà à apre l’ochji, un dulore stranu in fondu di e reni, è u fretu nù u spinu cum’è quand’ellu si stracquava nant’à i pentoni di u fiume per fà e so sieste.

Pruvava à ramintassi a surtita di a veghja,  ma  ùn s’arricurdava di nunda, solu d’esse entratu nù un pub scantatu in i carrughji bughji di a vechja villa, un pub grisgiu senza musica nè musicanti, senza mancu clienti, solu u patrone, un omatale cun una faccia chjosa, è u servore chì era u cuntrariu assulutu di u so patrone, ma for’di quessa, nunda, u bughju. A sborgna duvia esse stata di quelle.
Aprì l’ochji. Ùn era micca nù a so camara,ùn era manca nù un lettu, era chjinatu in terra, spugliatu in cristu, e mani liate à catene appicate à u muru. Avia da chjamà, quandu a porta s’aprì, lascendu entre un lume rossu, seguitatu da dui omi vestuti à frate.

Quale site ? Induve sò ? Cappiatemi.

Senza dalli capu, l’omi sfacenu e liaie, arrizzanu à Lurenzu è li mettenu un paghju di manette è u puntanu in davanti, traversanu un curridore longu alluminatu à candele, piantanu davanti à una porta doppia di pinu, unu di i  frati pichja trè colpi secchi.

Entrate simu pronti, risponde  una vucetta da nentru.

Puntanu a porta, è leanu à Lurenzu nant’à una croce di sant’Andria po senza mancu un’ ochjata à l’omettu chì s’avvicina di a croce si licenzianu.

Chì mi vulete ? Chì facciu quì?

L’omu s’avvicina, Lurenzu ricunnosce u servore di u pub,piatta a so manu manca nù u spinu, cù a manu diritta li carezza a faccia.

Peccatu chè tù ùn sia di i nostri.
È quale sò i toii ?
Un possu dittila, piglierebbi troppu risichi. Avà tira a lingua per piacè.
Vai è pigliatila in culu
Un m’ublicà micca à fattila sorte di forza.
Ch’ai da fà tù, sì una scrizzula. Puru liatu ti crepu in co….

L’omu avia pigliatu in manu u minchju di Lurenzu è cun u paghju di trisori ch’ellu piattava nù u spinu, li avia tagliatu a punta. U sangue zirlava per ogni locu, Lurenzu avia ghjimbatu u capu è mughjava cum’è un persu,  l’omu u chjappò per a cannella, per fallu piantà li cacciò a lingua di bocca è a tagliò d’un colpu seccu.
Lurenzu s’avia da svene, ma à u rimore di a  porta sbattuta contr’à u muru, luttò per vede s’ellu ùn era qualchì aiutu chì venia à salvallu. Era u patrone di u pub.

Ùn hè ancu finitu stu tazzu ?
Ié o maè, n’aghju per pocu.
Hè quellu d’eri sera?
Ié o maè.
U metterai cun l’altri quand’è t’ai finitu. Peccatu ch’ellu ùn sia statu di i nostri, ci simu campati cun ellu eri sera.

Surtì sbattendu a porta. L’ochji sburlati di Lurenzu fidighjavanu u servore cherendu spiecazioni, peccatu peccatu muvrunava quellu, poi surtì un stilettu è scannò à Lurenzu, lascendulu senza risposta, cù i so ochji sburlati d’animale impauritu.

mercredi 27 avril 2011

Finimondu (2/2)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva




Zuppiccheddu l’avia fattu vede a so stanza, Fritz avia pinsatu, scuprendu la, chì custì ancu Cristofanu Culombu avaria rinculatu. Sei o sette metri quadrati, micca purtellu, un lettu di farru un pocu rughjinosu cù addossu una strapunta sicuramente lasciata da l’arcibabbone di i dui omi. In pianu, a vistica nera d’un focu, avia dumandatu ciò ch’ellu era. « C’est…A rata…Ici c’était un seccu avant. » Dopu à ‘ssa spiecazione linda, Fritz ùn avia più fattu dumande, li si paria d’avè capitu chì u mappamondu ci vulia à brusgià lu supitu vultatu in casa soia. « Manghjemu…On mange d’ici à peu. Je t’appelle… » Tuttu ciò ch’ellu vinia di vede è sente ùn dava tantu appitittu à Fritz, ma a fame c’era è po, ùn avia ancu vistu a carta.

Suppa, sirvuta nu piatti di u stessu serviziu c’à u vichjeru di prima è carne purcina astrita à u focu è lampata nant’à u tavulinu, eccu la a carta. « Sciluuupuuu, sciluupuuu » Era stata, à pocu pressu, a sola cunversazione di u ripastu. Dopu à avè capitu quant’ella era difficiule à magnà a suppa senza chì a cuchjara tucchessi a bocca, Fritz s’era risicatu à parlà. « Y a-t-il moyen de louer un quad par ici ? J’aimerais bien faire un tour demain, dans la forêt. » A custigliola chì Cosimu ruzzicava era vulata à sin’à un cane chì durmia in un scornu. Strignia a so cultella è vardava à fritz cù l’ochji scemi. « C’hà dittu ? » Zuppiccheddu, paria ghjustu di ciarbellu ma avia una spezia di bon’sensu naturale è avia intesu u periculu. « Nudda, nudda, lascia corri » Un angnulu era passatu, di corsa sarrata. « Demain, on tue les cochons. Ch’elli brusgiani in infernu cù i so quad ! » « Oui, demain, après que tu auras dormi bien, tu viens voir comme on tue les cochons. » Fritz avia ricusatu l’acqua vita è s’era chjinatu, in pianu nant’à u so mantellu è avia aspittatu u sonnu.

« Frittu, Frittu ! Hè ora, c’est heure ! » Fritz vardava a so mostra, 4 ore è mezu. Mancu u tempu di mette si nant’à i so pedi, Zuppiccheddu sbulava in camara. « T’es tombé du lit ? Y faut faire cas o Frittu. »
In cucina c’era Cosimu chì tinia u stessu discorsu c’à quellu di a viciglia, ma ‘ssa volta era caffè. Una oretta dopu, s’eranu messi in strada per andà à sin’à a casetta di i porchi. Longu u caminu, Zuppiccheddu avia spiecatu à Fritz chì u so fratellu era u più forte per tumbà i porchi. Cum’è ellu ùn ci n’era, « Mazza farrata » u chjamavanu in cantone. Ùn avia mai mancatu u so colpu, una mazzata è u porcu falava, seccu cum’è un chjodu. Qualchì volta, Cosimu u lasciava scannà l’animale, ma a mazzata in fronte, quessa, mancu pinsà ci di lascià la à un antru. « Autant y te laisse le scanner à toi. Demande.» Fritz viaghjava dumandendu si perchè chì c’era bisognu di fà passà un scanner à i porchi nanzu di tumbà li, forse per vede s’elli eranu malati è ùn intusicà a ghjente.

Ghjunti ch’elli eranu sopra à locu, Fritz avia ricunnisciutu supitu i sei purchetti ch’ellu avia scupartu u ghjornu nanzu. Si dicia chì i panioli à a cicculata avianu da esse vindicati oghje.
Era tuttu prontu, azzingate à un palancatu, c’era una pochi di canapi liati à astre è tantu tagliole per pudè appingà l’animali dopu amazzati. Sottu à ogni liatoghju c’era un stagnone prontu à ricote u sangue. Sei porchi, sei stagnoni, tuttu prontu.
Cosimu è Zuppiccheddu s’eranu fatti entre è Fritz, chì principiava à discità si, vardava u spitaculu. Zuppiccheddu chjappava un porcu per una patta, u si tirava à sè, pusava in tarra, infine piuttostu in fanga, strignendu a bestia contru à u so pettu mantinendu là ancu ella di culu in pianu. È a mazza falava, passava à un ditu di u capu di Zuppiccheddu è minava a fronte di u corciu purchettu. « Piglia ti…Prends toi ça ! » Avia dettu Zuppiccheddu lampendu una uchjata à Fritz. Avà quattru porchi eranu appesi è Fritz avia capitu chì nanzu, Casimodò ùn amintava mancu à pena a radiulugia.

Cosimu stava à pettu imbuffatu, fieru di fà scopre a so cumpetenza à ‘ssu turistu. Aspittava a so quinta vittima minendu di pede in tarra. U so fratellu l’avia chjappu è u tirava. Quessu era più mastinu, u più vechju sicuramente. Zuppiccheddu avia sculisciatu è l’avia cappiatu. Una siconda l’animale avia forse cridutu di salvà a so pelle, ma Cosimu avia pisatu a mazza è l’avia fatta falà cù una pricisione scirurgicale nant’à a capaccia. « À u volu ! Au vol ! » Era ancu più fieru è lasciava corre una risa grassa è petricosa. Ùn s’era micca arvistu chì u so fratellu si vultulava da a pena. « U mio polzu, puttana inculata m’aghju tortu u polzu » Vardendu à fritz cù l’ochji di l’addisperu avia ripitutu « Putain enculée, je m’ai tordu le… » Cum’è a parolla ùn vinia, scuzzulava a so manu sottu à u nasu di u giuvanottu chì era à l’orlu di svene si.  

« È avà cumu femu per l’ultimu ? Sì veramente un sciappa cuchjara ! » Cosimu avia postu u so sguardu nant’à Fritz è quellu avia capitu supitu a so pinsata. « Pas question vous rigolez ? » « Pas souvent… » avia rispostu l’ercule. Dopu à una neguziazione degna di i cunflitti suciali i più arrabbiati, Fritz s’era ritrovu i pedi in a fanga à corre appressu à l’ultimu porcu. S’era strallatu duie o trè volte nanzu di riesce à piglià lu. S’era trovu ancu à cavallu à l’animale è pinsava à ‘ssu stallone neru ch’ellu bramava di dumà in i so sogni. Avà u tinia u più forte ch’ellu pudia, ma era cupartu di fanga ancu ellu è sguillava cum’è una savunetta. C’era mancatu pocu ch’ellu u cappiessi parechje volte è Cosimu sintia cullà l’impacenza. È po s’era calmatu d’un colpu, avia capitu forse, chì a so sorte era sugillata, ch’ella ùn valia à zirpittà tantu. Cosimu avia pisatu a mazza, stava appesa è Fritz aspittava ochjichjosu chì u martoriu pigliessi fine. « Aiò, tiens le bien ! Si y bouge, je vais frrrrapper à toi ! »

In più bella, u curghjolu chì tinia e braghe troppu larghe di Cosimu s’era strappatu. Si truvava in una pustura strana, i bracci pisati cù a mazza in aria, i pantaloni nant’à i scarpi è vinutu à ghjornu u rigalu rancigu chì a natura l’avia fattu. Qualcosa chì ùn avia nisunu raportu cù u restu di a so parsona. Dopu à u siscu di a suspresa, Fritz s’era messu à ride, à spanzà si ancu. Avia lasciatu scappà u purchettu è insignava à Cosimu cù u so ditu, ridendu è capighjendu ver’di Zuppiccheddu chì ellu ùn ridia mancu à pena. Cosimu ùn avia micca l’abbitutine di pisà a mazza per nulla. Quand’ella falava era per tumbà è basta. E ‘ssa volta torna era falata cù a pricisione d’unu orilogiu sguizzaru. « Ahè ! Hai fattu a toia avà »  dicia Zuppiccheddu vugulendu di tondu. « Cumu emu da fà avà ? Ùn hai appruntatu c’à sei stagnoni… ».

mardi 26 avril 2011

Finimondu (1/2)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

Fritz era unu giuvanottu bè, cum’ellu si dice. Eredu d’una famiglia di banchieri sguizzari, prumessu à un distinu inchjappillatu d’oru. Era carcu à diplomi di e più grande università. In più di l’intelligenza, a natura li avia rigalatu ancu a billezza. À 25 anni era digià à capu d’una figliala di l’impresa famigliale. A settima generazione di a International Bank of Zurich. A sin’à oghje avia fattu a fiertà di u so babbu chì u vardava cresce è viaghjà in i so passi. Riccu, bellu, astutu, cultivatu, iè, Fritz avia tutu per suddisfà si di a so vita. Puru, ogni volta ch’ellu surtia d’un cunsigliu d’amministrazione duve ellu era statu sciaccamanatu per ognunu di i so detti, si sintia frustratu. Ogni mane ch’ellu si discitava à u latu d’una giuvanotta bellissima ch’ellu ùn avia mancu avutu bisognu à seduce per purtà la in lettu, chì l’eranu tutte appressu, li mancava qualcosa. Ùn sintia nisunu focu brusgià in ellu, nisuna passione è quessa u casticava in veru. Sunniava di viaghji, d’avinture à l’altru capu di u mondu. Si vidia cavalcà un stallone neru per e prese immense di l’attacamà o di l’ural. S’imaginava fendu prove tamante chì saparianu abbagliulà ogni principessa di i palazzi d’oriente.

Quella mane, dopu à una nuttata senza dorme, avia chjappu una dicisione. Si n’andaria u lindumane, senza avisà à nimu. À l’asgiu di a banca, di u so babbu è di tutti i piacè artifiziali di ‘ssa vita di lussu. Avia vistu in qualchì filmu cum’elli facianu l’omi avinturosi per sceglie una distinazione, lascendu fà l’azardu, fendu vugà u mappamondu è appughjendu cù un ditu, à a ceca, induv’ella cascava. Cusì avia fattu, vardava girà quellu cosu spirendu chì u distinu li buscaria un locu salvaticu da sprime tutte e so qualità d’eroe in anda. Avia chjosu l’ochji è avia avvicinatu u so ditu per arreghje u vocatondu. Sintia u legnu sfrisgià li a punta di l’indice, torna duie siconde è appughjaria. Li si paria d’esse digià unu antru omu, era digià à cavallu à u stallone. Eccu ! Apria l’ochji per scorbe ciò chì a sorte avia macinatu per ellu. Senza caccià u ditu, s’era calatu per vede megliu. Avia spiratu l’Australia, l’Africa Suttana, l’Argentina è…Era a Corsica.

À pinuccia dilusu ma bellu risulutu à ubbidisce à a manu di u distinu, appruntava e so robbe. Avia stampittatu nant’à Google  « Corse sauvage » è avia trovu un bellu situ chì u rinsignava à bastanza bè nant’à u teatru di e so spolvari à vene. A cunniscia a Corsica, a cunniscia bè chì ci avia passatu parechje stonde di vacanze da zitellu. N’avia un ricordu turchinu, a fiura d’un mare d’ogliu è di rinaghji senza fine, ùn li paria tantu intintu di salvaticume u so ricordu. Lighjendu torna nant’à internet, avia scupartu una antra isula, quella di l’internu, di u veru core di ‘ssa tarra, « à spessu cunquista mai sottumessa ». Quessa li piacia, ritrosa, incunnisciuta, pronta à rivultà si à ogni inghjustizia. Finalmente u distinu ùn s’era micca futtutu d’ellu.

Cù a so carta bancaria, avia rigulatu tuttu, l’aviò, a vittura sopra à piazza, l’alloghju in un paisolu persu, tuttu. Era scalatu in Figari dui ghjorni dopu, era andatu à piglià u 4X4 ch’ellu avia risirvatu, prugramatu u GPS intrendu u nome di u paese : Finimondo, cum’ella era scritta nant’à a carta. È gira, è gira, è gira torna. U so stomacu ùn era ancu avvezzu bè à a so nova vita è soprattuttu ùn gustava c’à pocu u tracciatu di ‘ssu stradone. U paisolu, era una stonda ch’ellu l’avia in mira, ma ogni volta ch’ellu cridia di francà l’ultimu pughjale, un antru affaccava. È gira, è gira. Era statu custrettu à fà si una impuntata da alligerisce si un suppu. Mentre ch’ellu pisciava, ingullia l’aria fresca è pura, s’imbriacava d’ogni profume di a natura. Appinzendu u nasu, li era vinutu una tanfata menu dilicata. Annasendu cum’è un cane di caccia, avia suvitatu a puzza, chì puzza era, per ghjungne davanti à una spezia di baraccunnaciu fattu di palette è di tavulacce mezu fraciche. Nentru, avia trovu sei purchetti neri chì u fidighjavanu, curiosi. Era vultatu in vittura per piglià i dui panioli à a cicculata ch’ellu avia compru a mane è chì e girate l’avianu scuragitu di magnà. N’avia lampatu unu à i puchjuculi, o chì fraiu ! Avia rinculatu d’un passu videndu l’animali liticà si u corciu paniolu, si puntavanu, lampendu cum’è mughji acuti chì li stirpavanu l’arechje. Avia lampatu u sicondu è a so sorte era stata simule à quella di u primu. Fritz era chjappu d’una frizzura, pinsava ch’ella era megliu à ùn cascà quì nentru.

Torna duie o trè centu girate è era ghjuntu nant’à a piazzetta di u paisolu. Marzu muria ma ùn facia ancu tantu caldu. Avia avisatu una pancarta duv’ellu c’era scrittu : Alloghju casanu « U purcile ». « U purssil » avia dettu à voce alta, sicuramante u nome di qualchì muntagna altissima chì mai un omu ùn hà avutu curagiu à affruntà. Forse a si faria u lindumane ? Dopu à una pochi di passi nant’à un chjassu lamaghjosu è suminatu di e petre di u muru supranu, era ghjuntu in piazza à una casa mezu scialbata, mezu di bricche grisge. Era stunatu di truvà ‘ssu bastimentu di fattura à bastanza muderna, s’aspittava à qualchì casamentu anticu, alzatu tempi fà da ‘ss’omi chì sapianu cusì bè toglie da u granitu i quadri è i sopraporta chì davanu tantu nubilezza à e case di quì.

Avia scuzzulatu a campanella chì pindiculava à l’intrata. Una volta, duie, trè, dopu à a terza era piantatu di cuntà. Infine qualchì sia era affaccatu. Era un omu d’andatura strana, scontrafattu, una spezia di Casimodò campagnolu. « Bonjour, je suis Fritz schubenbacher, j’ai reservé pour la semaine. » Casimodò l’avia fighjatu qualchì siconda è po l’avia chjappu una manu è a l’avia trinicata una bella stonda. U so surisu, chì lasciava induvinà chì i dintisti eranu puchissimi per ‘ssi lochi, l’arricava un picculu disgustu. L’avia supitu rifrinatu, pinsendu à Cristofanu Culombu di punta à i primi americani ch’ellu avia scontru. L’omu ùn dicia nulla, ridichjulava è facia segnu à Fritz di suvità lu.

Eranu intruti in a prima pezza, s’assumigliava à una cucina. U focu era imburratu è sciuppittava forte. I catusci ghjugnianu à sin’à u tavulinu, caschendu nant’à una incirrata gialliccia. « Assis, assis », avia dettu l’umarellu cum’è s’ellu circava à parlà di manera curtese à un cane. Fritz s’era pusatu è avia postu un bracciu nant’à u tavulinu. L’avia ritiratu supitu, sintendu a pece nant’à a so pelle, l’era custata una pochi di peli.
« Caffè ? » Avia rispostu di sì senza pinsà ci è a rigrittava, u vichjeru era culor’caffè è purtantu era sempre viotu. Da fora, vinia qualchì sia. « Arrive mon frère».

« O Zuppicchè ! O Zuppiciccchhèèèè ! Ooo Zuppichhhhèèèè-errggm !!! » Fritz ùn rispirava più, u vucione l’avia insischitu à morte. Trimulava sintendu a scarpata pisia chì s’avvicinava. « Mon frère », avia dettu « Zuppiccheddu ». Cosimu stava in l’inquadratura di a porta, li ci vulia à aghjumpà si à pena per ùn inticcià di capu. Era unu ercule, una muntagna, una leccia siculare fatta omu. Zuppiccheddu era corsu, a si discutava cù u so fratellu in una linguaccia tuttu à fattu straniera à Fritz. Ellu chì pinsava chì cù u so francese parfettu, cù un picculu accente quant’unque, s’avia da sbruglià benissimu in Corsica, li si paria d’avè lettu in qualchì locu chì ‘ss’isula era francese. È po in Figari ùn avia micca intesu ‘ssu sabir gutturale chì li ramintava un pocu i canti di u Tyrol.
« Bonjourrr ! Comment tu restes, mon nom c’est Côme et toi ? » U tuppertù ingullitu, Fritz s’era prisintatu. Cosimu avia lampatu un rochju in u focu è era falatu di tuttu u so pesu in un futtogliu, chì à u colpu, avia stritatu a so suffranza.

samedi 16 avril 2011

A Luttaria

Una nuvella di
 Marceddu Jureczek

à George Orwell


Aghju da mora. A sò par chì a m’ani ditta à mumentu, quand’eddi m’ani stesu nantu à issu lettu.
Ùn andeti à creda ch’eddi sò gattivi. Sò stati propiu bravi cù mecu. Ma a m’ani ditta, ùn ci hè nudda di parsunali, mi devini tumbà è basta. Hè a leghji cusì.
Eccu l’infirmiera chì ghjugni a sciringa piena.
Mi fighjula. Li surridini l’ochji. L’acu s’infilza in una vena. Si sparghji quiddu liquidu verdi chì arreca a paci, a sirinità.
A m’ani imprumissa. I crergu. Infini, mi tocca à credali.
Hè vera ch’e sariu campatu par pena di di più. Ma chì vuleti fà, ci hè statu quiddu bigliettu di a Luttaria…

Bisogna forsa ch’e turressi à divvi a me passata da l’iniziu. Ci vol’ ch’e a dichi à calchissia, ci vol’ chì u mondu sappii. Mi tocca à svilà a virità.
Mi chjamu Lionzu. T’aghju trenta trè anni è sò (infini eru), impiigatu ind’è l’assicurenzi. U tippu chì vi manda i lettari pà annunciavvi chì si pò dà chì vi sighiti primurati pocu è micca di i danni pussibuli incausati da a ghjatta, i pesci rossi o di pruteghja i ghjuveddi di Mariassunta o chì a criatura in u viculu, chì ùn ci hè manera di chjuda ochji a notti, prestu ingrandata pudaria aguircià i so cumpagni di scola ed arrubbassi i vitturi di u quartieru. Èbbè, in tutti i guai di a vita, picculi o grossi, t’emu una risposta pronta à bedd’à posta, un cuntrattu à favvi signà.
Eccu ciò ch’eddu eru. Ma un ghjornu, ci volsi ch’edda ghjunsi a crisa, a puttanaccia, maladetta crisa ch’edda sprifondi. U numaru di i disuccupati criscìa chì basta.
L’affari erani à segnu mali. L’impresa pirdia mori soldi. La ghjenti ùn s’assicurava più postu ch’eddi ùn aviani più nienti à assicurà.
Divimi strigna u currighjolu senza altru dissini i capi amministratori. Femu prestu chì osinnò ci n’andemu tutti à a malavia. Eiu, impinsiritu eru pà l’andatura di l’impresa ma à contu meiu, eru sicuru di essa mantinutu à u me postu. I me statistichi erani boni è più, ogni annu aviu sempri migliuratu i me risultati, imbavuchjavu di più clienti cà quali voglia fussi l’impiigatu. Sapiu venda…

M’ani licinziatu. M’ani missu fora. Un calciu in culu, avvedaci è tanti saluti.
Da rè di l’assicurenzi eru turratu disuccupatu. È quissa ùn la sapiu fà. Circà travagliu si pudia sempri circà. Di a me più bedda scrittura elettronica, aghju stampittatu ùn sogu quantu lettari, dumandendu, po à l’ultima chirendu un impiigucciu, ancu pà impastà l’inviluppi di stupu.
I vosci qualificazioni ùn vi parmettini d’appratenda à un postu cumpagnu. Un’ antra manera di dimmi, và è mettitila in quiddu locu, o barnacà. Sè falatu à buleghju à u stercu di a sucità è ci ai da stà. D’altrondi solu ùn eru. Più di a mità di a pupulazioni di u paesi era tali è quali è mè. A crisa, a sapeti.
È sò longhi ed affannosi i ghjurnati di u disuccupatu. Ùn ci hè da tirà tanti salti.
I pochi soldi ch’eddu dà u guvernu ghjustu ghjustu s’eddi vi facini magnà. Anc’assai, c’era a televisiò. Issu rigalu divinu invintatu da culmà i ghjorni è i notti d’addisperu di quiddi à l’oziu. Chì vuleti fà, stavu à l’assolu. Una donna, mai ch’edda ni fussi ! Aviu sgubbatu senza rechiu da parvena à ciò ch’è t’aviu è avali ch’e ùn aviu più nienti, eru com’è un bisgiolcu, conciu è carminatu. A televisiò mi facìa da cumpagna. I prugrammi i cunniscìu tutti quanti. I telecompra, compra compra di a mani matina, cù a so robba framanti, indispinsevuli, à bon pattu (spiccetivi ghjà cari telespittatori chì ci n’hè pocu è micca da cantu). L’emissioni di cucina da mettavi a bocca in suchju quand’è vo seti avvezzi à sciaccavvi quiddu pezzu di ghjacciu quatratu chì à senta dì saria pesciu. L’infurmazioni di meza ghjurnata cù u so stolu di novi appacenti pà no altri i disucuppati (u guvernu si dà di rimenu da cumbatta a disucuppazioni, forza è curaghju cari telespittatori, intantu ùn vi sminticheti di u telefilmu di u dopumeziornu : l’ispittori avarà saputu quali hè chì hà tombu u vechju ricconu o tandu si ni sarà scappatu eddu cù a manicchina capibionda è puppulata, uh lu bruttu !). A sera, mi campavani quiddi emissioni chì i ghjovani voni divintà artisti ricchi è cunnisciuti senza mancu sapè fà un o di canna.
Vuliu essa mezzu à soldi eiu dinò, vuliu essa cunnisciutu è stimatu. U travagliu ùn arricchìa à nimu, quissa a lizziò ùn eru prontu à scurdammila. Inveci a televisò…
Passò a nuttata sveghju, l’ochji sbalangati ma senza mancu abbadà i maghjini invispiti chì sciuppavani nantu à u screnu. Sunniavu. Dumani, a mi tracciariu versu i scagni di l’agenzia di a disuccupazioni. L’infurmazioni annunciavani chì u guvernu avia trovu un mezu efficaci da sdrughja a massa di i privi di travagliu. Un attimu dopu, principiava quiddu ghjocu novu, a Luttaria.

Un palazzu grisgiu tarulatu à balconi chì ùn si poni cuntà da tantu ch’eddu ci n’hè, un furmiculaghju dundi s’accoglini à cintunari i funziunarii inaffaracciati da buscacci un travagliu o da ùn perda u soiu, eccu u ministeru di a disuccupazioni.

Pianu setti, scagnu duicentu sittantottu. Un descu neru longu longu chì impachjava a pezza, davanti una piccula carrega di plasticu, daretu un omu di meza ità persu in i pieghi di un carrigonu neru. Appesu à u muru, u ritrattu di u sgiò prisidenti, a faccia ammaschittata, tonda è liscia. U scontru principiò senz’altru.
- L’ufferti sò più cà schersi si pochi tempi, a vi dubbiteti. Mi dissi l’omu in pusonu daretu à u descu cù un surrisu largu è sticchitu, com’è disignatu di feltru. Ùn vi possu prupona nudda è nienti. Erati ind’è l’assicurenzi prima.
- Isiè, ma oghji mi piaciaria à scambià d’attività.
- Vi stocu à senta. Mi risposi.
- A televisiò, a televisiò m’intaressa mori. Comu ci vurrà à fà pà travagliacci ?
Di un colpu di renu, u funziunariu feci avanzà u so carrigonu, sposi i so voiti nantu à a tola, mi fighjulò in ochju.
- Ùn s’entri micca cusì faciuli à a televisiò. Cù a crisa, hè turrata primura statali. Tutti quiddi chì ci travagliani o chì ci ghjocani si spizzicani di fusu. Mi dispiaci à divvila, ma ùn possu accunsenta à a voscia dumanda. U scontru hè compiu, à truvacci da quì à un mesi.
Di colpu s’alzò è m’insignò a porta di bracciu.
- Intantu, u Statu vi rigala un bigliettu di a Luttaria à posta pà i disuccupati. Fà chì tuccarà à vo d’essa u prossimu vincitori. Avvedaci.

In u trasportu cullittivu chì mi purtuava in casa, stracciò a lettara datumi da u funziunariu. Indrentu, u solitu cartulari d’inchiesta à riempia, u me sceccu di l’allucazioni è un ticchettu ciaddu è rossu. Nantu ci era scrittu in neru : «Luttaria di a furtuna. Sola pà i disuccupati» sottu, setti filari di numari à davvi a pena in capu. Chì nasci spirendu, mori cachendu, dicia u tintu di babbu. Tutt’à manera, altru ùn si pudia fà.
In casa, senza tricà, accesi a televisiò. Ad ogni ora, ùn si parlava più cà di quidda luttaria. Diciani chì si tiraria dui volti à sittimana è chì ogni volta ci saria un vincitori. U prima premiu, una massa di soldi da favvi sminticà a disuccupazioni pà u sempri. Soldi abbastanza da campà in u lussu è u benistà pà cent’anni è più. Ch’avariati fattu vo ? vi sentu da quì, ma fetila finita. Avariati fattu com’è mè. Ci avariati cridutu. Avariati aspittatu ad ogni emissioni da veda s’eddi surtiani i biati sciffri di u ticchettu. Senza lavavvi, senza sbarbavvi, l’ochji sciarpati davanti à a televisiò.
I vincitori, ùn bastavani i soldi, t’aviani a so emissioni da eddi. L’avariati visti fendu a spacca cù i vitturi longhi da quì à culà è certi pezzi di donni chì pariani sciuti da calchì filmu di scenza finzioni. Spindacciavani à dritta è à manca senza mancu riguardu alcunu pà quiddi chì campacceghjani cù a limosina di u Statu. D’altrondi, nimu truveti à dì. Comu, uni pochi vastani tanti soldi, è part’è più di i parsoni facini i pacialaghji. Infini, eiu dinò aghju sunniatu. Filavani i sittimani è i prima vincitori sparisciani. Forsa si n’andavani à sciurassila ind’è l’isuli trupicali.
Eppò una sera l’animatrici, un pizzonu,  vistuta à a moda chì paria meza cà spugliata, i culi spaccati da una siguletta, u surrisu largu è sticchitu, annunciò i risultati. Isiè, i me sciffri tutti quanti erani sciuti. I mei. È fighjula è fighjula è po fighjula un antru pocu, ùn pudia andà diversu. I listessi numari. M’aviani mintuvatu, nomu è casata. Avà sì chì ci aviu da passà à a televisiò.


U tempu scorsi in fughjina. Tanti soldi. Era com’è ad essa strascinatu da una fiumara pazza. A mani, mi scitavu in u lettu immensu, linzoli di seta è un paghju di donni à fiancu. A sera a me facciaccia era in i casi tutti quanti di la ghjenti da falli mantagà. Tuttu era licitu è facìu tuttu ciò chì piacìa à mè.
Ma c’era una tiscara à pagà. Megliu avariu fattu à sapella.
Una sera in a villà ch’e m’eru pagatu ancu i me soldi scuccagnati, m’appruntavu pà andà à l’emissioni di i vincitori. Un chjoccu spavintevuli feci trimà u casali tuttu quantu. Aviani spundatu a porta. Tanti è tanti passi putenti è dicisi ribumbavani in i curridori è i scali. In una scappiamanata, a camara s’era impiuta da una banda d’umatali vistuti di neru. Ùn ebbi mancu u tempu di vestami cù quiddu custumu turchinu fattumi à bedda posta da un sartori vistu à a televisiò. Aghju fattu pà agguantà u teleffonu è chjamà à l’aiutu ma ùn valsi. Una matanghitata secca mi sdragheti in terra. Intornu à mè, u mondu era turratu rossu. Un paghju di scarpi s’avvicineti. Una mani mi strinsi u polzu. Dopu più nienti.

Aghju da mora. A sò par chì a m’ani ditta à mumentu, quand’eddi m’ani stesu nantu à issu lettu.
Ùn andeti à creda ch’eddi sò gattivi. Sò stati propiu bravi cù mecu. Ma a m’ani ditta, ùn ci hè nudda di parsunali, mi devini tumbà è basta. Hè a leghji cusì. À chì vinci, devi mora.
Eccu l’infirmiera chì ghjugni a sciringa piena.
Mi fighjula. In faccia t’hà quiddu surrisu largu è sticchitu. Com’è fattu di feltru. L’acu s’infilza in una vena. Sparghji u liquidu verdi chì arreca a paci è a sirinità.
A mani imprumissa. I crergu. Infini, mi tocca à credali.
Hè vera ch’e sariu campatu vulinteri par pena di più.
Ma chì vuleti fà, m’era tocca ch’e vincissi à a Luttaria…

È ultima nutizia prima à mova, u guvernu a l’avia fatta à fà calà a disuccupazioni…

samedi 2 avril 2011

Impaghjiddata par Ĵikkulani (2/2)

Una nuvella di
Paulu Franceschi




U lindumani, à listessa ora, i dui lambraschi erani à u so postu, ognunu daretu u so arbitronu. Mai stanchi, i dui boci lindi cuntinuavani d’intunà a bucchetta:

«– Ci hè una virità antica
A sani ancu in Sulinzara
Chì à dì l'Avè Maria
À lu vescu ùn s'ampara.

– Mintuvà vogliu lu fattu
Cunnisciutu bè in Canali
Chì accantu à lu focu
A scopa po ci stà mali. »

Paghjedda à pruverbii, com'è arrimani, dissi Kijjlo.

Xÿdd ascultava u cantu è di quandu in quandu, fighjulava à dritta è a manca. À un mumentu datu, Xÿdd vidì calcosa di verdi annantu à u so pedi. Era un insettu abbastanza maiori, cù u capu fattu à triangulu è i patti da davanti forti è longhi.
Ha vistu, o Kijjlo !? Mi pò ancu pizzicà, ‘ss’affari quì ?
– 'Ss'affari quì, induva ?
– Ùn a vedi micca, quì ti dicu !
– Ùn vecu nudda, ié. À chì locu ?
– Eh, ùn vedi mancu u corbu in u latti ! Annantu à u me pedi !
– Ah ! Quissa hè una ghjumenta di preti, o tontu. Ùn hè micca priculosa. Caccia la puri ! Ùn ti pò fà mali.
Ùn pizzica micca, a credi ?
– Innò ! Quissa po ùn pizzica. Ùn risichi nudda nudda.
Xÿdd feci par piglià una lignatedda chì era in terra, par pudè caccià si a ghjumenta di preti da u pedi. Ma di colpu, vulendu chjappà u rochju, Xÿdd sculisciò è cascò in terra, longu tiratu, in u pulitu. 
– Ch’è tù fussi natu capra è essa munta da i zini ! Ùn po stà in piazza ! Com'è tù sè balcu ! O barnacà !  Vo scummetta chì t’ani vistu avali !

Avà Xÿdd era sdragatu in terra, a faccia in a ghjerba. È ùn ci era più u so arbitronu par piattà lu. Scumbattia incù i pedi è i mani com’è un dannatu par pudè arrizzà si.
– Ah, metti u corru in a ghjerba ! briunò Kijjlo.

Difatti, avà ch’eddu era in u pulitu, tuttu u mondu, da a piazzetta, pudia veda à Xÿdd. Di quandu in quandu, ci era calchissia in assistenza chì u fighjulava. Ma u cantu cuntinuava listessu.

«– Ci hè ancu a vechja sapienza
Cunnisciuta in Casaglionu
Quandu lu soli tramonta
S'appronta po lu pultronu. »

Pocu dopu, Xÿdd cuminceti à pisà si pianu pianu. Avà, era rittu è fighjulava a piazzetta. A cumpagnia, in alligria, cuntinuava à rida è à sciaccamanà, com’è ch’è nienti fussi. È l’impruvisadori ùn dismittiani di cantà è d'impaghjiddà incù passioni:

«– Cità vogliu ancu lu fattu
Si sà bè in Alisgiani
Chì vadagni in prima mani
Si ni và à calzi in mani. »

Xÿdd stava rittu è ùn circava più di piattà si. Avà, tuttognunu u pudia veda. Ed infatti, ogni tantu, la ghjenti u fighjulavani. Ma senza parè diranghjati. À u capu di cinqui minuti, Kijjlo surtì ancu eddu da daretu u so machjonu, è s'affaccò à fiancu à Xÿdd. Avali, i dui cumpagni stavani ritti. Ùn si piattavani più. Ascultavani u cantu à palesu.

«– Ci hè una virità antica
Saputa hè in Montigrossu
Quandu lu ghjacaru invechja
A volpi li piscia addossu. »

Ha vistu, ùn si ni sò mancu avvisti ch’è no erami quì.
Difatti, la ghjenti à i toli è l'impruvisadori fighjulavani i dui lambraschi di quandu in quandu, ma senza riagiscia di manera particulari. Ùn paria micca ch’eddi avissini rimarcatu calcosa di spiciali. Ed infatti, a prisenza di Xÿdd è di Kijjlo ùn i disturbava mancu stampa.

Eppuri, Xÿdd è Kijjlo ùn erani micca tuttu à fattu com’è l’altri. Alti dui metri, erani. Cù u so corru turchinu à mezu fronti, è i so quattru bracci, Xÿdd è Kijjlo erani appena diffarenti di l’umanità urdinaria. Stavani ritti, unu accantu à l’altru, à sei metri di a piazzetta ind’eddu si sintia u cantu. Accadia di tantu in tantu ch’è i cantadori i fighjulessini, ma micca più ch’è l’altri, chì fidiavani a so assistenza, senza intarrompa si.
  Veda po ci ani vistu ! dissi Kijjlo.
Ùn ci ani mancu rimarcati, sì. Ùn facini micca attinzioni à no.
A so ciò ch’edda hè. N’ani dighjà vistu bon’parechji, Ĵikkulani. A sa chì l’abitanti di Ĵikko ci sò dighjà ghjunti, quì. È micca ch’è una volta sola. Ci sò scalati pocu suventi, quì in a Terra ! A dicini ancu i libra di storia Ĵikkulana, ti n’inveni: ci sò sbarcati i nosci in a siconda mità di u XXIesimu seculu, pà a maiò parti da 2062 à 2071. Ma u più hè statu di 2077. Tandu ci hè statu ancu una prisintazioni ufficiali è diplumatica, cù tuttu u tralallà. Ani fattu una cirimonia tamant’è u mondu, à l'ebbica. Hè par quissa, a cunnoscini bè a noscia razza. Ùn creda micca ch’eddi fessini attinzioni à no ! Saremu i primi Ĵikkulani ch’eddi vedini ! L’ani po a primura di no !
  Isièni ? A credi ?
Quand’è a ti dicu ! Di tutta manera semu cunnisciuti in tutta a galassia. Qual’hè chì ùn cunnosci i Ĵikkulani ?!
À veru ?
Apposta ch'è a ti dicu !

Xÿdd è Kijjlo erani urighjinarii d’una pianetta luntana, Ĵikko, situata in a galassia d'Andromeda, à circa 2,6 milioni d'anni luci da a Terra, in un sistemu sulariu chì cumpurtava vinti setti pianetti. È Ĵikko era una di ‘ssi pianetti, di taglia media, è forsi a più bedda. L'aria nativa di Ĵikko cumpurtava una cuncintrazioni impurtanta di radonu. Annantu à Ĵikko, ci stavani quindici miliardi d'essari sopr'umani chì campavani in bona armunia è si gudiani una felicità senza para.

A sa parchì ùn facini micca attinzioni à no, o Xÿdd ? A t’aghju da dì. Hè parch’è no parlemu corsu. Ci ani intesu parlà in corsu, capisci. Hè par quissa.
A credi ?
Ben’sicuru ! È quali semu po ?!
Erani fieri tremindù di l’Alti Scoli Dutturali di Ĵikko. Chì u so insignamentu era d’ottima qualità, quissa era saputa dignalocu. À l’Alti Scoli Dutturali, Xÿdd è Kijjlo aiani amparatu u corsu, è u parlavani lindu lindu. Chì à quiddi tempi, a scrittura aia cambiati di modu: i testi erani cunsidarati com'è un modu anticu anticu da trasmetta i cunniscenzi. Si scrivia avà in modu semanticu. È di più, i strutturi di i scritti erani cugnitivi, veni à dì si cunfurmavani à i strutturi probii aduprati da u ciarbeddu sopr'umanu. Cusì si pudia amparà mori cunniscenzi in una cappiamanata. Xÿdd è Kijjlo parlavani u corsu, u cicilianu, u gadduresu, u catalanu, l’aragunesu, u littonu, u sarikoli, u waziri, u gilaki, u quechua, u maori, u guarani, u palpa è u dakhini. Ed infatti, Xÿdd è Kijjlo capìani è parlavani i novi centu trenta setti lingui chì erani sempri in usu annantu à a Terra di a fini di u XXIesimu seculu. Era par via di quissa chì l’era stata cunfidata ‘ssa missioni di cullucà si in a Terra, 'ssa pianetta luntana, à u fini di studià u so statu ecunomicu, scentificu, culturali è puliticu. Chì in 2094, i dirighjenti scentifichi di Ĵikko aiani ussirvatu calcosa di stranu in l'atmusfera vicina di a Terra. Ci era statu un'imagina un pocu bistrocca annantu à i radari di Ĵikko, chì aia stunatu parechji rispunsevuli. Fù cusì  chì u guvernu scentificu di Ĵikko invieti à Xÿdd è Kijjlo par renda si ni contu.

Pianu pianu, i dui lambraschi s'avvicinetini di i dui impruvisadori. U cantu cuntinuava. Avà, ùn erani più cà à dui metri. Xÿdd è Kijjlo avanzavani pianareddu. U cantu aia cissatu una stundaredda. Xÿdd feci par porghja a so mani dritta interna à u cantadori, quissu chì t'avia a barretta. Ma quiddu, tandu, feci par andà un pocu in davanti. Quandu Xÿdd avanzeti a mani par tuccà lu, ùn truveti nudda. Xÿdd firmò stantaratu. Chì a so mani aia trapassatu u cantadori capeddigrisgiu. A so mani era intruta pà u corpu di l'impruvisadori ed iscìa avà pà u so spinu. A mani firmeti una stonda cusì, com'è intrappulata. Ùn capìa micca Xÿdd ciò chì s'era passatu. U so bracciu era passatu à traversu à l'impruvisadori. Ma a ghjara di u cantadori cuddava sempri è quiddu cuntinuava a so impruvisata, ridonu, com'è ch'è nienti fussi:

«– Citaraghju ancu lu fattu
Cunnisciutu in Casanova
Chì quandu lu porcu hè techju
Tandu si volta la trova.  »

È si campava di risa a cumpagnia è sciaccamanava à più pudè. Xÿdd è Kijjlo si fighjulavani, abbacciacati. Po Xÿdd infilzò senz’altru i so dui mani manchi à traversu u pettu è a spadda di u cantadori. È i dui mani manchi isciiani pà u spinu. L'impruvisadori ùn dismittia di cantà, allegru, cù avali i quattru mani di Xÿdd chì li surtiani da u spinu. Xÿdd, tandu, cuminciò à smanittà. Facia mova i so mani pianu pianu, eppo dopu più lestru. Eppo dopu, feci à spiccera. Sbarrabattulavani i mani di Xÿdd, ghjintrìani è iscìani  in u corpu di l'impruvisadori. Ghjintrìani pà u pettu eppo surtìani pu capu, intrìani pà u corpu è iscìani pà i spaddi. Fecini cusì entri è sorti i mani di Xÿdd senza resistenza alcuna, durant'è una stonda. Po Xÿdd cacciò i so mani è s'alluntanò un pucareddu. In ‘ssu mentri, Kijjlo s’era avvicinatu di u sicondu impruvisadori. Incù a so mani dritta esterna, feci un gestu ampiu chì travirsò u scafulatu da capu à pedi. A cumpagnia, edda, cuntinuava à rida è a sprimà a so gioia. Po ci era un omu chì t’avia una camisgia turchina è un mandigliu biancu, incù u so bichjirinu in manu. Kijjlo avvicinò a so mani dritta interna da u bichjirinu pienu di licori, è a mani passò à traversu, pianu pianu.

Xÿdd è Kijjlo stavani ritti, unu faccia à l’altru. I so corra si tuccavani, guasi. Avà, u cantu i disturbava. L’era falata. Scurati, erani sbiancati di colpu.

Ci vò ch’è no pìglimi i misuri ! dissi Kijjlo dopu à un mumentu.
Xÿdd cacciò da a so suttana un strumentu di misura chjucu chjucu. Annantu à u picculu screnu, si vidia una carta di a Terra.
U tassu quì hè di 630 becquereli par grammu, dissi Xÿdd.
È u tassu in altri cuntinenti ? intarrugò Kijjlo. 
Ci hà da vulè ch'è no aspèttimi un pocu... Aspetta ghjà ch'e vechi... Ancu peghju ! 715 in Asia, 812 in Africa, 788 in America !
È a media ? dissi Xÿdd.
T'emu un tassu mediu di 711 becquereli, calculatu à parta da deci milla pusizioni diffarenti in a Terra sana !

In un’attimu, si ramintetini tremindù u so corsu di Civilisazioni di Liveddu Umanu, in quarta annata d’Umanulugia à l’Alti Scoli Dutturali (ed era longa l’annata annantu à Ĵikko, chì t’avia cinqui centu sissanta quattru ghjorna). Ebbè, era raru chì una civilisazioni di liveddu umanu attignissini un liveddu sopr’umanu. I causi di l’estinzioni d’una civilisazioni umana erani varii, ma à spessu cuminciava pà a perdita di a diversità. ‘Ssa calata in a diversità cuncirnava  i pianti è l’animali, ma dinò l’essari umani. A diversità umana diminuia, par via di a sparizioni di a maiò parti di i lingui è di i culturi currispundenti. Ma à listessu tempu, ci era un accriscimentu di a pupulazioni di a pianetta. Era quidda a trappula. U più suventi, ci mancava dinò l'istituzioni in carica d'arrigulà di manera pacifica i littichi trà i cumunità d'ogni sorti, à u liveddu di a pianetta sana. In ‘ssi cundizioni, dopu à una calata trimenda di a diversità annantu à a pianetta, ci era tanti prublemi chì ci nascia a guerra. Incù u liveddu tecnulugicu è l’armi di distruzzioni chì a maiò parti di i dirighjenti pussidìani tandu, un apucalissi ùn istava tantu à succeda.

In a bucchetta adumbrata, un'antra strufetta sdrisgì u silenziu grevu:

«– Ci hè un fattu cunnisciutu
Si sà in Sant'Antuninu
Quandu hè nata una parsona
Natu hè lu so distinu.  »

Quandu ani vistu chì a so lingua aia da spariscia, ani vulsutu lascià ni una tistimunianza, dissi Xÿdd à u cumpagnu, fighjulendu u scafulatu incù tristizia. Tandu ani criatu 'ss'olugrammi assuciati à mascini cugnitivi...

Aiò o Xÿdd, a noscia missioni hè compia. Vultemu ci ni à u vasceddu, femu u nosciu raportu è andemu ci ni. Avà, ci tocca à andà à visità un’antra pianetta in a Strada di Roma: Xirõl.
Hujxuk ki oõ lplo, dissi Xÿdd.
Vxcferid ka jjkulo oõ khxga.