mardi 2 novembre 2010

Spettaculu

Una nuvella di
Petru Larenzu Santelli


















Quantu eramu in a corte à assite à u spettaculu ?
Quantu à esse ci spicciati per ùn mancà ne nunda ?
Quantu chì a piccila corte ne pudia cuntene.
Avianu ancu ricusatu u mondu.
A mamma cù u so criaturu è i so dui figlioli s’eranu guasgi fatti lampà in terra in u parapiglia è tene.
Cum’è quellu vechju.
C’era veramente di tuttu ind’è sta ghjente.
Ghjovani, zitelli ancu.
Vechji.
Famiglie sane.
Sgiò ma ancu operai.
Era da veru un spettaculu chì attirava un publicu largu.
Cunsensuale.
Quand’ellu hè ghjuntu per cullà nantu u palcu, s’hè fattu u silenziu.
Hà fighjulatu i spettatori è hà pigliatu a so piazza.
A riprisentazione pudia cumincià.
S’hè indinuchjatu.
I sicondi roli è i figuranti, tandu, si sò avvicinati.
Ognunu cunniscendu propiu bè u so rolu.
Più à l’asgiu chè ellu d’altronde.
Si vidia chì per elli ùn era mancu a so prima riprisentazione.
Sopra à tuttu u magistratu.
Puru, a so tirata era troppu carca à pompa.
Ma, ci avia sappiutu mette a sulennità.
Ellu, ùn dicia sempre nunda.
À ognunu in u publicu tricava di vede a grande scena è à sente a so voce.
Po, vensi u so tornu.
A so voce trimulente è i so singhjozzi avianu fattu passà un’emuzione acuta.
Un tremulu avia parcorsu l’assistenza.
A scena avia tenutu e so prumesse.
Po, quellu azziunò l’asta è a managhja s’abbassò in un scrizzulime sin’à u chjoccu trimendu.
U capu sbulò in u saccu.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire