samedi 25 juin 2011

Orcam

Una nuvella di
Zipura Meiran

A sà chì a truverà in ghjò. A guardava dapoi qualchì ghjornu. A mezu à a so faccia salvatica, i so ochji rubini fatti pà a caccia s’illumineghjenu sott’à l’aria di a serata. S’infilza musculitesu trà e lamaghje, da silinzià u passu. S’alzanu e so spalle, una appress’à l’altra, mentre chì a cullina a fala à currera. Quandu li sembra d’avè persu a so traccia, si pianta allunghendu u collu. E rialzendu u capu, à l’agguattu. Dopu ripighja a falera versu à a valle, cù e so arechjetti chì riagiscenu à u minimu chjuchjulime.

         A so vìttima hè quì, davant’à ellu, à fiancu à u pozzu. Azziuneghja a tagliola, a tinta, prestu prestu, da ricullà a sechja carca à acqua fresca. Allergheghja u so rispiru, à manu à manu ch’ellu cresce u so sforzu. Ma un muscu salvaticu a pianta, interdetta. Vurria bè fighjà in daretu, ma eccu chì ellu l’hà dighjà chjappata, e sgrinfie piantate in u prufondu di a carne. Mancu u tempu di gridà, è a so mastucatoghja putente a macilleghja. Pò mantene u so corpu di vìttima, sin’à chì u so soffiu l’abbia lasciatu. E infine, li taglia u capu d’una lerta sgrinfiata. Lascia u cadàveru è si porta solu u capu incù ellu. Ci vole à ritirassi in un locu scantatu, pè intrapende a fasa più dilicata, chì à a so maestra li piace ch’ellu sia perfettu u craniu, senza più tracce di pella, di sangue è di capelli. A rombu di praticà, hè riesciutu à spillà i crani da biutalli in tuttu di a so sustanza. Ghjè un ghjocu sapiente, chì chere un arte finu di lingua è di granci, à tempu cù una certa lertezza zampesca. Dopu, ghjè solu una quistione di misura. Bisogna à sapè alternà spillera, licchera è aspirazione, ammaestrendu u so stintu di feroce carnivoru. Eppò varda u megliu pè a fine, chì aspirà pianu pianu a materia grisgia li dà un goiu allucinante è un sìntimu d’elevazione intensa. Issi mumenti di stralucidità u mutiveghjanu, à ellu, Orcam,  pè tumbà à ritumbà, torna è torna.

   Asia era a più crudele di e regine di a linea di i Turreani. Avia fattu avvelenà u so fratellu, u Rè, è rignava sola annant’à à città. I citadini campavanu sempre in a paura di raprisaglia, sopratuttu chì a vuciata parlava di una bestia feroce chì casticava in u reame. Parechji corpi eranu stati trovi dizuccati. L’inchiesta ufficiale dicia chì i cadàveri eranu quelli di l’upposti à u pudè, di i ribelli sbanditi o di i falsi prufeti. Ma un ghjornu u primu prete fù trà e vìttime. I dodeci piuvani chì furmavanu l’Academia filitusiana eranu ammirati è rispettati da u populu, ma ghjelusati è timuti da i membri di u Guvernu, tutti sughjettati à a so Maestà Asia. I piuvani eranu i vardiani di a cultura turreana è inghjunu era u primu in un arte precise cum’è a filusufia, a musica o ancu a magia. Tutti funu tombi ind’è circustanze similarie. Si truvava sempre i corpi, ma mai i zucchini... E poi e tumbere si piantonu d’un colpu, cusì prestu ch’elle avianu principiatu.

“Veni à mè, Orcam”, ella disse.

Li piacia à s’achjichjassi contr’à ellu è ciuttà e so mani in a so criniera, rispirendu à tempu u so muscu di salvaticume, è à ellu l’aggradìanu isse stonde duv’ella era solu pè ellu è duv’ella a si allungava à la volte a notte sana in u sigretu di a so tana. I crani di i dodeci preti ghjacianu nant’à terra cum’è trufei nant’à i quali Asia attardava u so sguardu.

“Ai servitu bè a to maestra. Dumane ferai a to entrata triunfale in a Corte, induve serai u mo Rè”.
“ Povera tonta dirazzata !”
Asia rinculò, urrificata :
“Ma... parli tu ?”
Mughjò un ultimu rughju chì sunnò u requiem di a so vita animale :
“Mi socu nutritu di l’intelligenza d’ogni cerbellu ch’aghju divuratu, è a mo cunniscenza ùn s’hè mai piantata di cresce à manu à manu ch’o tumbava. Cunnoscu a natura ìntima è hè vinuta l’ora pè te di pagà i to crimi. Ai cridutu squassà u sapè di u to populu, ma l’ai cuncentratu in una persona sola”.

Asia stindò a manu è pruvò à agguantà a so lancia. Orcam si ghjittò à ella è l’incalcò cù tuttu u so sapè fà di cacciadore, a farfinghjana pronta à lancià l’ultima attacca.
In un illanciu addisperatu, Asia briunò :
“Un figliolu ùn pò tumbà a so mamma !”.

Quandu Orcam passava a girata maiò di u stremu meridianu, avia francatu u puntu di voltu. L’avia lasciatu a vita salva. Eppò cumu una bestia purria guidà l’omi, cusì sapiente ch’ella sia ? I chjami addisperati d’Asia li venianu à l’arichji, mentre ch’ellu camminava trà i lamaghji ghjitatti à l’azardu in e pianure. Fece l’arretta à a cima di un roccu. Faccia à u mare, vidia à u luntanu l’elpali bianche di a fine di u mondu. A voce d’Asia s’avvicinava. Ùn ci saria statu bisognu ch’ellu si vultassi. Ma vulia vede u so visu un’ultima volta. U so visu di quessa a mamma criminale chì ùn avia pensatu pè ellu chì a pussibilità ch’ellu firmassi un monstru. Ciò ch’ellu visse, ùn u puteti suppurtà è firmò petrificatu pè u sempru in u granitu, u sguardu spartu trà a terra chì l’avia vistu ingrandà è un impussìbule altrò.

1 commentaire:

  1. Se bastassi a manghja u cerbellu di l'altri pe diventa saviu...
    Evviva u cannibalismu !

    RépondreSupprimer