samedi 30 octobre 2010

L’appiccati di u Batavia

Una nuvella di
Marcu Biancarelli

U battellu ghjè sparitu dipoi ghjà parechji ghjorni. Nant’à a sponda di st’isulottu, trè forche sò state piantate, è sette corpi di supplificati s’azzicanu à u ventu. U pesu di i corbi chì spezzanu ‘sse carne maciare face voglie un appiccatu di e volte, in u strizzinime di a corda chì si torce, in i grachji di l’acelli ingordi, scimatuliti da u pranzu, da ‘ssu muvimentu stranu di a salma fresca.

Di quandu in quandu, una capinera cerca di imbulighjassi à u fistinu, in brama di cogliesi nant’à i cataveri una di e millaie di mosche chì bolenu per pone e so ove, sti vermi futuri, sta putrefazzione chì ghjà infesta l’aria.

Simu noi i cundannati di u Batavia, i sette rispunsevuli di u macellu, appiccati dopu à u so prucessu, chì ci balancemu pianamente nant’à u locu di a nostra malfatta.

Sò eo, Jeronimus Cornelisz, i pugni muzzati da u boia, à colpi di punta è di marazzu, chì mi facciu manghjà avale e labbre da i corbi famiti.

È pure chì aghju fattu ? Aghju rinigatu Diu è u Diavule ? Aghju stuppatu annant’à l’o d’un prete nanzu di furzallu mentre ch’ellu ghjanghjulava ? Aghju datu l’ordine di l’ammazzera ? Più di centu vinti persone sguzzate o u capu sfracassatu à biacculate, in i pienti è e suppliche, e lacrime è l’urli di terrore ?

È chì pò fà ?

Sò minichizze què. Fatti di nulla, è di pocu interessu. Da chì no’ eramu navifragati quì tuttu era ghjà ghjucatu. Eramu persi, senza spirenza, in e stese infranchevuli di l’uceanu, è per avè sfidatu à Diu, Diu ci duvia fà pagà u nostru urgogliu, a nostra sfrunteria di murtali. Ùn sò statu chè u so bracciu armatu, u so sturmentu. Ùn sò statu chè a faccia di a dannazione di st’essari debbuli, ma chì s’eranu criduti l’uguali di u Ridentore !

Trè mesi abbandunati annant’à ‘sse quattru isule sicche è disertate : U Cimiteriu di u Batavia, l’Isula Alta, l’Isula di i Traditori, è l’Isula di i Boi Marini… Bocche inutile à nutrisce… I gruppi di l’altre isule l’aghju starminati senza trigà. Eranu famiti, assititi, ùn anu mancu riagitu quandu i me tumbadori sò scalati pè taglialli a cannella. Certi pregavanu è s’abbandunavanu. Si davanu à a morte cum’è circhendu di liberassi da e suffrenze quì bassu. U destinu d’un navifragatu vale pocu, i debbuli a sanu più chè i forti. Pure a banda di l’Isula Alta hà resistutu.

Anu drizzatu una spezia di furtificazione cù u curallu, si sò murati annant’à l’altezze. U so capu, Hayes, era suldatu di mistiere, rifusava di capitulà – sopratuttu avia capitu chè di capitulà significava di fassi taglià u capu. Si piattavanu quandu tiravamu cù u nostru archibusgiu, po’ dopu ci pigliavanu à pitrate quandu cullavamu à l’assaltu… Anu tenutu più di duie mesi.

Per falli cede aghju decisu di neguzià, vulenduli tende una trappula. Mi sò avvicinatu cù quattru omi, i più gagliardi di a me truppa di tumbadori. Cridiamu d’intimurilli abbastanza par falli accittà e paci. Dopu l’avariamu annigati l’unu impressu à l’altru, è avariamu presu pussessu di a so manghjuscula è di i so effetti…

Hayes ùn ci hà mancu lacatu u tempu di parlamintà. Tutti i so omi eranu prisenti. Ci sò saltati addossu, anu tombu subitu i me quattru cumpagni, è eo mi sò ritrovu liatu cum’è un beccu, intravatu è lampatu à mirzà in un tufone di calcariu… Ci sò firmatu più di duie settimane. Tutti i ghjorni mi lampavanu i gabbiani ch’elli tumbavanu, ch’e’ i spiumessi. Annant’à novi acelli spiumati, ni pudiu tene unu per mè, è manghjallu crudu.

Po’ i rinforzi sò ghjunti.

U cummandadore  Pelsaert, di a Cumpagnia Urientale di l’Indie, cù militari è ghjenti di mare, à bordu di a nave Sardam. Anu cunfratulatu subitu cù Hayes è i so difensori. È u prucessu di i mutini – u nostru prucessu – s’hè fattu senza aspittà. A paura di purtacci cun elli annant’à u Sardam sin’à a cità di Batavia, u risicu d’un’ altra mutinaria, ùn l’hà fattu perde tantu tempu. Ci anu ghjudicatu annant’à l’isule stesse chì eranu state u mo duminiu sanguinosu…

In trè mesi, aviu fattu tumbà centu vinti quattru persone. È avvilanatu da per mè un criaturu chì briunava a notte è m’impedia di dorme.

Davanti à i mo ghjudici, ùn aghju furmulatu nisun rigrettu. Trè centu scampati ùn averianu mai tenutu tuttu stu tempu annant’à st’isule disertiche, è di più era Diu chì mi cummandava e mo azzioni. S’o risentia cumpassione pè e mo vittime ? Era u so destinu cusì, ùn ci pudiu nulla eo. Eranu i debbuli, è nant’à i ‘ssi scogli di a fame è di l’angoscia, solu i forti scelti da Diu miritavanu di mantenesi.

Nisuna cumpassione nò.

Ci anu purtatu annant’à l’Isula di i Boi Marini pè appiccacci.

*
*        *

Avali i sei altri cundannati m’insultanu è mi stuppanu in faccia. Ancu assà ch’elli sò liati anch’elli, mi strangulerianu cù e so mani. Dumandanu à Pelsaert ch’o sia  supplificatu nanzu ad elli, pè assiste à a fine di quellu chì l’averia manipulati, è purtati tutti sin’à a morte.

I me boia mi strascinanu sin’à un troppulu. Mi taglianu e duie mani. Hè un suppliziu longu è dulurosu, chì si face cù una punta è un martellu. Dui sbirri mi tenenu e bracce mentre chì un ruffianu di u Sardam mi taglia in pezzi, pigliendu tuttu u so tempu.

Quandu vengu menu, mi mettenu sciappate è mi rinviviscenu, ch’o assisti à tuttu senza perde cunniscenza, ch’o risenti ‘sse pene patente sin’à a fine.

M’anu purtatu annant’à a scala di a forca. Perdu u mo sangue è mi stringhjenu a corda à u collu, senza dilicatezza. Ridenu ancu, mi dicenu ch’o aghju da ballà da quì à pocu cù u mo ispiratore, cù u Diavule. Li dicu chì u Diavule ùn esiste micca, ch’elli sò invenzioni di a Ghjesgia pà ignuranti cum’è elli. Pelsaert è un prete si fascianu a faccia cù e mani sintindu e mo parolle. Vegu ch’elli ghjargaghjuleghjanu ch’o sò un ereticu.

Sò annant’à a scala, a corda liata chì m’hà da strangulà. Davanti à mè : i me ghjudici, è dinò i mo anziani cumpagni di rivolta, i mo tumbadori fidi. Mi liticanu, cherenu vindetta. Dicenu ch’elli sò filici di vedemi more, cusì anderanu tranquilli in infernu, è culà mi daranu u restu…

Ridu. Anch’eo ni chjamu à a vindetta, contr’à elli, chì mi tradiscenu. I ritruvaraghju culà, da quì à pocu. Tandu vidaranu quale sò eu, Jeronimus Cornelisz, è avali ridu da veru com’è un scemu. Li lampu : da quì à pocu, i mo agnelli, da quì à pocu vi balanciate ancu vo’ nant’à sta forca, vi portu cun mè, pè l’eternità. È ridu senza chì u mo suddesfu poschi cunnosce di fine.

U boia lampa un calciu in a scala.



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire