samedi 6 novembre 2010

Sò u rè

Un testu di
Petru Felice Cuneo-Orlanducci






Sò u rè.
Mi sò svegliatu sta mane,
Eru u rè.
Ùn aviu nisun currona nant'à u capu,
Ma sò chì sò u rè.
In giru à mè, un muscu di destruzzione
Tuttu ùn era ch'è fracassu.
U rughjone puzzava a morte.
Puzza sempre, d'altronde.
È ùn ci hè nimu.

I mio ochji traputenti.
(Ùn aghju ch'è què di putente).
Mi permettenu di vede luntanu.
Di fighjà sopr'a e culline.
Di fighjà sopr'à i monti.
Di fighjà fin'à e limite di u mio reame.
U mio bellu reame disertu, pienu di rumenzule è di fracassu.
Fattu di case in ruvine, di cità in ruvine.
Ruvine d'una vita smarita.
Vivi, ùn ci n’hè.
Ùn ci n’hè più.
Sò u solu à esse sempre vivu.
Almenu ch'o fussu ghjà mortu.
Cumu sapè ?
Di tutte manere, mi ne infuttu cumplettamente, d'esse vivu o mortu.
A sola cosa impurtante, hè ch'o fussi quì.

Sò solu.
Troppu solu.
Ùn ci hè nimu.
U paesaghju hè apocalitticu.
Case falate.
Cità falate.
Arburi cascati.
Micca tutti.
Ma quasi.
U mio reame, hè quessu.

Più nunda d'arrittu.
Più nunda di bellu.
Più nunda di bè.
Ma ne sò u rè.

L'aria hè pulvara.
Irrespirabile.
Chì mi pò fà ?
Tuttu puzza.
U muscu di a morte.
Micca a morte dolce.
Di a pace è di u riposu.
Ma a morte viulente.
Repugnante.
A morte senza riposu.
U purgatoriu.

Hè cusì, a realità.
Hè cusì, a mio realtà.
Un purgatoriu.
Un purgatoriu di solitutine.
D'affettu è d'addisperu.
U mio reame hè un campu di ruvina.
Senza vita.

À i mio pedi, vecu una bucertula.
Sempre viva anch'ella.
Corre, corre, è si ne và.
Si piatta.
Forse serà più intelligente ch'è mè.
A puderia chjappà
Per avè qualcosa à manghjà.
Ma ùn a facciu.
Poca carne.
Averà più furtuna ch'è mè.
Videremu.

A mio casa hè in ruvina.
Quasi sanna.
I muri si ne sò falati.
Ma fermanu sempre qualchì pezzi.
Pezzi di muri.
Pezzi di vita.
Ch'ùn si sò falati.

Ci aghju ancu trovu una careca.
Sempre arritta.
Mi ghjoverà di tronu.
Illusoriu.
Ma sò eiu u rè.
Ùn ferma più nimu.

I più belli palazzi.
Oghje sò in ruvina.
Fermanu sempre qualchì richezze.
Lampate à caternu.
Ch'ùn anu più nisun valore.

U celu hè nivulatu.
Nuli ghjalli.
Nuli rossi.
Ma nuli senza piovu.
Ùn piove micca.
Ùn piove più.
Ùn pioverà più.
A terra ùn riverdiscerà più.
Mai più.
Forse un ghjornu...

Sò chì deveria marchjà.
Sò chì deveria viaghjà.
À mezu à e ruvine.
À mezu à u mio reame.
In stu disertu sputritu.
Fattu di ruvine, di fracassu.
D'addisperu, di disulazione.
Di fullena.
D'una vita smarita.
D'una civilisazione morta.
È puru u silenziu...

Un silenziu di fine di u mondu.
Dopu à a fine di u mondu.
Dopu à Armagghedon.
Un silenziu di morte.
Più morte ch'è a morte.
Un silenziu tarribile.

È ripiglieraghju u viaghju.
Micca per piacè.
U piacè hè smaritu di stu mondu.
Ma per necessità.

Micca per custruisce un mondu novu.
Ùn ne aghju a forza.
Ùn ne averaghju mai a forza.
È po’ d'altronde, i disguasti sò troppu grandi.
Ma per un’ altra necessità.

Necessità di circà.
Necessità di truvà.
Di truvà altre anime, cum’è mè.
Di truvà altre ghjente.
Altri rè.

M'arrizzu.
Mi mettu arrittu.
Alzu u capu.
Vecu un acellu.
In u celu.
Altu.

Hè luntanu.
Ùn u possu vede bè.
Pò esse un falcu.
Pò esse un’ acula.
Pò esse un altore.
Ma hè un acellu reale.
Un altru rè.
Chì vola sopr'à u mio capu.
Più putente ch'è mè.
Più veloce ch'è mè.
Più graziosu ch'è mè.
È sicuramente più felice ch'è mè.

U mondu si sprufonda.
A notte vene.
M'addurmentu.
Sopr'à u mio tronu illusoriu.
Dumane, viaghjeraghju.

3 commentaires:

  1. un stilu uriginale, propiu persunale... un testu allucinatu. Bravu !

    Culomba

    RépondreSupprimer
  2. Socu d'accordu o Culomba.

    Tutti i testi letti à dritta è à manca di Cuneo ùn mi sò micca piaciuti, ma trovu chì 'ssu ghjovanu scrittori t'hà una vera singularità ghjustappuntu quand'iddu si cappia in u duminiu di l'Eroic Fantasy.
    Quissu u testu, l'aghju dighjà scritta, mi faci rivena certi imagini di i BD di Druillet letti à l'aduliscenza.
    Aspittemu d'altri testi di 'ssu suchju !

    RépondreSupprimer