mercredi 3 novembre 2010

A Vistica (6,7/17)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

VI

U sonnu ùn vulia vene. Roccu stava in u so lettu ochji apartu è pinsava. A so dilusione era à l’altura di a spiranza nata in u so core d’in fine scuntrà quella ch’ellu avia tantu sunniatu. Eranu trè ore di mane è li si paria ch’ellu ùn pudaria mai più dorme. Li si paria ancu d’ùn avè ne mancu più voglia. À chì ghjuvava di mantene una illusione chì ùn saparia mai campà for’di di i so sogni ? À chì ghjuvava à scaldà si à un sole chì ùn lucicaria mai à palesu ? Longu a so corta vita s’era sempre lasciatu azzicà da cose irreale chì l’aiutavanu à scurdà si di u viotu chì pascia in giru à ellu. Dopu à a morte di i so parenti s’era pianu pianu staccatu di u mondu. Ne cunniscia ghjente ma amichi, veri amichi, ùn avia micca. A sulezza l’era sempre parsu un avantaghju, una spezia di furtezza da parà si da a pena. Perde si babbu è mamma à l’età di diciott’anni l’avia culpitu u core cusì forte chì n’era ghjuntu à crede ch’ellu era assai megliu à stà si solu. Lià si cù l’altri era piglià u risicu di perde qualcosa. A sola cosa chì l’avia impeditu di lascià si andà à l’abbissu era ‘ss’idea chì in qualchì locu c’era ‘ssa zitella à aspittà lu. È avà, ne vinia à dumandà si s’ella esistia altrò c’à nu e so sunniate.

« T’avia dettu di fà qualcosa è vecu chè t’hai fattu u cuntrariu ».

Roccu ùn capia micca cum’ellu era passatu da u so lettu à a cucina. Ma era cusì, stava torna à pusà di punta à l’omu stranu di l’altra notte.

« Ùn hai micca idea di ciò chè tù sì in traccia di fà. Hai da rompe l’allivellu d’ogni cosa s’è tu cuntiniveghji ».

L’omu tinia, in a so manu manca a buttigliola ch’ellu avia trovu piatta in a petra. A facia girà cù trè dite è s’addirizzava à u giuvanottu senza mancu dà li una uchjata.
« Ma chì vulete è quale site à a fine ? »
« Sò u varghjianu di u tempu ».
« U chè ? Vardate ! Ùn sò micca di luna per sente quesse e cunnarie ! »
« Stà zittu ! Ti dicu c’o sò quellu chì cuttighjeghja ogni cosa chì hè, chì misura ogni stonda chì và è aghju pocu primura di ciò chè tù credi o micca. Allora, torna una volta, stà zittu è stà à sente».

È Roccu era statu à sente, zittu è mutu. Una storia incridibule chì ci vulia à crede. A storia scema di u tempu è di l’eternu vultà à u principiu. L’omu dicia d’esse u « Vardianu di u tempu », quellu chì campava eternamente. Quellu chì stava à fidighjà chì tuttu firmava nu l’ordine di e cose. È fidighjava ellu, à sente lu, dapoi più di dicionove milla anni. Eramu in u duie milla è dece di l’era cristiana. Ma sicondu à l’omu, u mondu era vechju di quattru milla è dece anni. Tutte e teurie nant’à l’evuluzione o u Big Bang ùn eranu c’à futichje da annannà i ciucci. Fole invitate per circà à spiecà ciò c’ùn si pudia spiecà. U mondu era natu cum’ellu sbuccia un fiore, cusì, una siconda ùn c’era nulla è po una altra c’era tuttu. Ùn parlava micca d’una intervinzione divina, d’un essare supranu capace à ammaistrà u distinu di l’omu è di a natura. Tutte ‘sse storie riligiose eranu bugie surgite da ciarbelli infumicati da assirinà quelli chì ricusavanu a verità. U mondu era, ùn era più è era torna. Ogni volta ch’ellu turnava à nasce era per  tesse u listessu filu. Ùn cambiava mai nulla, una piazza per ogni cosa è ogni cosa à a so piazza. È i seculi andavanu sempre à u stessu passu, videndu a storia corre sempre di a stessa manera.

Ogni evenimentu, sia tragicu o allegru, si ripitia senza nisuna sfarenza. Ogni parsona campava a stessa vita, fendu i stessi gesti, e stesse scelte per custruisce sempre u stessu distinu. Ellu era quì per vardà chì nulla ùn possi cambià. Perchè ellu ? Ùn la sapia è ùn circava micca à sapè la. Ne era à a so quarta vita. Quattru volte à avè vistu l’omi strughje pianu pianu tutte e ricchezze di u so mondu, stirpà si à rombu di guerra per mutivi unu più scemu c’à l’altru. È saria cusì torna mille è vinti trè anni chì u mondu ne campava, sicondu u « vardianu », cinque milla è trenta trè nanzu di turnà à u principiu di tuttu. ‘Sse millaie di l’anni e campava in una grotta, n’un locu chjamatu I missoghji, à tempu sottu à Monte Cintu. Ùn ne surtia mai è s’ellu era vinutu à visità à Roccu era chì, per a prima volta, un omu avia scupartu a « vistica ». È ancu s’ellu ùn capia cum’ellu era, sapia chì ùn ci vulia micca ch’ella fussi.

U rivegliu di Roccu avia sunatu un quartu d’ora nanzu di riesce à toglie lu da u so sonnu. U giuvanottu si discitava torna una volta bagnatu di sudore. Si dumandava s’ellu ùn divintava micca scemu chì principiava à avè fastidiu à sfarinzià sognu è realità.

VII

Sta mane Roccu avia un antru appuntamentu cù Valintina. À rombu d’insiste a giuvanotta l’avia cunvitu di vene à sin’à Corti per ch’ella li fia e so ultime dumande. Avia prumessu, saria l’ultima volta. Di quessa Roccu ne era sicuru, saria l’ultima volta chì li era un veru martoriu à stà vicinu à ‘ssa zitella. Brava, simpatica, bella, piena di spiritu, Valintina era tuttu què ma li mancava qualcosa per u giuvanottu. Li mancava ‘ssu focu ch’ellu avia vistu luce in l’ochji di quella scontra nant’à i chjassi di u sognu. ‘Ssu focu chì, ancu s’ellu circava à scurdà si ne, brusgiava sempre in un scornu di u so core. Longu tuttu u viaghju avia parlatu solu. Circava à ripiglià in manu u filu di a so vita chì ùn sapia più troppu duv’ellu ne era. S’ellu avia accittatu di fà a strada à sin’à Corti, era dinù per cambià d’aria, quasi per scappà. Avia muntu e so capre è avia ghjittatu u latte. Quessa, ùn l’avaria mai criduta. Supitu fatta, s’era lavatu, cambiatu è ficcatu in vittura. Avà avia trapassatu à L’Isula è principiava à calmà si à pena. Sta mane, à l’arrizzata li si paria d’assuffucà, di circà l’aria cum’è un omu sfiatatu, persu à mezu mare è à l’orlu d’annicà si. U sognu di a notte c’era per qualcosa ma ùn c’era micca c’à quessa. C’era dinù a realità à scimisce à Roccu. Ùn pudia dì s’è u so scontru cù « u vardianu » era stalvatu in veru o nò. Ma sapia una cosa, a buttigliola era smarita.

Ghjugnia in Corti, Valintina avia dettu d’aspittà lu à a terrazza di L’Oriente, un caffè in faccia à l’università. Roccu cunniscia pocu Corti ma e spiicazione di a giuvanotta eranu belle pricise è avia trovu in furia. S’anarvava à pena è ghjastimava appressu  à un studiante chì s’era cansatu à mezu u ballu è chì ùn la ci facia più à sorte. Dopu à una pochi  di parolle chì si finianu tutte in « acciu » l’avia mandatu un sguardu cum’ellu i sapia fà è chì ne dicia di più c’à n’importa chì discursata. Surtendu di a so vittura avia lampatu un ochju ver’di a terrazza è avia vistu à Valintina à pusà à un tavulinu. S’era avvicinatu è senza una parolla, senza mancu un sguardu, s’era stallatu di punta à ella. Stava capicalatu è avà murgugnulava qualcosa chì s’assumigliava à un bonghjornu. È po, li facia capisce chì avia pocu tempu è chì era megliu ch’ella attacchessi supitu e so quistione. Dopu à una stonda senza sente risposta, Roccu avia pisatu u capu, bellu dicisu à alzà a voce s’ella ùn vulia move si. Era firmatu bocca apartu. Eccu la quì, davanti à ellu, a zitella sunniata. Era tale è quale, bella, trabella. Un fiore mezu à i fiori, sbucciatu in i so sogni  è sbucciata avà in a so vita.

« Allora sì tù Roccu ? Eiu sò Solimea, a surella di Valintina. M’avia dettu chè t’era un mischiu trà l’orsu è u cignale, ma ùn mi pari micca cusì terribbule. Ti voli beie qualcosa o sì vinutu à sin’à quì soladimente per a billezza di u locu ?

Avaria vulsutu risponde ma ùn ci n’era parolla à dì ciò ch’ellu risintia. A vardava cù un surrisu biatu, saria statu cusì ab eternu à brusgià si l’ochji, accicà si di tamanta billezza. Solimea cuntinivava à parlà. Li spiecava chì a surella ùn pudia vene chì avia amparatu à l’ultima ch’ella avia un corsu sta mane. L’avia fattu una lista di dumande per chì Roccu ùn sia vinutu per nulla. Chì n’avia da fà Roccu di e so quistione, sintia ciò ch’ella dicia ma era persu nu d’altre pinsate. Era avà è quì chì u distinu avia dicisu di purtà lu. Era avà è quì ch’ellu ci vulia à risolve, à chjappà l’affari in manu è ùn cappià li più. Cumu fà ? Chì dì ? Roccu ùn la sapia ma sapia chì ùn lasciaria andà a giuvanotta di i so sogni. L’avia da piglià a manu è l’avia da dì tuttu.

« Pianta di parlà ! Pianta è lascia mi dì ciò chì mi ci vole à dì. Ùn mi connosci micca, ùn sai nulla di mè è, per parlà francu, ne socu pocu di tè. Ma eiu t’aghju digià vistu, è ancu s’ellu ùn era c’à nu i mio sogni, sò sicuru chè tù sì quella chì m’hè distinata. Eiu ti tengu cara dapoi u nostru primu scontru quella volta in ‘ssa campia duve ci simu vultulati inseme. Forse m’hai da piglià per un scemu ma ùn ti possu lascià andà senza dì ti nulla ».

Solimea u fighjava cù l’ochji pieni di paura è circava à ritirà a so manu.

       « Cappia mi ! Ùn và micca o chè ? Cappia mi ti dicu ».

S’era arrizzata, a ghjente ingiru à elli i vardava è certi s’avvicinavanu ancu pronti à intervene. Roccu l’avia capita in furia, nimu ùn pudia crede ciò ch’ellu dicia. S’era arrizzatu ancu ellu è era scappatu ver’di a so vittura.

2 commentaires:

  1. Quali hà lettu i testi annant'à 'ssu bloggu ? chì ni pinseti ?

    Am.

    RépondreSupprimer
  2. Hanu lettu i testi :
    - i ghjovani cursufoni chi n'hanu a techja di i vechji castratori
    - i cursufoni in generale chi n'hanu una techja di i vechi castratori
    - i vechji cursufoni chi hanu mantenutu unu spiritu frescu è apertu, è chi n'hanu una techcja di i vechji castratori.

    A murale di a storia hè semplice : n'emu una techja di i vechji castratori !

    Chi sò i vechji castratori ?
    A vi dicu ciò ch'elli hanu fattu è facenu sempre i vechji castratori :
    - ùn hanu tramandatu a lingua à i zitelli
    - ùn capiscenu a suffrenza di i zitelli d'ùn parlà corsu cum'è noi
    - mandanu i zitelli à fassi una situazione sù u Cuntinente, situazione chi ùn sarà megliu che qui, è chi lascia u paese urfanu di i soi
    - ùn rispettanu nulla che sia corsu E mudernu à tempu
    - hanu bisognu d'una riferenza ufficiale pè dassi l'impressione di "riflette"; è se a riferenza hè parigina hè ancu megliu
    - ripetenu sempre chi ùn c'hè nulla in Corsica, è intratenenu ripetendula una forma di castrazione psiculògica
    - ripetenu sempre che "in i tempi" tuttu era bè; ma "i tempi", eo, ùn l'aghju cunnisciuti, è allora ? Mi devu scusami d'esiste ? E issi tempi, ùn sete voi ad avelli lascià more ? Un so micca eo à l'avè fatta d'ogni manera... Quessa hè sicura
    - ripetenu cunnerie sempiterne : so "cummunisti", ié in u 2010, dopu à Katyn, I Gulaghi, a Curea di u Nord, è a China pupulare; o sò "antiliberali", ma ùn hanu nisuna nisuna cunniscenza di a scienza ecunòmica d'oghje : u dibattitu "mercà o planu" hè un dibattitu di u XIX è XX seculu, u prublema oghje hè u gradu di regulazione di i scambi è sopratuttu l'eculugia, è micca isse cunnerie di a scola di u 60; sò "antiamericani" dinò; ma ditemi cos'hà fattu l'America in Corsica : a vi dicu, eo, nulla. Se l'America ùn vi piace micca, ghj'hè u vostru dirittu. Ma esse contru à ella, esse "anti" hè cumplettamente baulescu.
    E a lista purria esse longa...

    N'emu una techja di i vechji castratori !!!!!

    RépondreSupprimer