lundi 27 décembre 2010

U ghjacaru di i Bartelini (1/2)

Una nuvella di
Jean-Pierre Arrio


Fola nera pà i zitelli ch’ùn ani micca a paura d’avè a paura !

Stu cantu funebre ghjè u ventu chì face sente u so lagnu frà e cime di i longhi pini neri chì avvìnghjenu a prupietà di u vechju Andria Bartelini. L’àrburi si stàccanu appena nantu à un celu bughju d’inguernu, inchjaritu solu da un pìcculu frammentu di luna chì si face un passagiu à travers’i nuli.

Stu cantu funebre accumpagna u cortu traghjettu di Lisandrina trà a panatteria è a so casa. Stringhjendu a so baghetta a zitella attiva u passu pà arritruvà à u più prestu a calda sicurezza di a sala induva l’aspèttanu babbu è mamma è a so cùnsula di ghjocu.

U dopu meziornu un frusteru è a so ghjàcara tinuta da una catena avìanu traversatu u paese è Lisandrina chì l’avia infattati era pocu serena...
Più avanza è più si rinforza a tramuntana, trasfurmendu in un trostu spavintosu u so gridu acutu. Lisandrina avà vede a so casa, in fondu à l’ortu appiccicatu à u muru di u duminiu di i Bartelini. Si pianta, fighjula... “Cosa hè... ? Sti dui punti rossi lucichendu ind’a bughjura, chì sò ?” Dui pizzatelli di brusta chì parenu posti nantu à i chjàppuli di buttiglia cuprendu u muraglione davant’à i pini. “Saranu ochji quessi ?” L’ombre di a notte parenu inchjerchjà  a fiminuccia chì, accelerendu ancu di più, si lampa in la so casa cum’è s’ella avia à Satanassu daretu.
Culà, nantu à u muru, si sò spenti l’ochji rossi.

***

Suffiendu è sudendu, u sgiò Andrìa entre a so legna d’àlbitru da fassi una vampata di quelli. U fretu hà invaditu u paese sta fin’ di dicembre nivulosa è ùn basta più u sciaminè immensu chì copre un muru sanu di u salottu pà riscaldà a so vechja carcassa.
I so panni sò frusti, u pantalò di villutu pare d’avè cent’anni è a camisgia à carrò sopra à a maglietta bianca hè stracciata in parechji lochi.
Tanti anni ch’ellu passa solu sulettu... Si hà da veste par quale? A so moglia si n’hè morta vinti anni fà, i zitelli oramai sò in città ed hè un pezzu ch’ùn còllanu più à vèdelu quì.
Unicu ricordu di ‘ssa èpica luntana li ferma u so “tesoru”: un pacchettu di biglietti, piattu in a strapunta di l’anzianu lettu ch’ùn serve più...
Andrìa trascina a so amarezza tutta la santa ghjurnata è u so visu ni porta a traccia. A fronte bassa è sulcata, u muccichile stortu, u bavellu mal’ rasatu, sò segni di una gattivezza tremenda ma piatta, prufonda.
Ghjuntu in casa,  i bracci occupati à stringhje u so fagottu, vultendusi pà sarrà a porta cù u pede s’avede di una bizarerria accant’à u pozzu di l’ortu: duie bruste rosse rosse parenu di guardallu, fisse è luccichente.
U vichjaccone stà fermu dui minuti è pò sciacca un calciu à a ghjanna chì si chjode. “Accidenti i sgaiuffi !” Quandu li accade qualcosa à u vechju Bartelini sò sempre i zitelli di u paese à èssene i rispunsèvuli.

***

U focu sciappiteghja abbacchittendu a vechja pella di u sgiò Andrìa inguttupatu ind’un accapatoghju di seta sculurita. U so sguardu si pone nantu à u tappettu trapassatu di lana fine è u vechju si ramenta à Bocchinera, a so vechja ghjàcara cursina chi si stracquava quì a sera, à i so pedi. “N’avarà presu colpi !?” pensa Andrìa ind’un surrisu suddisfattu. Ùn li ferma più cà quessa: pinsà à u passatu, à ciò chì era è ch’ùn hè più.
A vichjaia ind’è noi hè segnu di dignità è di saviezza. Cù Andrìa Bartelini serà piutostu vigliaccheria è dispettu!

Un rimore, ghjuntu da fora, u face trasaltà. “pesta à ssi zitellacci!” Allè, torna à i zitelli. Chì averanu fattu dinò ?
Piglia u so bastone di nuciolu bellu duru è apre a porta, lascendu entre un sciuscettu chì li ghjala l’ossi. Ricumencia tandu u strigliulime fastidiosu è ghjè cusì chì u sgiò Andria u pò situà : quallà sottu à u muru di u duminiu ci hè a gabbia di farru di Bocchinera, a so vechja gabbia rughjinosa induve a mittia, liata à una catena, quandu a vulia punisce.

U chjoccu di a purtella chì batte è ribatte contr’à a gabbia u caccia da i so ricordi. A sarra è si ne torna in casa pinsendu à sta cursina cusì bella...
A sera, s’avvicinava Bocchinera d’u so patrone cù i so ochji amurosi di bestia, è ellu a minava, a minava ! Ùn suppurtava micca lu s’amore, l’amore d’una bestia !
A ghjacara era fida è sincera, u suvitava da partuttu, è què li piaccìa à Andria : era a soia, era soia ! Fermava fida ancu sottu à li colpi. Si stendia pienghjulosa è u guardava da sottu è i colpi falavanu di più in più, cutratti.
Sincera era. Dopu à tamante tribbie vultava sempre nantu à u tappettu pà chjinassi à i so pedi... fin’ à la prossima concia.
Si pruminavanu suventi tramindui in furesta. Bocchinera curria, si piantava, ripartia à u trottu carca di cuntintezza è d’allegria è ellu a fighjulava, cuntemplava u so prufile perfettu di ghjacaru di razza, u so capu di lupu, e so arechje in triàngulu, u petturicciu largu è altu, u musu neru è fine. A cuntemplava è d’un colpu li cullava una rabbia ! S’ella passava à tiru à ‘ssu mumentu, li sciaccava un calciu di l’altru mondu !

***

Andria s’hè pusatu torna in lu so soffà dicenuvèsimu, à u tissutu stacciatu è à u legnu tarlatu. U calore diffusu da a cuperta ch’ellu si hè messu sopra, li dà quasgiu u sonnu. À tempu ch’ellu cummenci à penciulà rialza u capu : Si sente grattà à a porta. “Chjur’lu Bambinu !”...  Andrìa si pesa pà vede cosa si passa, apre, lampa un ochju fora : nunda.
Ma u vechju ferma seccu quandi u rimore di a purtella di a gabbia si face sente torna. Sorte un pocu in l’ortu pà vede megliu, face dui passi indecisi, ghjustu u tempu di vede a catena chì sbrilla sottu à la luna – “ùn ci era micca nanzu !” - è u fracassu di a porta di a casa chì chjocca ind’u silenziu manca di fallu inciampà. Hè à ssu mumentu ch’ellu vede l’ochji rossi. Ùn hè micca un scherzu di zitellu st’affare: “Ci hè un animale in ortu !” Un animale periculosu postu ch’ellu hè cusì silenziosu ! Rinculendu pian pianinu chjappa u lucchettu di a porta daretu à ellu pà àprella, ma hè chjosa. Andria si volta arrampicatu à u lucchettu, u scuzzula ma ùn serve à nulla. A porta hè bella sarrata ! Calci, pugni, dinò u lucchettu, pugni, calci...! è si apre d’un colpu. Andria, lampendusi drentu, hà solu u tempu di vede avvicinassi i dui punti lucichenti da sopra à la so spalla è di sarrà à chjave. Un currente d’aria fresca li batte i schinchi è face trimulà a fiara di u focu.

1 commentaire: