jeudi 30 juin 2011

L'albaru (3/3)

Una nuvella di
Paulu Franceschi

À u capu di una ora, Diana era sempri sottu u purtonu di l'Uffiziu di u Patrimoniu. Era un pocu incheta Diana. « Ma d'avè po quantunqua datu u listinu à un tipu ch'ùn cunniscia mancu ! » s'inchitava Diana. « Hè vera chì t'aia l'aria seriu, 'ssu tipu. Aia dittu un' ora, ma par avà po ùn ci hè nimu. Saria po ora ch'eddu ghjunghjissi. Uh ! La me sorti ! Uh ! La me sorti nera ! » pinsava Diana. « Ciò ch'aghju fattu ! M'hà scruccunatu, sì. Quissu, era un beddu bebbè ! M'hà arrubatu vinti anni di travagliu è di ricerca ! Uh salva, salva ! Socu stata cusì tonta di dà li u listinu »! À mumenti, Diana aia da metta à pienghja. Ma di colpu, sintì un rimori è difatti, ci era calchissia chì s'affaccava à u purtonu. Era ieddu ! Era l'impiigatu ! Li dissi:
–  T'aghju una bona nutizia ! I paroli sò stati validati ! I cumpremu. I vi pudemu cumprà, ma a sola cosa hè chì ùn i pudemu micca cumprà à trenta milla euroni, ma à vinti milla. Và bè quantunqua ?
–  Andarà listessu, dissi Diana.
È u tipu li purghjiti un sceccu di vinti milla euroni.
–  Allora eccu u vosciu sceccu.
–  Vi ringraziu.
–  È s'è vo t'aveti altri paroli, pinseti à no !
–  Isiè, isiè...


Annantu à a petra liscia, u telefuninu di Diana prughjittò a so luci putenti. U granitu grisgiu sparì è lasciò a piazza à un screnu culuritu tridiminsiunali. Diana feci corra i so dita annantu à a petra antica. Po Simonu s'avvicinò è intrì anch'eddu di ditu l'infurmazioni in u telefuninu, par via di a petra liscia. Po Diana purghjiti vinti milla euroni à Simonu. Quiddu cunteti i solda à freccia à freccia eppo i missi in istacca. Da quì à pocu, aia da essa fatta. A lenza di a tupizzola di l'ortu di a Strimina aia d'essa d'Anghjul'Antonu. Aia da essa a soia, sputica. L'attualisazioni di u cadastru, a publicazioni è a parcizzioni di i tassi, tuttu aia da essa fattu à tempu da quì à dumani, par via di u telefuninu è di u Ritonu.


Anghjul'Antonu era puri ghjuntu à quidda casetta. A porta, cù u so sopraporta in petra scalpiddinata, era chjusa. Annantu à a porta, ci era a mani morta. Anghjul'Antonu pichjeti trè volti à l'usciu. Ùn irispundia nimu. Ùn ci era nimu. Anghjul'Antonu intesi un ghjacaru chì abbaghjava. Quand'è dà, in u vangonu, viditi un omu, cù u so ghjacaru à fiancu, chì si ni cuddava pianu pianu. Fà chì l'aia vistu da in ghjò. Era forsi Felicianu l'omu. A 'di aiani ditta, à Anghjul'Antonu, chì Felicianu cunniscia podarsi calchì parola antica antica.
– Salutu ! Socu Anghjul'Antonu. V'aghju chjamatu arrisera.
– Ah ! Seti vò. A mi sò pinsata. V'aghju vistu da in ghjò.
– Hè teppa quì.
– Vuliati sapè di i paroli rari. Ci n'hè parechji chì i m'ani cherti. Li n'aghju dati bon'parechji. Ma faci dighjà parechji anni. Avà po ùn mi ni ferma più. Mancu una.
– Ùn cercu micca i paroli sputichi. Ma s'è vo t'aveti calchì parola chì ùn si senti più o ancu s'ùn si sà micca ciò ch'edda hè, par esempiu, m'intaressa listessa. T'ani u so valori, 'ssi paroli quì. Vi pagaraghju u prezzu.
– A primura di u prezzu ! Ma aspitteti ch'e cerchi. Ci poni ancu essa. Ah ! Mi pari d'avè intesu trè mesa fà una parola antichissima. Ùn m'invengu più bè quali hè chì a m'hà ditta. Socu vechju, t'aghju uttanta novu anni. M'hà da rivena... Aspitteti un' ugna...
– Piglieti u vosciu tempu, ùn ci hè nudda chì pressa. Ùn semu micca po in bocca à i ghjacari.
– Ah ! Avà ci socu. 'Ssa parola a cunnosci zi Anton'Santu chì stà in u paisolu di Turghjà. Hè vechju zerricu, quant'è mè. Ùn ci hè più cà i vechji cucchi com'è no chì poni sapè 'ss'affari quì ! Li dumandareti. Diti ch'è vo viniti da a me parti. A vi hà da dì, ieddu.


Anghjul'Antonu travagliava dipoi una meza ora in l'ortu di a Strimina. Aia riparatu i sarrenduli. Diana u fighjulava surridendu. Po Anghjul'Antonu vensi à pasà accantu ad edda. Diana missi a so mani in quidda d'Anghjul'Antonu. Eppo li dissi:
– Ci vulemu avvicinà un pocu di a tupizzola ?
– Com'è tù voli.
Eppo muvìni tremindù pianareddu versu a tupizzola. U locu era adumbratu, chì ci era mori arburi. I dui sposi erani avà accantu à 'ssi arburi. I fighjulavani.
– Quissu hè tamantu ! dissi Anghjul'Antonu, fighjulendu u fustu di l'arburi.
– Hè vera. Hè beddu maiureddu ! Dighjà, ti piaciaristi ch'edda fussi a toia, 'ssa lenza ?
– Comu ? Ma ùn hè micca a meia, a sa bè quissa.
– Isiè, ma pudaria essa a toia ? Ti piaciaristi o micca ?
Anghjul'Antonu ùn ebbi micca u tempu di risponda, chì Diana aghjustava:
– Ebbè à parta d'avali hè a toia. Tutti 'ssi arburi sò i toi avà ! I t'aghju compri ! M'hà vindutu a lenza Simonu. Avà ùn ci hè più nimu chì a pò cumprà. A lenza hè a toia par sempri !
Anghjul'Antonu firmeti stantaratu. Era sbiancatu di colpu. Paria chì u sangui fussi statu toltu da a so parsona. Diana fighjuleti 'ssa attitudina strana di u maritu, pinsendu ch'eddu era podarsi incausata da una troppa grandi gioia. Devi esssa affucatu da l'emuzioni è ùn pò dì nudda, ùn pò mancu parlà, pinseti Diana. Anghjul'Antonu fidiava l'arburi, ma paria chì i so ochji ùn i vidissini micca. Paria abbagliacatu da i fusti bianchi. Passetini parechji sicondi grevi, longhi longhi.
– Hè un beddu rigalu, dissi infini Anghjul'Antonu, à bassa boci.
– Ma chì t'ha, dissi Diana, incheta. Ùn sè micca cuntenti ? Ùn ti faci micca piaceri ?
– Ùn aghju nudda, nudda. Ben' sicuru, sò cuntenti. Hè un beddu rigalu, ti dicu.
– A sola cosa, ripresi Diana, aghju vulsutu venda calcosa. Era calcosa d'impurtantu, ma quì sò stata ubligata. Ùn ci hè statu mezu di fà altrimenti.
– È ch'ha vindutu ?
– Mi sò vindutu u me listinu di quattru paroli. Quì era ubligata, ùn ci statu versu di fà altrimenti, capisci o Anghjul'Antò, a capisci quissa ?
Anghjul'Antonu firmeti calchì siconda à ochji chjusi. Steti calchì siconda in u bughju. Diana sintia a mani di u maritu chì strignia a soia. Troppu forti.
– Mi strigni forti, dissi.
– Ancu eiu t'aghju fattu un rigalu.
Diana ùn vidia nudda. Chì Anghjul'Antonu ùn aia nienti in manu.
– Un rigalu ?
– U rigalu, l'aghju tinutu menti. È avà u ti docu. Hè una parola... Ma ùn avaria mai pinsatu ch'è tù avissi da venda u to listinu di quattru paroli.
– Una parola ? Qualessa ?
– Hè una parola urfanedda. Saria u nomu d'un arburi. Ma ùn si sà micca qualessu eddu hè. 'Ssa parola hè l'« àlbaru ».
– L'« albaru » ! Comu hè bedda ! Indù l'ha busca ?
– Hè Felicianu, un pastori chì stà in a Tassinca. M'hà dittu d'andà à veda un omu annosu chì stà in Turghjà, un certu zi Anton’Santu. È quiddu quà ùn aia più drittu di venda a parola nè di dà la, chì aia firmatu un documentu, ma m'hà datu l'adrizzu di un certu Saveriu chì stà in Bonifaziu. È quiddu, a m'hà vinduta.
– L'« albaru ». Quant'edda mi piaci, dissi Diana.
– Ma a sa, ié dinò aghju vulsutu venda calcosa par pudè la cumprà 'ssa parola chì ti mancava... Difatti, mi sò vindutu l'ortu di a Strimina...
Diana ùn rispirava guasi più. S'hà da vena menu fà chì, pinseti Anghjul'Antonu. Chì Diana paria com'è assuffucata. Anghjul'Antonu è Diana s'erani abbracciacati. Anghjul'Antonu sintia i lacrimi di a so donna chì falavani, caldi caldi, annantu à i so bucceddi.
Stetini un mumentu cusì, eppo i dui sposi si lintetini pianu pianu, vultendu si versu a tupizzola di l'ortu di a Strimina. Anghjul'Antonu fighjulava 'ssi arburi incù u so fustu arghjintinu. Ùn era micca leccia, ùn era micca olmu, nè quarciu, nè suvara, nemmenu tassu, nè alzu, nè frassu, nè quarciu, nè sorba, nè vetriccia, nè saliciu, nè tremula, nè mancu piobbu. Di colpu li parsi à Anghjul'Antonu d'essa accicatu è di senta com'è una musica arghjintina. U vintisgiolu s'era pisatu in a bucchetta è facia trimmà i casci di l'arburi... Anghjul'Antonu vidia quì un albaruchju, quà un albarettu, quinci un albaronu. quand'è dà un albarottu. Vidia dinò chì parti è più di a tupizzola di l'ortu di a Strimina era inalbarata, ma chì una piccula parti era disalbarata. Anghjul'Antonu fissava 'ssa albareta è ni vidia trimmà i casci. Li paria tutta un' organu trimendu chì sunava una sinfunia inedita, un capu d'opara trimenti, nienti cà par eddu. U vintisgiolu facia trimmà i casci di l'albari à più pudè è Anghjul'Antonu solu sintia 'ssa miludia maravigliosa, sunata da tutti 'ssi sturmenti arghjintini. À pocu à pocu, Anghjul'Antonu viditi i steddi chì s'accindiani, luminosi, in u sguardu di Diana. In a tuppizzola di l'ortu di a Strimina, cantavani l'anghjuli pà l'albaru è pà l'umanu ghjennaru !

mercredi 29 juin 2011

L'albaru (2/3)

Una nuvella di
Paulu Franceschi

Diana apriti a tiretta chì ci era in cucina, accantu à a meda. In a tiretta, ci era una scatula bidduchja incù uni pochi di frisgetti giaddi è russicci. Diana apriti a scatula. Indrentu à a scatuledda, ci era un' picculu fogliu di carta. Diana u piglieti è u si lighjiti. L'aia lettu ùn si sà quanti volti. Più di centu volti, più di dui centu, è podarsi più di cinqui centu volti. A primura... Allora u si pudia rileghja una volta di più. À ochji chjusi, Diana avaria ancu pussutu veda ciò chì era scrittu annantu à u fogliu di carta. Ciò chì era scrittu annantu, Diana u sapia à menti. Ma da chì tena u fogliu di carta, tandu ? Par nudda, pinsava Diana, ma ci vulia à tena lu quantunqua. Chì ùn a 'di facia micca à friscià lu. U si tinia. Annantu ci erani i paruletti. I paroli schersi, quiddi chì erani in traccia di spariscia. Ci ni era quattru. Micca trè. Micca cinqui non più. Ma quattru. Nienti cà quattru. Ma erani dighjà mori, quattru. Era un tisoru.
Prima, ci era « zizziddì ». Ma chì era po « zizziddì » ? Fà chì era un verbu, tandu si pudia dì dinò « zizziddiscia ». O allora era podarsi un locu, tandu « Zizziddì » saria statu un tuponimu ? Ma pudia essa dinò u numignulu di calchissia, à tempi antichi. Difatti, a rifarenza di « zizziddì » si era persa in u labirintu istrosu di u tempu. Diana aia intarrugatu mori ghjenti, ma ùn era statu nimu capaci di dì li ciò ch'eddu era po « zizziddì ». Firmava a parola, ma era mozza. Li mancava un pezzu. È senza 'ssu pezzu, « zizziddì » ùn pudia micca essa una parola schietta è rinviviscia.
Po ci era dinò « Chinnà ». Quissa era una parola chì Diana aia intesu mintuvà da u so missiavu, chì l'aia intesu prununcià da a so minnana. Era dunqua a purminnana di Diana chì a cunniscia. Ma chì era po « Chinnà » ? Era un beddu sapè ! Sarà statu una cità antica, o un paesi anticu ? Ùn a sapia più nimu. Si pudia fà parechji iputesi, ma a parsona ùn pudia essa sicura di nudda.  « Chinnà » ùn era po micca a China. I dui paroli erani troppi diffarenti. O fà chì sarà statu un pezzu di sprissioni persa ? È voglii è ghjira, ùn si pudia dì ciò ch'edda era « Chinnà ». A parola ci era, ma chì vulia dì ?
Ci era ancu « Valdimbu ». Era una parsona anziana di Zèranu chì l'aia mintuvata à Diana, è chì dicia chì a tinia di u so cucinu di terzu chì l'aia intesu dì da u so arcimissiavu. Ma chì era po « Valdimbu » ? Drentu ci era « valdu ». Fà chì era un locu. Ma pudia ancu essa u nomu di calchì ughjettu. Era un misteru ciò ch'eddu era po « Valdimbu ». Aia chertu à parechji parsoni Diana ciò ch'eddu era « Valdimbu » ma ùn aia pussutu risponda nimu...
Eppo ci era dinò « pan da can ». Quissa l'aia intesa Diana da a so mamma, chì dicia ch'edda l'aia intesa mintuvà da a so minnana chì si dicia tandu. U prublemu chì ci era incù « pan da can » hè chì si ni era persu u sensu. Chì era po u significatu di « pan da can » ? Vinia forsi da « pani da cani », chì « panu da canu » o « pana da cana » ùn vulia dì nudda. « Pani da cani »: u pani da u ghjacaru... Quì era un beddu sapè ! Fà chì era un' esprissioni, o un pezzu di pricantula o ancu una parti di una canzona ? Ùn a sapia più nimu. U sensu si n'era persu dinò. Ancu quì, Diana aia intarrugatu bon'parechji parsoni, ma senza alcunu risultatu. Ùn si n'invinia nimu. Faci chì firmava « pan da can » ma ùn si sapia più ciò ch'edda vulia dì. Paroli com'è quissi erani paroli senza ughjettu, senza rifarenza. Erani esistuti, ma u sensu si ni era persu. Erani paroli urfaneddi, com'eddi i chjamavani à l'Uffiziu di u Patrimoniu.


Era pronta a cena in casa di Diana è Anghjul'Antonu. Suppa di fasgiolu è fasgiolu appressu. Era u piattu prifiritu d'Anghjul'Antonu.
– Ci chì Simonu si vurria venda a tuppizzola di l'ortu di a Strimina. Aghju intesu dì cusì in paesi, dissi Anghjul'Antonu à a moglia. Sarà vera ?
– Ma quali hè po chì hà t'hà ditta ?
– A m'hà ditta Paduvedda.
– Sè sicura ? È parchì a si vindaristi ? Hè chjucaredda 'ssa lenza.
– Devi essa par fà i legna. Credu chì t'hà bisognu di solda. Chì solda, li ni ferma pochi è micca.
– Ma ci hè calchissia chì a voli cumprà 'ssa lenza ?
– Ùn a sò. Ci chì ci saria Polu chì a vò cumprà, ma avaria trovu chì u prezzu fussi troppu altu, chì a lenza hè chjuca...
– Isiè. Sicura ! Chì disprezza vol' cumprà !
– S'eddu hè par fà u legnu, ci ani da essa la ghjenti intarrissati, ben' sicuru.  Dumandaraghju à Paduvedda. A m'ha da dì, iedda. Ci voli à sapè. Subitu.
– Ma ùn ti pari micca ? Ci hà da arruvinà 'ssu affari quì. Ci hà da arruvinà l'ortu di a Strimina. Dopu a tramuntana s'hà da arrusta i nudeddi di l'arburi è lampà i so fiora. È 'ssu ventu m'ha da scimpià l'urtaglia. Emu da perda l'ortu. Ùn hà più da valè nudda ! Ti rendi contu ! Venda si a lenza di a tupizzola ! Ancu si cont' edda ! Ci hà da vulè ch'e vochi à veda à Simonu. Ùn ci vò micca ch'eddu fessi 'ssa bistialità.


I ricerchi aiani dimustratu chì u multilinguisimu sviluppava a famosa mitacugnizioni. Quiddi chì erani bislingui di nascita a sviluppavani naturlamenti è senza sforzu. Andava lindu lindu par eddi. È s'eddi ammaistravani dui lingui da ziteddi, dopu l'era più faciuli d'ammaistrà ni un' antra o ancu parechji. Comu si dici tali parola, da una lingua à quissa altra ? Chì hè l'equivalenti di tal' esprissioni in tal' lingua ? Era quissa a mitacugnizioni. Era par via di quissa chì par quiddi chì cunnisciani dui lingui da ziteddu, era beddu più faciuli d'acquistà ni una terza. Chì a mitacugnizioni, l'aiani dighjà, erani dighjà avvezzi.  Era com'è un musculu chì era forti, chì era statu sviluppatu da a zitiddina. Ma par quiddi chì ùn aviani amparatu da ziteddu cà una lingua sola, era moltu più difficiuli di sviluppà 'ssa mitacugnizioni. È più divintavani annosi è più divintava impussibuli par eddi di pudè ottena 'ssa famosa mitacugnizioni.


Anghjul'Antonu francheti u zogliu di u baru di u paesi. Quà, ci era quattru o cinqui parsoni chì a si faciani una discutita. À mezu ci era Simonu.
– Sè bè o Simò ?
– Benissimu. È tù ?
– Si faci andà.
Anghjul'Antonu parleti un pocu di u tempu, di l'utimi avvinimenti successi in paesi 'ssi pochi ghjorna, incù Simonu. Eppo dopu aghjusteti:
– Par appuntu o Simò, ci chì ti vularii venda a lenza di a tupizzola di l'ortu di a Strimina. Hè vera quissa ?
– Sicura chì hè vera ! Cercu di venda la.
– È a vendi caru ?
– Micca mori. Vinti milla euroni.
– Vinti milla euroni ! Ma hè tropppu caru. A lenza hè chjuca, magari.
–  Eh ! Ci hè u legnu quà. Socu ubbligatu à venda la 'ssa lenza, chì aghju persu vinti capri custannu. Faci chì a me banda di capri t'hà menu rindimentu. Eppo hè statu una gattiva annata di brocciu. T'aghju bisognu di 'ssi solda.
Simonu era pastori, capraghju. Era un Erculu, forti com'è un tassu. Simonu t'avia un centu di capri in 'ssi muntagni. Ed hè vera chì facia u brocciu bonu. T'avia a so cliantedda. La ghjenti si sariani dannati par tastà u brocciu di Simonu. Ùn facia micca una grossa pruduzzioni, ma si vindia tuttu. Senza mancu fà riclama nè corra appressu à u clienti. Campava di quissa. È li bastava.


Diana s'avvicinava da l'Uffiziu di u Patrimoniu. T'avia u so fogliu di paruletti in manu. U strignia. Era bedda dicisa. Aia da pruvà à venda lu. Aia da pruvà à venda si i quattru paruletti. Diana viditi u purtonu di u bastimentu di l'Uffiziu di u Patrimoniu. Avanzeti un pocu eppo vissi chì ci era un' impiigatu drentu.
– Bonghjornu O Madama, vuliati qualcosa ? dissi eddu.
– Isiè. Vulia sapè s'è vo cumpravati i paroli antichissimi ? Chì n'aghju qualchiaduna. Ci sò ancu beddi, midè !
– Ben'sicuru chì i cumpremu. T'ani un grandi valori. N'emu compru uni pochi 'ssi pochi ghjorna. Allora n'aveti bon' parechji ?
– Isiè. N'aghju uni pochi.
– Sò urfaneddi o sò sputichi ? A sapeti ciò ch'edda hè a diffarenza ?
– Ben' sicuru chì a socu. Credu ch'è sò piuttostu paroli urfaneddi.
– Chì i più ricircati sò i paroli sputichi. Di quissi n'aveti ? T'ani un' valori trimenti. Chì poni essa imprudati subitu subitu. Eppo servini à tutti. N'avemu pocu in 'ssu mumentu. Allora n'aveti paroli sputichi ?
– Ùn sò micca sicura, ma credu ch'eddi sò paroli urfaneddi. Ma ci hà da vulè à virificà la quantunqua.
– U cunnisciti u valori di una parola sputica ?
– Aghju intesu dì ch'eddu era veramenti caru. Ma quantu esatamenti ?
– U prezzu pò cuddà sin'à deci millioni d'euroni !
– Deci millioni d'euroni !
–  S'adipendi i paroli, ma certi paroli, l'emu compri deci millioni d'euroni !
Po Diana spiigheti à l'impiigatu ch'edda t'avia quattru paroli à venda.
– Feti veda. Musceti ghjà. Chì ci poni ancu essa paroli sputichi, quì in drentu.
Diana li purghjiti u so listinu di paroli. L'impiigatu piglieti subitu subitu u listinu è u lighjiti pianu pianu. Po firmeti un pocu senza dì nudda. Par Diana, pariani ori, 'ssi stondi. Po l'impiigatu missi à parlà:
– « Pan da can » allora chì vol' dì ?
– Ùn socu altru. Socu altru assà !
– È « Chinnà » chì saria po ?
– Hè listessa. Ùn a sò micca. 'Ssi quattru paroli, à u veru fondu, n'emu persu u sensu. Ùn vi possu micca dì ciò ch'eddu hè.
– Allora quì sò tutti paroli urfaneddi. È quissi t'ani menu valori cà i paroli sputichi. Ma t'ani u so valori quantunqua. A sola cosa chì ci hè, hè ch'è quattru ùn bastani micca. Ni ci vurria alminu cinqui. S'è vo n'aveti cinqui, i vi pudemu cumprà. Allora vi cunveni d'aspittà d'avè ni cinqui. Vulteti puri à veda ci quandu n'aveti cinqui, è tandu i vi cumpraremu. Ma par avà, vi ni manca una. Quattru paroli urfaneddi, ùn si poni micca cumprà.
– Ma quantu mi dariati par cinqui paroli urfaneddi ?
– Ci voli à cuntà cinquanta o sissanta milla euroni. S'adipendi.
Po Diana si lucinzieti è surtiti da l'Uffiziu di u Patrimoniu. 'Sciuta ch'edda era da l'Uffiziu, era ancu più trista ch'è quandu edda era intruta.
Ma daretu à u purtonu di l'Uffiziu di u Patrimoniu, ci era qualchissia chì era arrimbatu à u muru. À quandu isciuta Diana, li dissi:
– Hè difficiuli à fà si cumprà i paroli, ùn hè vera ? Ùn i comprani micca tutti.
– Ah, diti la puri. Aghju pruvatu ma ùn ci statu versu. U prublemu hè chì t'aghju quattru paroli urfaneddi è chì i comprani à cinqui à cinqui. Mi ni manca una, quà.
 – Allora pudeti aspittà mori, risposi eddu. Ùn eti micca d'avè subitu, 'ssa quinta parola !
– Quissa po a socu. Hè mori difficiuli di racoglia i paroli. Dighjà chì ci hè vulstutu guasi vinti anni par avè 'ssi quattru paroli ! Ni possu ancu avè par parechji anni. È sò ancu capaci d'ùn avè la mai, 'ssa quinta parola.
– A sapeti ciò ch'è vi possu prupona. V'aghju da arranghjà. Vi compru i quattru paroli à bon' prezzu. Vi cunveni ? Par cinqui paroli, quantu vi ani prupostu, à l'Uffiziu ?
– M'ani prupostu cinquanta o sissanta milla euroni. Dicini chì s'adipendi.
– Quissu hè u prezzu par cinqui. Ebbè, femu la trè libri incù u zaniu ! Vi prupongu trenta milla euroni par 'ssi quattru paroli. Vi cunveni o ùn vi cunveni ?
– Mi pudaristi cunvena.
– Allora s'è vo seti dicisa, deti mi u listinu incù i quattru paroli, lasceti mi u tempu di validà li è vi docu i vosci trenta milla euroni. D'accordu ?
– Socu d'accunsentu, ma quantu l'eti da tena u listinu, par validà mi i me paroli ?
– Micca mori, ma ci voli à capiscia chì t'aghju bisognu di un'ugna di tempu. Micca assà. Chì t'emu u nosciu scagnu di sperti, è quandu i vosci paroli sarani stati validati, vi pagaraghju i vosci trenta milla. Diciaraghju chì n'avemu par una uretta, micca di più. Allora deti mi u listinu è piglieti vi la un pocu in pacenzia. Vengu subitu subitu dopu à a spirtizia.
Diana li purghjì u so listinu. U fighjuleti una ultima volta. L'aia fidiatu tanti è tanti volti chì l'era fermu impressu, com'è zuccatu in a so menti. Ancu s'edda stava à ochji chjusi, u pudia sempri veda. Eppo u deti à l'impiigatu.

mardi 28 juin 2011

L'albaru (1/3)

Una nuvella di
Paulu Franceschi


À Francescu Antona (Capurali)

The magi, as you know, were wise men--wonderfully wise men--who brought gifts to the Babe in the manger.

O. Henry



Anghjul'Antonu fighjulava u so ortu. 'Ssu ortu era probiu magnificu. Era una biddezza ! L'arburi fruttevuli, ci erani in quantità. Chì ci era prugnoli, prasculi, peri sanghjuvannini è fichi nieddi. Ci era ancu l'uva sciaccaredda. È l'arburi davani i frutti à l'ingrossu, in a frutteta. Oh li miraculi di fica ! Erani tutti fichi fiurunaghji. Ancu i fiurona erani boni di lugliu ! Incù a so forma più lungarina cà quidda di u ficu, erani cusì boni è sapuriti, i fiurona. È i prugnoli ! Di ghjunghju, erani carchi imbardati, chì i raniculò, ci erani à buzeffara quì ! Eppo ci era ancu l'urtaglia. Ci era ciuvodda, aglia, porra, pumati, zucchetti, poma, è cetara è cetara. Tuttu à l'ingrossu. Tutti ligumi sapuriti è colmi di soli è d'acqua linda. Priparati è accunciati comu si devi in i tiana, ci era probiu da liccà si ! A diciani la ghjenti di u circondu chì « A terra di l'ortu di a Strimina hè a più bona di u cantonu ». Anghjul'Antonu fighjulava 'ssa terra. Era nera nera. Bastava à pona. Eppo dopu isciiani i ligumi tamanti !
Anghjul'Antonu era andatu à torcia l'acqua è dava una annacquata à i so vica. L'acqua curria in ogni sulcinu è infundia quidda terra. A terra a si biia tutta. Risplindia.
– « L'acqua hè u sangui di a terra » pinseti Anghjul'Antonu. Era cusì fieri, di i so arburi, di i so ligumi, di u so ortu.


Erami in 2047. U mondu aia cambiatu mori 'ssi ultimi anni. A perdita di a diversità linguistica era diventata un pinseri maiò par tutti. I Reti d'ogni sorti, u Ritonu - a Reta di i Reti - ni parlavani à più pudè. In ogni paesi di u mondu, ùn passava una sittimana senza chì 'ssu tema particulari ùn fussi discutitu in i dibattiti publichi, in i ghjurnali o in i loca di discussioni d'ogni sorti. Difatti, à a fini di 2030, ci fubbi una presa di cuscenza generali chì a diversità umana andava di mali. Micca a diversità umana basata anantu à i razzi. Innò. Quissa era una cridenza di u XXesimu seculu passatu. Ma 'ssa cuncizzioni di a diversità umana fù prestu abandunata, chì i biulugisti si n'erani avvisti chì ci era puchissima diffarenza trà i razzi umani, ch'eddi fussini bianchi o neri o giaddi. Innò. Ci fù à parta di 2025 un cambiamentu prugrissivu di paradigmu. Prima, ci fubbi a cunsidarazioni chì a diversità linguistica facia a diversità culturali, è chì a diversità culturali inghjinnava dopu a diversità cugnitiva, è chì a diversità cugnitiva era a diversità umana probia. In fini di contu, ci fubbi una presa di cuscenza chì l'umanu ghjennaru era in traccia di perda a so diversità. Duranti a fini di u XXesimu seculu è u principiu di u XXIesimu seculu, l'umanità s'era impignata par difenda a diversità di u regnu animali è vegetali, è à fà sforzi tamanti par difenda i spezii di fauna è di flora minacciati di sparizioni. Par furtuna, uni pochi di successi erani stati ottinuti. Ma quanti fiaschi dinò ! Bon' parechji spezii rari erani spariti à pocu à pocu, senza ch'è nienti fussi pussutu essa fattu par impidiscia 'ssa perdita. È in l'anni 2040, era tantu quantu a situazioni rispettu à a fauna è a flora. Una calata generali ci era stata. Ciò chì era vinutu più dopu, era u fattu d'avveda si chì a diversità culturali facia a diversità cugnitiva. Isiè, era stata una bona, ma podarsi troppu tardi ! Chì si ni erani avvisti à l'ultima, l'omini. Difatti, à u principiu di u XXIesimu seculu, ci erani guasi sei milla lingui annantu à a pianetta. Ma in 2047, ùn ni firmava più cà milla è setti centu cinquanta dui. È siont'è i sperti, ùn n'aia più da firmà cà setti centu à a fini di u XXIesimu seculu.

Tuttu andava d'incantu incù l'ortu di a Strimina. Ùn ci era mai statu ch'è un' prublemu. Difatti, a sola cosa chì aia datu u pinseri à Anghjul'Antonu à un mumentu datu, era chì falava à spessu a tramuntana da a tuppizzola. Quissa, a dicia dighjà u so babbu. Ma si n'era avvistu veramenti Anghjul'Antonu parechji anni fà. 'Ssu ventu fretu è ghjilatu chì falava da a sarra è chì ghjintria pà a tupizzola di l'ortu di a Strimina avaria pussutu fà i disguasti in i culturi. Dicia u pruverbiu chì a tramuntana hè « fresca è sana ». Sicura. Ma dicia dinò chì « Par i vechji ùn hè sana, è mancu par i ziteddi, chì l'arrusti i so nudeddi ». Pinsava Anghjul'Antonu ch'edda era listessu affari par l'arburi. A tramuntana ùn era tanta bona pà l'arburi, chì i pudia dissiccà. S'edda falava in 'ssu curridori, s'aia da purtà i fiora di l'arburi è l'aia da fà siccà: Anghjul'Antonu era in pinseri. Campa chì ci era una lenza in 'ssa tupizzola chì era piantata à arburi. 'Ssi arburi erani mori alti. È 'ssi arburi paravani a tramuntana. Parava da a tramuntana ma parava dinò di u sciroccu. À chì para fretu para caldu. U fustu di 'ssi arburi era drittu drittu. È guasi biancu certi volti. Paria d'arghjentu. Lucicava guasi. È 'ssi arburi erani mori casciuti. Com'eddu i facia trimmà 'ssi casci a tramuntana, quand'edda tirava annantu à quidda spadda ! È l'arburi arghjintini paravani l'ortu di a Strimina da u ventu. Anghjul'Antonu ùn era micca prubitariu di 'ssa lenza ind'eddi ci erani l'arburi. A lenza era di Simonu. Ma Simonu ùn si n'accupava di a so lenza. L'aia po a primura Simonu di 'ssa lenza di sopra l'ortu di a Strimina ! T'avia i so faccendi è ùn pudia dà capu à tuttu. Simonu lasciava fà. Facia cunfidenza à Anghjul'Antonu. Eppo era chjucaredda 'ssa lenza di l'ortu di a Strimina. Difatti, Anghjul'Antonu li dava una pulita di tantu in tantu. L'arburi d'arghjentu crisciani di annu in annu. Più divintavani maiori è più paravani da u ventu.

L'ughjetti immatiriali aiani oramai acquistatu un valori. À quiddi tempi, ùn ci era micca cà a ropa chì t'avia u valori, accadia dinò chì certi ughjetti astratti t'avissini dinò u so valori, u so prezzu. Prima era parsa strana à la ghjenti, chì certi ughjetti immatirali t'avissini cusì un valori. Ma à pocu à pocu, l'usu ni era statu adupratu è la ghjenti s'erani avvezzi. Quandu ci fubbi 'ssa presa di cuscenza chì u patrimoniu immatiriali t'avia un grandi valori par l'umanità, tandu i bè astratti com'è i puisii antichissimi, i raconti antichi, i pruverbii rari, i versi sminticati è ancu i paroli in traccia di spariscia, aiani acquistatu un valori trimenti. È fù cusì chì à pocu à pocu, i paroli rari divintetini ricircati è cumprati. Certi anu criticatu 'ssa manera di fà. Diciani tandu ch'eddu era par via di u matirialisimu: ogni cosa divia pudè essa vinduta, i bè matiriali com'è i bè immatiriali. Tuttu si pudia cumprà. È par via di cunsiquenza, sicondu ieddi, u mondu era più matirialistu ch'è innanzi. Ma certi raghjunavani altrimenti. Chì era piuttostu chì 'ssu cambiamentu s'era fattu di manera naturali è cù l'accunsentu di tutti. Diciani quissi chì u matirialisimu, era piuttostu ch'è i bè immatirali ùn avissini alcun' valori. À pocu à pocu i bè immatiriali inveci sò divintati apprizziati è stimati. Era una ropa spiciali, ma era ropa quantunqua. In fini di contu, era piuttostu 'ssu puntu di vista chì s'era spartu è chì la ghjenti aiani ammissu. Fù cusì chì u mondu s'apriti à pocu à pocu à u valori, fora di a materia. Era quantunqua un' cambiamentu trimendu par l'ecunumia. Tandu si scanvietini i paroli o i sprissioni rari, si cumpretini è si vinditini. A diciani certi ecunumisti chì i bè immatiriali erani divintati una marcanzia com'è l'altri. Uni pochi d'istituzioni è d'impresi, ingaghjati in a prutizzioni di a diversità linguistica è culturali i pagavani ancu cari, i paroli schersi. In Corsica, com'è dinghjalocu, ci era l'Uffiziu di u Patrimoniu, chì dipindia di l'Unesca, chì s'era incaricatu di racoglia tutti 'ssi paroli persi o in traccia di perda si.
Ci erani i paroli urfaneddi, chì ùn erani tantu ricircati eppo ci erani i paroli sputichi. Una parola urfanedda era una parola schersa, chì ùn era più imprudata, è chì u sensu si n'era persu : ùn si sapia più ciò ch'edda vulia dì. I paroli sputichi inveci, erani paroli schersi o ancu rarissimi, chì erani in traccia di spariscia, ma chì u sensu n'era statu cunsirvatu. Trà i paroli urfaneddi è i paroli sputichi, ci era una grandi diffarenza di prezzu. Chì una parola sputica era cunsidarata una maraviglia. Qualcosa chì pudia fà rinviviscia una lingua di manera trimenti. Chì incù i prifissi è i suffissi, una parola sputica ni pudia fà deci paroli, o vinti, o ancu di più. Era par quissa chì l'Uffiziu di u Patrimoniu, s'eddu aia da cumprà una parola sputica in traccia di spariscia, a pudia cumprà sin'à deci millioni d'euroni. Cusì s'era intesu dì. Quandu eddu aia cunniscenza di l'esistenza di una parola sputica, l'Uffiziu di u Patrimoniu a publicava subitu, a facia cunnoscia è publicava dinò i paroli dirivati. Subitu subitu, a parola sputica divintava cunniscitu è imprudata. Tandu era di tutti. Era com'è una firita chì era curata, com'è un' organu mortu in u corpu di una parsona chì era rimpiazzatu subitu subitu da una parti sana è piena di saluta. I paroli sputichi pudiani dà a vita à una lingua in traccia di mora.

samedi 25 juin 2011

Orcam

Una nuvella di
Zipura Meiran

A sà chì a truverà in ghjò. A guardava dapoi qualchì ghjornu. A mezu à a so faccia salvatica, i so ochji rubini fatti pà a caccia s’illumineghjenu sott’à l’aria di a serata. S’infilza musculitesu trà e lamaghje, da silinzià u passu. S’alzanu e so spalle, una appress’à l’altra, mentre chì a cullina a fala à currera. Quandu li sembra d’avè persu a so traccia, si pianta allunghendu u collu. E rialzendu u capu, à l’agguattu. Dopu ripighja a falera versu à a valle, cù e so arechjetti chì riagiscenu à u minimu chjuchjulime.

         A so vìttima hè quì, davant’à ellu, à fiancu à u pozzu. Azziuneghja a tagliola, a tinta, prestu prestu, da ricullà a sechja carca à acqua fresca. Allergheghja u so rispiru, à manu à manu ch’ellu cresce u so sforzu. Ma un muscu salvaticu a pianta, interdetta. Vurria bè fighjà in daretu, ma eccu chì ellu l’hà dighjà chjappata, e sgrinfie piantate in u prufondu di a carne. Mancu u tempu di gridà, è a so mastucatoghja putente a macilleghja. Pò mantene u so corpu di vìttima, sin’à chì u so soffiu l’abbia lasciatu. E infine, li taglia u capu d’una lerta sgrinfiata. Lascia u cadàveru è si porta solu u capu incù ellu. Ci vole à ritirassi in un locu scantatu, pè intrapende a fasa più dilicata, chì à a so maestra li piace ch’ellu sia perfettu u craniu, senza più tracce di pella, di sangue è di capelli. A rombu di praticà, hè riesciutu à spillà i crani da biutalli in tuttu di a so sustanza. Ghjè un ghjocu sapiente, chì chere un arte finu di lingua è di granci, à tempu cù una certa lertezza zampesca. Dopu, ghjè solu una quistione di misura. Bisogna à sapè alternà spillera, licchera è aspirazione, ammaestrendu u so stintu di feroce carnivoru. Eppò varda u megliu pè a fine, chì aspirà pianu pianu a materia grisgia li dà un goiu allucinante è un sìntimu d’elevazione intensa. Issi mumenti di stralucidità u mutiveghjanu, à ellu, Orcam,  pè tumbà à ritumbà, torna è torna.

   Asia era a più crudele di e regine di a linea di i Turreani. Avia fattu avvelenà u so fratellu, u Rè, è rignava sola annant’à à città. I citadini campavanu sempre in a paura di raprisaglia, sopratuttu chì a vuciata parlava di una bestia feroce chì casticava in u reame. Parechji corpi eranu stati trovi dizuccati. L’inchiesta ufficiale dicia chì i cadàveri eranu quelli di l’upposti à u pudè, di i ribelli sbanditi o di i falsi prufeti. Ma un ghjornu u primu prete fù trà e vìttime. I dodeci piuvani chì furmavanu l’Academia filitusiana eranu ammirati è rispettati da u populu, ma ghjelusati è timuti da i membri di u Guvernu, tutti sughjettati à a so Maestà Asia. I piuvani eranu i vardiani di a cultura turreana è inghjunu era u primu in un arte precise cum’è a filusufia, a musica o ancu a magia. Tutti funu tombi ind’è circustanze similarie. Si truvava sempre i corpi, ma mai i zucchini... E poi e tumbere si piantonu d’un colpu, cusì prestu ch’elle avianu principiatu.

“Veni à mè, Orcam”, ella disse.

Li piacia à s’achjichjassi contr’à ellu è ciuttà e so mani in a so criniera, rispirendu à tempu u so muscu di salvaticume, è à ellu l’aggradìanu isse stonde duv’ella era solu pè ellu è duv’ella a si allungava à la volte a notte sana in u sigretu di a so tana. I crani di i dodeci preti ghjacianu nant’à terra cum’è trufei nant’à i quali Asia attardava u so sguardu.

“Ai servitu bè a to maestra. Dumane ferai a to entrata triunfale in a Corte, induve serai u mo Rè”.
“ Povera tonta dirazzata !”
Asia rinculò, urrificata :
“Ma... parli tu ?”
Mughjò un ultimu rughju chì sunnò u requiem di a so vita animale :
“Mi socu nutritu di l’intelligenza d’ogni cerbellu ch’aghju divuratu, è a mo cunniscenza ùn s’hè mai piantata di cresce à manu à manu ch’o tumbava. Cunnoscu a natura ìntima è hè vinuta l’ora pè te di pagà i to crimi. Ai cridutu squassà u sapè di u to populu, ma l’ai cuncentratu in una persona sola”.

Asia stindò a manu è pruvò à agguantà a so lancia. Orcam si ghjittò à ella è l’incalcò cù tuttu u so sapè fà di cacciadore, a farfinghjana pronta à lancià l’ultima attacca.
In un illanciu addisperatu, Asia briunò :
“Un figliolu ùn pò tumbà a so mamma !”.

Quandu Orcam passava a girata maiò di u stremu meridianu, avia francatu u puntu di voltu. L’avia lasciatu a vita salva. Eppò cumu una bestia purria guidà l’omi, cusì sapiente ch’ella sia ? I chjami addisperati d’Asia li venianu à l’arichji, mentre ch’ellu camminava trà i lamaghji ghjitatti à l’azardu in e pianure. Fece l’arretta à a cima di un roccu. Faccia à u mare, vidia à u luntanu l’elpali bianche di a fine di u mondu. A voce d’Asia s’avvicinava. Ùn ci saria statu bisognu ch’ellu si vultassi. Ma vulia vede u so visu un’ultima volta. U so visu di quessa a mamma criminale chì ùn avia pensatu pè ellu chì a pussibilità ch’ellu firmassi un monstru. Ciò ch’ellu visse, ùn u puteti suppurtà è firmò petrificatu pè u sempru in u granitu, u sguardu spartu trà a terra chì l’avia vistu ingrandà è un impussìbule altrò.

samedi 11 juin 2011

U catinu

Una nuvella
d'Angélique Bazziconi

Era longhitirata. Induvinava un odore d’etere ; li paria di sente i rimori, e voce, ma ùn pudia nè move nè parlà, li paria d’avè persu a nuzione d’ogni cosa. Più pruvava à capì ciò chì si passava menu ci capià. Facia sforzi tamanti pè ricurdassi, ma ahù. Ùn si ricurdava di nunda : u ghjornu , a stagione o puru l’annata... Nunda ! U solu affare chì li girava in capu era un catinu ! Chì sunniacciu !

Maria era una bella donna di cinquanta quatr’anni, primurosa di a so apparenza. Avia i capelli negri è luccicanti, a pella bianca, era fine è suttile. Di caratteru era dolce eppo’ cusì brava. O cum’ell’era brava….
Stava in un magnificu appartamentu à dui piani in un quartieru burghese di a capitale. Ùn travagliava micca, i parenti l’avianu lasciatu abbastanza ricchezze pè pudè campà quattru vite senza fà nunda. Ùn avia nè figlioli, nè fratelli, nè surelle, nè cugini, a so sola famiglia era Agata, a surella di a so povera mamma.

Qualchi mese fà, zia Agata avia cumminciatu à perde appena u cerbellu. I duttori avianu cunsigliatu à Maria di piazzà a so zia in un stabilimentu duv’ella serebbe suvagnata, perchè oramai era sicuru chì sta povera vechja ùn pudia più stà sola.
 
À Maria l’avianu sempre stumacata ‘sse ghjente chì mettenu i soi indè e case di vechji. Zia Agata l’hà fatta vene à stà in casa incù ella. Si n’occupava cum’ellu c’iole.

A malatia d’alzheimer hè una malatiaccia mì ! Sta donna cusì intelligente è indipendente era vultata à u statu di un cininu senza alcuna nuzione di periculu è senza più manc’appena di ragiunamentu.
Maria assumava a so carica notte è ghjornu. ùn avia mancu un rimpientu. Era brava, è ciò ch’ella facia, a facia vulenteri è di core.
Cum’ell’era brava Maria…

Un ghjornu ch’ell’era surtita un’oretta à fà qualchi cumissione avia trovu, à u so ritornu, zia Agata in terra. Era cascata da a scala. Stava in terra besgia besgia. Ancassai ùn s’era micca fattu troppu male : una sgranfiatura nant'à u bracciu, ma pochi affari. Si pudia esse tomba in sta scalaccia.

Da tandu Maria ùn hè più surtita è hà fattu stallà un sistema pè bluccà tutte e finestre. Ùn si sà mai sè à Agata li venia l’idea di sbalancassi à una finestra ! Pè apre ci vulia à fà un codice di quattru numeri. Ùn era micca cumplicatu eppo’ cusì o mancu era tranquilla Maria.
Zia Agata era in securità. U so penseru maiò eranu e scale ma survegliava, notte è ghjornu.

Ùn surtia più, durmia pocu è pè fà e so cumissione s’era fatta mette un urdinatore di quelli.
 
Si facia livrà tuttu in casa, chì putenza ‘ssu internet quantunque.

Li ci hè vulsutu pocu tempu pè imparà a manighjà l’urdinatore.
Eranu avà parechje settimane ch’ella discutava ogni sera, nantu un situ di scontri, incù un omu di i so anni. Avianu parechji interessi cumuni, Maria era brava eppo’ dinù colta è s’omu paria d’esse lu dinù.

Ben intesa quandu Ghjuvan'Carlu hà prupostu di scuntrassi, Maria hà dettu innò ! Ùn pudia lascià a Zia sola mancu un minutu. Ancu sì e finestre eranu assigurate bè, c’era sta scalaccia è Zia Agata chì pisciava quant’è sette vulia falà pè andà in cabinettu à ogni minutu.

Maria avia a brama negra di scuntrà à Ghjuvan'Carlu è qualchì ghjornu dopu s’hè fatta livrà un catinu ch’ell’avia cumandatu nant’à internet. Si trova tuttu nant'à Internet !

O tanti penseri ch’ell’avia pè Agata sta brava Maria !
 
E finestre chjose è assigurate, a porta chjosa à chjave, u catinu postu in camera, ùn c’era più prublemi nè penseri à avè !
 
Zia Agata era in securità è pudia piscià quant’ella li paria.
Cusì, Maria, a brava Maria, pudia sorte, spenserata, à beie un caffè cù Ghjuvan’ Carlu.


Passendu à u caffè chì Maria avia sceltu vicinu pè pudè andà ci à pedi, s’hè fatta ringuarscià da una vitura ch’ellu cunducia un certu Ghjuvan' Carlu chì era pressatu di ghjugne à l’ora à u so appuntamentu. Infine hè ciò ch’ellu hà contu à i pulizzeri.
 
Bella sicura, pè via d’iss’accidente Ghjuvan' Carlu hè ghjuntu in ritardu à u caffè è à Maria ùn l’hà trova. D’altronde sò avà trè mesi passati ch’ùn hà più avutu nisuna nova d’ella.

Sempre ciotta ind’un prufondu comà, a memoria di Maria si disceta ogni tantu è d’un colpu a donna pare rassirenata ! Zia Agata hè in securità, chjosa in camera, incù u catinu, ùn li pò accade nunda… Cum’ell’hè brava Maria...