dimanche 5 décembre 2010

U silenziu

Una nuvella di
Battì Albertini

Manu ind’è a manu feghjanu l’immensità. U core à sbattagliera. Sfiatati. U spettaculu offertu hè tremendu. Da e cime sempre annivulate di fine di ghjugnu sin’à u mare, a natura si veste di i so più belli panni. A manu diritta a furesta di Lonca porta u sguardu sin’à u capu à Cuccula. À l’insù, a bocca di Bagnarola ramenta u passu straziatu di u pastore chì seguitava e so bande sin’à i pasciali verdi di Niolu. Ammiranu l’infilarate di e muntagne chì parenu statue eterne poste quì per vighjà nant’à i scarsi viaghjadori chì battenu sti cunfini salvatichi. Davanti à elli u chjassu anticu ch’elli anu pigliatu inseme sta mane, zuccatu ind’è a petra da u stantu è u sudore di i so antenati. Dapertuttu a bellezza, dapertuttu u silenziu….

Eranu partuti à bon’ora da u Ponte à e Rocce per apprufittà di sta ghjurnata maravigliosa ; ne vulianu gode ogni stonda, ogni siconda. Francata a bocca di Caprunale versu dece ore, eranu falati à u frescu in Puscaghja chì l’estate brusgiava e pelle di l’incuscienti chì vulianu viaghjà à sole altu. A l’ombria di qualchì pinu, avianu spartutu pane è cumpane cù i pochi turisti è paisani chì avianu sceltu di scialassila per sti lochi landani, luntanu da u rimusciu di a Restonica ò di u GR 20. Eranu ancu belli cuntenti quelli chì s’eranu accumpulati in giru à u focu accesu per l’occasione. L’avianu rigalatu un pranzu degnu di e più belle feste ; robba di qualità, pustimi è frutti freschi chì parianu colti ind’è un ortu vicinu è vinu di sottu scala. L’ore si sgranavanu tra risi è canti è i dui innamurati surridianu à a vita è à l’amore cum’è mai. Uni pochi frà i so invitati avianu u curagiu di saltà in l’acqua fresca fresca chì, a notte scorsa, ùn era altra chè neve ancu à sdrughje sott’à i ragi caldi di a statina. Un omu barbutu è stranu, chì ùn avia cappiatu a minima parolla, era scappatu à a misgina cù a so piscaghjola versu i pozzi à l’inghjò, scumudatu da u tazzu di dui pinzuti chì mughjavanu cum’è porchi scannati. Elli s’eranu quantunque scantati una cria ; avianu marchjatu una mez’ora per esse sicuri d’esse soli. U locu paria u paradisu, una vadina curria à mezu à un boscu schjaritu da i spirioni addulciti da u frundame. Annannati da u cantu di l’acelli è u sussuru di l’acqua, stracquati nant’à un lettu di filette fattu à a spiccera, avianu fattu l’amore cum’è s’ell’era l’ultima volta. Dopu à una stonda chì l’era parsa eterna, s’eranu addurmintati una cria, sempre abbracciati. Avia u capu nant’à u so pettu è sintia u so core batte à sdingulera è ramintalli s’ellu c’era bisognu a passione chì i ligava per u sempre.

Manu ind’è a manu feghjanu u sole russicciu chì cala à pocu à pocu. Hè d’un pezzu chì l’ultimi appassiunati di muntagna sò partuti, salutendu è ringraziendu i nostri amichi per stu mumentu di spartera è felicità. Sott’à i so pedi, un fiumicellu natu da l’ochji i più sicreti à l’aggrottu di i monti suprani, falava seguitendu à passi cuntrarii u chjassu ch’elli avianu attippatu a mane ; u vangone petricosu, Omita, u liccetu frundacciutu è scuru, e Rocce eppo Monte Estremu. À partesi di Bardiana s’addunisce cù decine d’altri fiumicelli per diventà u fiume Fangu è finisce u so viaghju ciuttendu ind’è u mare Terraniu. Cum’è una vita passata in furia. Nascenu è morenu in un milampu i fiumi cum’è l’omi. Pinsavanu tandu à sta ghjurnata sebbiata, à tutte ste stonde di benistà ch’elli avianu vissutu inseme dipoi sei anni è stu primu basgiu arrubatu in i corridori di a facultà. Venianu à gallu tutti i prughjetti ch’elli avianu almanaccatu ; u matrimoniu, i ciucci chì duvianu empie a so casa. I ciucci ch’elli avianu tantu è tantu sunniatu. Si ramintavanu cù l’amarezza in gola di tante è tante sperenze in un avvene chì l’era oghje pruibitu. U destinu l’avia decisa cusì è nimu, è nunda u pudia più parà. A malasorte i si vulia spiccà à u fiore di l’età.

À dui passi, u viotu ; anu l’ochji chjosi è stringhjenu e so mani ancu più forte. Soli di pettu à u so avvene. Accecati da a passione, ùn vedenu u sole chì pare avà di cunsumassi ind’è u mare culore d’argentu. I so capelli biondi sò pisati da un vintulellu tepidu chì colla da Galeria ; una lacrima corre nant’à u so visu d’anghjulu è pare d’esse u segnu aspittatu. Senza mancu guardalla sente sta goccia cum’è una piena chì affonda u filu di e so vite. A manu à manu spiccanu un ultimu saltu, inseme. Volanu oramai. Cù a forza di l’amore si ritrovanu per un’ ultima strinta addisperata. Un facenu più chè unu di pettu à l’immensità. U fischju di i dui corpi allacciati strisgiendu l’aria rompe a serenità di l’attrachajata. Un fischju infernale chì porta in ellu a fine di tutte e so brame. Un trostu spavintosu stantareghja e muntagne ; fiumi è animali ne fermanu ammutuliti. U vintulellu stancia cum’è per un ultimu addiu. Solu unepoche di petre chì rutulanu ramentanu a strage chì s’hè sciolta. Eppo u silenziu. U silenziu di l’eternità. L’eternità di u so amore.

3 commentaires:

  1. 406 pagini visti arimani diciamu nanzi..

    È 'ssu intaressu di i littori ci boca à publicà subitu 'ssu classicu d'Albertini ghjà vistu in altrù.

    I picculi sbagli di stampa visti annant'à l'altri siti (Mirvella, Foru Corsu) sò stati curretti pà 'ssa nova edizioni.

    MB

    RépondreSupprimer
  2. Era bè in altrò, hè bè quì. I dintisti per arricà u tremulu sò i veri.

    JYA

    RépondreSupprimer
  3. Lettu è rilettu è sempre listess'emozione!!!

    RépondreSupprimer