vendredi 10 décembre 2010

Rituali sanguinosu (1/6)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli


I

Lord Egerton si sirvisti un’ altra goccia di brandy è s’avvicinò da u caminu, pinsosu. Beckett è Davidson, muti, tiraiani annant’à i so sigari, cuffati com’è dui pascià in fundu di u so futtogliu.

– Ciò ch’ùn aghju contu di ‘ssu viaghju straurdinariu in Nova Ghinea, Waterbright ? Pensu d’avè dittu più o menu tuttu à a Royal Society, car’ amicu. Tuttu ciò chì mi paria nicissariu di dì…
– Lord Egerton, intarvensi Waterbright, appena imprissiunatu quantunca da a so sfruntaria, ùn s’agisci micca par mè di scriva torra un resu contu di i vosci avvinturi stracunnisciuti. Pudaria ancu dà fastidiu à i nosci littori. Innò, ciò ch’e voddu, hè ciò ch’ùn hè micca statu palisatu à a sucità di i sapienti, voddu calcosa d’ecceziunali… di sinsaziunali ancu ! Si sà chì vo seti statu un tempu longu à u cuntattu di i salvatichi è…
– ‘Ssi ghjurnalisti ! taddò Davidson. Sempri à pascia di tuttu ciò chì bruddichighja sutt’à u tavugliolu ! Sempri à circà a minichichja sutt’à una mora di suvu ! Seti i veri pridaghji…
– Davidson ! ‘Ssu caru Waterbright hè u nosciu invitatu, a vi ramentu ! briunò Egerton.
– Ùn vuliu micca dì chì vo t’avissiti i cosi à piattà, Sir, hè solu chì i quistioni di ‘ssu ghjuvanottu cumenciani à duvintà grevi…
– Lachemu curra, par piaceri, calmò u maestru di i loca. Innò, hè vera, monda cosi sò firmati… duviani firmà, ancu… in u silenziu. È u nosciu ghjovanu cumpagnu hè beddu più astuttu chè ciò chì no imaginaiamu. Mi n’avvigu.

Davidson è Beckett si fighjulaiani inchieti, guasgi ch’iddi timissini ch’un sicretu bughju si ritruvessi missu à ghjornu. Beckett posti ancu u so bichjeri annant’à un tavulinu è s’arrizzò tuttu rascendusi a cannedda. U ghjurnalistu, iddu, paria d’essa à l’orlu di u trionfu, è avia ghjà cacciatu u so carnettu par iscriva ciò chì Lord Egerton s’appruntaia à dichjarà. Ma Egerton firmaia in arrestu davanti à u focu. Com’è intrutu in iddu stessu. D’un colpu si vultò, è ficcò u so sguardu d’acula in quissu timiconu di Waterbright.

– Certi rivilazioni, caru amicu, t’ani un prezzu chì vo ùn seti prontu à pagà.
– Lord Egerton, u nosciu ghjurnali t’hà i mezi, quissa a sapeti. È t’aghju a libartà di niguzià cun voscu.
– Ùn vi parlu manc’appena di solda, Waterbright ! Vi parlu d’un prezzu chì a voscia anima misaredda ùn hè pronta à accunsenta !!!

Sintindu briunà una volta di più, u sirvitori James, un umatali di più di dui metri, bucò a porta è si prisintò in u salottu, u sguardu neru. Egerton u firmò d’un cestu cù a mani, appaciatu.

– Ùn muviti puri à longa, James, pudemu avè bisognu. Un’ altra butteglia mi pari d’imponasi, par esempiu.
– Iè Sir, voltu subitu.

È Lord Egerton, u visu più sirenu, ripresi à fighjulà un Waterbright appena frasturnatu da ‘ssi cambiamenti perpetuali d’umori. Fù tandu Beckett à vultà da a finestra è à lacà schiattà, freneticu, una lagnanza guasgi patetica.

– Ùn li diti nudda ! Vi chergu di tena u sicretu è d’ùn dilli nudda ! Ùn viditi micca chì ‘ssu fiulanciu ùn aspetta chè quissa ? I risultati sarani tirribuli !
– Beckett ! Ripiddetivi, dissi Egerton avali beddu più tranquillu chè à mumenti. Po vultendusi versu u ghjurnalistu : ‘ssu prezzu à pagà, Waterbright, sarà trà altr’affari di sapè taccia monda rivilazioni ch’e vi faraghju. U restu ni fareti ciò chì vo vulareti. Ma sì vo intriti in certi sicreti scuri, sareti com’è no trè, quì prisenti : unu spezia di… iè… un iniziatu ! Mi capiti bè u me vilettu ? Ciò ch’e vi possu cuntà oramai ùn hà nienti à veda cù i vosci chjachjari abituali in u ghjurnali chì vi paga. Nienti à veda cù i stodii bestii chì vo sirviti à u vosciu litturatu zotticu, in aspittera di foli satanisti o d’invinzioni cù certi vardiani di u tempu imprubabili ! Vi ni cuntaraghju, u me beddu, ma sareti tinutu da u sicretu, ubligatu di rifrinà a voscia verva ghjurnalistica, tinutu d’ùn renda publicu chè ciò ch’ùn mittaria micca in priculu… dimu… a noscia cunfraterna.

U tintu Waterbright ni cunniscia un pezzu in materia di finzioni è altri bucii di poca cridibilità, ch’iddu vindia ancu à u publicu à a dumanda, ma quì ùn sapia più chì pinsà. Fighjulaia ‘ssi trè omini è a so sulennità l’upprissaia cù un pesu insuppurtevuli. Induvinaia un sicretu tirribuli, furmidevuli, spartutu in l’intimità d’un gabinettu scuru, imaginaia un pattu chì u silenziu saldaia, è una sulidarità impussibuli à sciodda, un ghjuramentu impussibuli à rumpa. Una cunfraterna avia intesu ? Ma di chì li parlaiani ? Chì racontu malmindosu si pudia bè piattà daretu à ‘ssi pricauzioni stupidi è infiniti ? Ùn ni pudia più. L’ambienti era assuffucanti, è subratuttu, oramai, brusgiaia di sapè. Brusgiaia di scopra anch’iddu i sicreti di ‘ssa cungrigazioni impinsevuli.

– Ma… infini ! Ùn mi diciareti nudda ? Femula finita par piaceri ! ‘Ssi fatti in Nova Ghinea sarani po stati cussì grevi, cussì dulurosi, chì a parola vi duventi impussibuli ? Saraghju quantunca abbastanza maiori par sapè scedda trà ciò chì si pò dì à u publicu è ciò chì si devi piattà… cù u rispettu par vo chì vo mi cunnisciti, Lord Egerton, comu vi pudariu tradiscia senza mancu vargugna ?
– Vi ci voli à ghjurà, John Irwin… insististi Egerton, aprudendu pà a prima volta u nomu di u ghjurnalistu, in unu slanciu famiglieri chì frasturnò ancu di più u bellachju.
– Ma chì devu ghjurà à a fini ?
– U racontu ch’e v’aghju da spona v’hà da trasfurmà, in tuttu… Sareti iniziatu v’aghju dittu. Un membru di a noscia cunfraterna ! È sì vo ùn ghjureti micca di rispittà i reguli di u nosciu… Ordini Divinatoriu… ùn vi possu parlà ! Hè a cundizioni, Waterbright… vi ci voli à essa di i nosci pà mirità a noscia cunfidenza !

John Irwin Waterbright ùn sapia più à chì versu tena. A curiosità malsana u straziaia in fundu di u so essa. U sguardu frettu di u sgiò paria di pinitrà a so anima mentri ch’iddu li vulia impona una cumprumissioni di i più strani. U disideriu scemu di sparta i cunniscenzi piatti da Egerton, di scopra a verità annant’à u so Ordini Divinatoriu si facia avali ussessiunali. U pesu stessu di a so prisenza in ‘ssu salottu, Beckett culà in fundu appughjatu à u scagnu, Davidson è a so mena guasgi schirzosa, chì pusaia in u futtogliu incrucendu i ghjambi è fumendu à l’oziu u so sigaru, è ancu James rittu culà in l’inquatratura di a porta, è chì paria di fà a vardia, tuttu l’impunia l’idea chì u sicretu di st’omini era una tela chì si vulia richjuda annant’ad iddu, stenda annant’ad iddu u so imperu. È l’invidia, avali, putenti è inistancevuli, l’invidia chì u spiritaia, chì s’impatrunia in a so cuscenza tribbulata, l’invidia acuta è crudeli chì u furzaia à arrubbà ‘ssu racontu vardatu, l’invidia u bucò à ghjurà.

– Seti sicuru ? Accitteti i reguli ? ripresi Egerton, guasgi nant’à u tonu di l’intimizioni.
– Iè, Lord Egerton. Facciu ghjuramentu ! Saraghju iniziatu postu ch’iddu ci voli ! Duvintaraghju un membru di a cunfraterna, è publicaraghju solu ciò ch’ùn mittarà micca in priculu a noscia alianza ! U nosciu ordini ! A cumunità à qualissa mi socu vutatu !

Ci fù un silenziu tenebrosu. Una gravità in aria com’ì u disgraziatu di Waterbright ùn l’avia mai cunnisciuta. Un sintimu di malessa chì si pudia guasgi matirializà. Ancu a pezza parsi di truvassi agguantata da una scurità di circustanza. È d’un colpu Davidson, culà pusatu è silinziosu sin’ad avali, lacò sbulà una piccula risa stuzzicaghjola, chì imbuffò pà duvintà u taroccu pazzu d’un dannatu. È Waterbright rimarcò pà a prima volta chì Davidson duvia essa tontu, tontu in tuttu.

– Và bè, u me amicu, dissi più sirenu chè mai Lord Egerton. Tandu, credu chì no pudemu cumincià.

3 commentaires:

  1. 248 visti arimani, ma l'avvintura cuntinivighja...

    Mandeti puri i vosci testi, ch'ùn ci hè più nudda di compiu in riserva.

    (ah iè, un testu ch'e devu rileghja)

    RépondreSupprimer
  2. John Irwin Waterbright è Mark Littlewhite, eccu dui persunagi chì, sicondu mè, s'anu da addunisce per u trionfu di u tarrore è a fantasia.

    JYA

    RépondreSupprimer