jeudi 3 février 2011

Scalzu

Una nuvella di
Diana Saliceti

Avia cacciatu i so scarpi, perchè chi li piacia, à ella, un sulaghju pulitu, sempre. Senza pisticciuli, senza pula, solu u marmaru luciccante devia mustrassi cum’è a petra regina di issa casa.
Avia cacciatu i so scarpi rientrendu in casa soia, perchè chi li piacia à ella, vogliu dì à a so moglia, di rientre in casa è di vede lu cusi mansu pusatu nant’à u sofà cu una vita appena più attiva chì quella di u ghjattu.
Ellu, avia cacciatu i so scarpi perchè chì avia fattu una scelta, l’avia da fà, iè,  ma scalzu.
Li piacia iss’idea di falla scalzu, u fretu di u marmaru sott’à i pedi, a leia cu issa petra fiera, per pudè mantene u so scopu, per ùn rinuncià à l’ultimu mumentu.
L’avia da fà, avia da chjamà a morte, hè vera ; scalzu.
Ne avia avutu l’idea poche ore fà, in a ghjurnata, avia vistu tutte e butteghe pinte di rossu per feraghju. Ùn li avia piaciutu issa sbacca di u fattu sintimentale, issi froufrou, issu culore di sangue, issu troppu. C’eranu core, c’eranu anghjuli è fiori è ci vole à dilla franca, sè certi stavanu bocca aperta davant’à tuttu què, à ellu  l’avia datu u laziu di rende.
Avia resu d’altronde nant’à u caminu di a casa quandu avia francatu a porta di u metrò.
Una volta i so scarpi cacciati è messi in assestu, s’hè messu à aspettà la. À ella, vogliu dì à a so moglia o podassi à una antra o à a morte, ùn a sò più.
Cù u ghjattu nant’à i ghjinochji aspettava tranquillamente a so vittima. Per ellu, issa donna quì era un acellu senza cabbia ma era dinù una cabbia chjosa è fatta di carne per ellu stessu.
Ùn s’arricurdava mancu più di u so scontru cun ella, dec’anni fà o podassi di più. U tempu avia cacciatu gustu è forma à issa storia quì.
U scaldatoghju accesu, l’hè ghjuntu u laziu di manghjà ma a fame ch’ellu t’avia era un’ antra fame, era più carnale, salvatica di più. Hè statu dunque à pusà cusì, da ramintavvi una statula.
U dopu meziornu, spassighjendu in i curridori di a bibiuteca di a cità, s’era avvistu ch’ogni libru era podassi a suffrenza d un omu curatu da a stampa è cusi abandunata per l’eternu senza lettori nè testimoni. Per contu soiu eranu suffrenze in darru…
 Ma ellu, a forza di a scrittura mai ùn l’avia avuta è forse ch’un antra era nata da u so corpu.
Stava a pusà cusì, guasgi svenutu di a pianetta, scalzu è i pedi sempre appiccicati à u marmaru di l’appartamentu. Ùn c’era manera di piantà issu cuntattu. Li ci vulia.  Li si paria chì a sola leia chì li firmava cù a vita è cù e so sensazione era issu puntu di matrimoniu trà a petra è a so pela.
In l’edifiziu grisgiu d’in faccia, i lumi si spenghjenu, i soli chì averianu pussutu vede u spettaculu si ne vanu pian’pianinu ; a ghjurnata hè compia avale.
U marmaru pare u sol’affare ch’ùn cambia micca, pare esse in un statu eternale, è l’ultima sensazione ch’ellu risente  hè u cuntatu cù issa petra abbastanza nera è trista ; una petra zuccata in un altru mondu, una petra di campusantu.
Hè statu à pusà cusì finch’ella rientressi à ott’ore. À ott’ore passate di 6 minute dicia u riloghju.
Eccula chì ghjunghje, entre cum’un frombu in u salone bughju ma pulitu è in assestu. T’hà i so tacchi alti, a so ropa di lussu, e so manere di burghesa mancata… puzza l’amore di sè stessu.
Eccula chi ghjunghje è, nant’à u marmaru, i tacchi sonanu una musica infernale senza ritimu.
Ùn lu vede micca, ùn li parla micca, si fideghja in u spechju di u salone. Ùn hè nè bella nè goffa, vi diceraghju è forse ellu dinù, ch’ùn hè piu umana da poi omancu dec’anni.
Si fideghja in u spechju, fiera è silenziosa, podassi ch’in fin’di contu issa stundaccia quì l’aspettava anch’ella da poi un pezzu. N’eramu vicini avale.
Ellu,  ch’ùn s hè mossu da poi più di dui’ore, si pesa, avanza ver di ella.
Ella ch’ùn pianta di move, pare cum’è ghjacciata davant’à u so riflettu.
Avanza è sente sempre di più u fretu di u sulaghju, un fretu chì per ellu seria guasgi calore avale ch’ellu hè avvezu à issa sensazione stragna. Un fretu chì brusgia.
Eccu, ci sò dui rifletti  in u spechju di u salone, u coppiu pare addunitu per a prima volta, in un altru mondu.
Si permette di mette una mane in a so chjoma scura, ma ùn risente nunda, a pela di i so mani hà dighjà fattu u viaghju, francatu lu passu.
Face dui passi in daretu, piglia a so respirazione ma ùn sente più l’aria in u so pettu.
L’avia da fà ma scalzu, u marmaru li dava a misura di l’attu.
L’aria, ghjelosa di a petra , hà pigliatu  a piazza di u marmaru scuru.
A cabbia s’hè aperta, u ventu di l’inguernu entre cum’un scemu, empie u spaziu.
L’aria avale carezza i so peddi è u basgia passiunamente, l’elemente senza materia l’hà fattu piglià u so volu… Ghjè iss’ aria chi li face un ultimu rigalu…
Sò carezze nant’ à una carne chi trizineghja di piacè per a prima, è forse, l’ultima volta dinù. 

2 commentaires: