dimanche 7 novembre 2010

A Vistica (12,13/17)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

XII


Dapoi chì Roccu era scalatu in Corti a mane, l’era parsu parechje volte d’avvicinà si di u so scopu per arvede si, à ogni colpu, ch’ellu ne era torna luntanu. ‘Sssu scopu era di campà ‘ssu mumentu quandu u so sguardu è quellu di Solimea s’avianu da dì, in fine, ch’elli si capianu, ch’elli stavanu à vardà u stessu orisonte lindu. Durante tuttu u so viaghju in vittura, ùn s’era postu c’una sola quistione, induve avia da accade ? Perchè, accade, avia da accade. Roccu s’era coltu torna à u cavallu sfrinatu di a sicurezza è li minava i fianchi à sta più bella. Era oghje u veru principiu di a so vita, era oghje ch’ellu avia da apre un purtellu da scopre u fora. U fora, quella mane, avia vistutu u tempu di grisgiu.

U celu era carcu à nuli, neri è colmi d’acqua, un ventu piuvascu spazzava ogni cosa augurendu un tamantu timpurale. Ma in u core di Roccu si spannava u viranu è ci lucicava un bellu sole. A so prima idea era stata d’andà à l’Oriente, u locu duve avia scontru à Solimea. S’era stallatu, avia cumandatu un caffè è avia messu in ballu a so pacenza. Quì ci avia e so abitutine a giuvanotta è ancu per aspittà a ghjurnata sana sapia di vede la spuntà à u scornu di u muru à un mumentu o à un altru. S’arricurdava di a prima volta chì u so babbu l’avia purtatu à caccia. Avia tredeci anni è u 16 ch’ellu trascinava pisava quasi quante ellu. Dopu à avè viaghjatu duie ore à mezu à machja, l’avianu stallatu à una posta. Tandu u babbu l’avia spiecatu duve ellu s’avia da mette, duve ellu avia da sbuccà u cignale è chì ci vulia à tene si prontu s’ellu sintia l’abbaghju di i cani avvicinà si. È l’avianu lasciatu solu custì, avia duratu trè ore.

À a prima sguilla canina avia pisatu e canne di u fucile, messu un ditu nant’à u tichjettu è era statu cusì, prontu à fà focu. È n’avia intesu cani, voce è fucilate dinù ma cignale à sbuccà bavacciulendu da u tafone insignatu da u babbu, micca. Era statu dilusu sintendu si chjamà per lascià a posta è falà si ne à ritruvà l’omi. Dilusu d’ùn avè tombu u cignale ma cuntentu dinù chì l’era piaciuta assai ‘ssa stonda à aspittà lu. Mosse n’avia fattu d’altre è cignali n’avia tombu ma li firmava in mente ‘ssa prima volta, l’avia amparata chì per tastà u veru piacè ci vulia à accittà di sente lu vicinu, vicinu è pò vede lu andà si ne. À ‘ssu tavulinu era cum’è quellu ghjornu in posta, l’ochji fissi nant’à u scornu di u muru. Ogni volta chì qualchì sia ghjugnia s’appruntava à u piacè di vede affaccà à Solimea è s’ellu ùn era ella turnava à aspittà. Quessa era durata quasi trè ore è avà Roccu principiava à pinsà ch’ellu ci vulia à cambià di manera.

S’era arrizzatu è avia dumandatu à u giovanu chì l’avia sirvutu s’ellu a cunniscia. Quessu l’avia dettu di sì ma l’avia amparatu dinù chì postu ch’era una simana senza corsi era sicuramete vultata ind’è ella è chì c’era pocu risicu di truvà la quì oghje. Roccu avia lampatu vinti eurò nant’à u tavulinu per pagà i quattru caffè ch’ellu avia betu è senza aspittà a so muneta si n’era andatu. « Ind’è ella » era, à sente à l’altru, in Bastia. In Bastia c’era falatu è avà si rindia contu chì ‘ss’infurmazione era à pena corta. Era ghjuntu nant’à a piazza Santu Niculà è ci pirdia i so passi. Eranu sei ore di sera è, in giru à ellu, a cità cantava di mille rimori, in u portu un battellu si licinziava à colpi di tromba. Roccu avia ciuttatu a manu in borsa è n’avia cacciatu i pisticciuli chì firmavanu di u so teleffonu. A mezu ci avia vistu a carta SIM è u viranu era turnatu à nasce in u so capu.


XIII


Eranu quasi ottu ore, Roccu vugulava in i curridori di l’ospidale. Puntava ogni porta, intria in ogni stanza senza mai truvà ciò ch’ellu circava. Era una spezia di sunta di ‘ssa ghjurnata scema, una antra ghjurnata à passà da spiranza à dilusione.


« Allò, Valintina ? Hè Roccu… »
« Chì voli ? Ùn aghju tempu à parlà ti ! »
« Cercu à Solimea… »
« Solimea hè à l’ospidale è avà ci vogu anch’eiu allora, à unu di sti ghjorni. »
« Cumu à l’ospidale ? È chì hà ? Allò ? Allò ? È merda ! »


‘Ssa cunversazione li ribumbava in mente. Duie ore nanzu avia compru un antru teleffonu è ci avia sciaccatu a carta di u primu. Avia chjamatu à Valintina dece volte nanzu di riesce à avè la. Ma invece di dà li a chjave per pudè apre a porta di u so distinu, l’avia lasciatu torna di pettu à un muru. Era statu una bella stonda à dumandà si ciò ch’ellu li ci vulia à fà. Pusatu nant’à una panca di a piazza ùn sapia s’ellu avia à avvià in sù o in gnò. È po s’era decisu, ùn avia micca fattu tuttu què per piantà avà. Era andatu à l’ospidale per circà a  giuvanotta di i so sogni. È l’avia trova.

À rombu di puntà porte, avia finitu per apre a bona. Solimea era n’un lettu, sola. Videndu à Roccu avia appesu à e so lapre un surrisu dolce è sinceru. U giuvanottu l’avia imaginatu tantu volte ‘ssu scontru ma mai nu ‘sse circunstanze. Chì facia quì carca à perfusione è capatoghji strani ? Ùn paria micca ferita, ùn si lighjia nisuna suffranza nant’à u so visu lisciu. Roccu s’era avvicinatu pianu pianu. Stava arrittu à cant’à u lettu, i bracci à pindiculera. Solimea l’avia chjappu una manu è l’avia fattu pusà. I so sguardi ùn si pudianu spiccicà. In un calmu quasi sulennu stavanu muti, forse per ùn rompe ‘ssu mumentu magicu. Roccu avaria vulsutu parlà, dì li tuttu ciò ch’ellu ùn avia pussutu dì a prima volta. Ma a paura l’asciuvava a bocca, a brama di pone centu quistione era tamanta ma, era sicuru chì e risposte ùn l’avianu da garbà.

Dopu à una bella stonda abbandunata à u silenziu, Solimea avia contu a storia d’una zitella culpita da a malatia, addibbulita da un male chì nimu ùn cunniscia è chì nimu ùn sapia guarisce. Eranu cinque anni chì ‘ss’affaracciu a facia campà à alza è cala. Stava i mesi senza risente nulla è po, li vinia ‘ssa stanchezza immensa, ‘ss’impressione scema d’esse più morta c’à viva. Avia giratu quasi u mondu sanu da vede duttori è prufessori, unu più rinumatu c’à l’altru. Ogni volta a risposta era a listessa, ùn capianu micca cumu fà per aiutà la. È oghje a giuvanotta ùn avia più voglia à circà nulla. Avia dicisu di lascià si andà, d’accittà di fà soia a sorte pruposta da a vita.

A seguita era bella chjara, da quì à dui o trè ghjorni avia da addurmintà si, entre in u comà, cum’elli dicianu quì. Solimea preferia chjamà lu sonnu ‘ssu viaghju ch’ella s’appruntava à fà. Soprattuttu dapoi ch’ella avia scontru à Roccu per i stradoni nuttuloni. Dapoi ch’ella sapia di pudè asconde si in i so bracci è sparte cun ellu e stonde è po e stonde. Ùn valia à piengne, ùn valia mancu à aspittà la. U so amore ùn camparia mai sottu à u sole ma li firmavanu e stelle à illuminà lu. Avia strettu forte a manu di Roccu dicendu li à vede ci. Micca addiu chì era cunvinta chì s’avianu da ritruvà in furia. Roccu avia postu e so lapre nant’à quelle di a zitella è si n’era andatu. Avia fastidiu à viaghjà, era cum’è briacu. Briacu di troppu sintimenti cuntrarii chì li muvianu u core à tempu. I duttori ùn sapianu ma forse c’era qualchì sia à sapè, qualchì sia quassù piattu per « I missoghji ».

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire