jeudi 4 novembre 2010

A Vistica (8,9/17)



Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

VIII

Eranu trè ghjorni chì Roccu ùn durmia più. Si trascinava da a mandria à a casa. È digià chì prima vidia pocu mondu, avà eranu sole e so capre à sente a so voce. Avia pigliatu una decisione dopu à u fiascu tremendu di u so scontru cù Solimea. À parte si da avà staria solu u più pussipule, parlaria cù l’astri c’à quand’ella saria veramente nicissaria.

Ùn s’era impicciatu cù Ciprianu dapoi trè ghjorni ma sapia chì quessa ùn pudia durà. Senza sonnu ùn campa nimu. Ma Roccu suffria tantu dopu à i so viaghji nuttuloni, e so discitere eranu talmente dure chì ùn vidia più l’interessu di chjode l’ochji. Riposu ùn ne truvava allora à chì ghjuvava ? Si tichjava di caffè è s’era ancu datu à fumà. U so nome li vinia da u so babbone, u babbu di u so babbu. Avia sempre intesu dì chì, for di a so moglia, nimu ùn l’avia mai vistu senza una sigaretta in bocca. Cù una accindia à l’altra è tocca è fila da a mane à a sera. ‘Ssu babbone ùn l’avia cunnisciutu chì era mortu dui anni dopu à a so nascita, u tavaccu era statu u più forte. U giuvanottu ùn ne era ancu à ‘ssi punti. Avia dicisu di principià à fumà cum’è tanti altri dicidenu di piantà è li piacia. À e prime, i so pulmoni ùn avianu micca capitu. A l’avianu detta fendu lu tussà è stupà. Era stata difficiule ma avà cumminciava à andà, tussava assai di menu. N’avia compru dece cartucci per esse tranquillu una stonda. A sola cosa chì l’imbistiava à pena era u fattu di mette si nu l’obligazione d’andà à circà ne.

Dece cartucci, quattru centu eurò passati. Duie centu cinquanta « sacchi » avaria dettu u so babbu, una mansa di casgi. Ma chì primura ? Prima l’aiutava à vighjà è in più li si paria di pudè misurà e stonde, li si parianu e so idee più chjare è di chjarore in capu n’avia bisognu. Ùn si pudia impedisce di pinsà à tuttu ciò ch’era accadutu ‘ssi pochi ghjorni. È s’ella era vera a teuria di u « varghjianu » ? S’ellu era cundannatu à fà torna è po torna ‘ssa vitaccia, s’ellu l’avia digià fatta ùn si sà quantu volte ? A so ragione li dicia ch’ella ùn pudia esse ma cum’è a so ragione, ultimamente, a stava pocu à sente… Li cullava è li falava di chjappà torna a vittura è cullà in Niolu per vede s’ellu ùn la pudia buscà ‘ssa grotta duve ellu si stava intafunatu à fighjà u tempu chì passa. Avia tamanta brama di dumandà li perchè ùn circava mai à fà nulla per migliurà a sorte di l’umanità postu ch’ellu a cunniscia. C’era quessu dinù l’imbrogliu, ancu ellu sapia avà. Chì pudia fà ? Tutt’ognunu l’avia da piglià per un scemu s’ellu amintava quesse e teurie. Ghjuntu à ‘ssu puntu di a so traspinsata si facia sempre u listessu rimproveru. Si dumandava s’ellu ùn era micca pazzu in veru di lascià u so ciarbellu viaghjà nant’à ‘sse strade torte. È, di regula, accindia una sigaretta ma sta volta era vinutu u sonnu senza avisu. Roccu durmia di capu nant’à u tavulinu rosu da a stanchezza è da i pinseri.

IX

L’alba spuntava, una alba calma cum’è quelle d’oriente. Roccu è Solimea, stracquati nu l’arbiccia, si lasciavanu accarizzà da u dolce calore di ‘ssu ghjornu nascitoghju. Stavanu à sguardi intricciati, à mani liate è à cori abbracciati. Di tantu in tantu s’appiccicavanu e so lapre è si chjudianu i so ochji. Ùn parlavanu tantu, ùn valianu e parolle à dì ciò ch’elli purtavanu in elli. Li bastavanu i so rispiri è i so batticori à palisà a leia cusì forte chì l’addunia. E so pinsate s’imbulighjavanu quasi à cunfonde si una cù l’altra. Duie parsone è una anima sola. Eccu ciò ch’elli risintianu i dui giuvanotti. À l’asgiu di a vita chì bullia in giru à elli, campavanu ogni siconda di ‘ssu mumentu cum’è s’ella fussi l’ultima. Era amore di sicuru, ma ‘ssa parolla ùn bastava micca à spreme u sintimu stranu è maravigliosu chì muvia i so cori. Era cum’è s’è l’alivellu di u mondu stava à l’affollu di u fattu ch’elli sianu inseme. Nulla ùn li pudia staccà, nulla ùn pudia impastughjà à so brama di viaghjà fiancu à fiancu.

U sole era avà più altu in u celu è i so raghji i scaldavanu cù una dulcezza infinita. Spugliati in cristu aspittavanu ‘ssu mumentu quandu e so pelle s’avianu da tuccà è ch’elli s’avianu da vultulà nu a cianfena. ‘Ssa stonda sacra di l’attu d’amore, quandu un omu è una donna s’offrenu unu à l’altru. Chì e so mani si ne vanu à viaghji pruibiti. U tempu c’era, nisun bisognu d’andà troppu in furia. L’attesa era un piacè è ùn si ne vulianu micca privà. Nu ciò ch’elli s’appruntavanu à fà ci vidianu trè ragione di smaraviglià si. Aspittendu, lascendu cullà in elli  a voglià di fà la, lascendu piccià pianu, pianu u focu chì l’avia da cunsumà. Fendu la, dendu si sani, sani à a so passione, lintendu ognunu di i so freni senza più alcuna ritinuta. È in fine, arricurdendu si di ciò ch’ella fù ‘ssa tamanta spartera, ‘ss’abbracciacata magica duve l’ansciu di l’unu pare esse l’ansciu di l’altru. Sarianu stati vulinteri cusì à l’eternità campendu, cum’è in un sognu, una vita chì ùn saria c’à una immensa stonda d’amore. Una vita francata d’ogni pinseru materiale, data tutta à l’adurazione di l’altru. Iè, un sognu, longu è sirenu à coglie  frutti maturati à u sole di i sintimenti puri.

« Oimè ! ».

Solimea s’era discitata d’un colpu, spatansciendu.



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire