mardi 28 décembre 2010

U ghjacaru di i Bartelini (2/2)

Una nuvella di
Jean-Pierre Arrio

Ripigliendu cù difficultà u so fiatu si dumanda quantunque cum’è sarà per esse statu cusì impauritu. Ch’hà vistu in fin’ di contu ? l’ochji di qualchì animale di cumpagnia scappatu d’a so patrona ? Forse u spechju di u so focu di sciaminè in l’acqua ch’introscia l’arba di l’ortu ? O sarà ancu u luciore di a luna nantu à e manichje di ferru di a sechja accantu à lu pozzu !
Fora, a timpesta si scatineghja è si sentenu rimori d’ugetti ribucatti in terra da u ventu, di teghje sciappate è di ghjamboni tronchi.

Trascinendu e so sciarette nant’à e chjappelle di u pavimentu, Andria, ghjuntu à u bar di u salottu, si serve un bichjerone di Whisky da fà fughje un irlandese è u si biota sanu sanu. Sgrunchjatu da l’alcolu si mette in capu di ricercà i vechji ritratti di nanzu. Sarà un passatempu chì li farà aspittà l’ora d’andà à dorme.
U primu ch’ellu sorte hè unu di a so famiglia trenta anni fà: moglia, bambinelli, Bocchinera ùn era ancu nata à quill’èpica. A lampa in tarra cù rabbia, chì ùn supporta micca a gioia chì pare d’esce da tutti i persunaggi di a fottò. Ellu, chì l’avìa presa, ùn ci hè à nantu, allora pocu imprema di tènela in casa !
Mi ! Una cù Bocchinera à trè anni. Un’ antra cù a ghjacara più vechja, più trista, ma sempre bella à nove, dece anni forse... Tè ! una fottò di Andrìa cù un vicinu. Trà i dui omi ci hè a ghjacara. U so pelu zeppu è luminosu hè diventatu grisgiu, ternu è raru. Era quì vicina à a fine. Umbè ! Andria rimarca ciò ch’ellu ùn avia mai vistu tandu : un astu di durezza in u sguardu, in più di ss’ andatura scema ch’ella avia l’ultimi mesi.
Ùn si pò impedisce u sgiò Andria di rinculà cum’e pichjatu da un cazzottu; ciò ch’ellu scopre in ‘ssu ritrattu di u spiritu di a so ghjacara nanzu à a so morte li dà u fretu à a pelle.
Ghjè vera chì in quelli mumenti chì annunciavanu a disparizione di Bocchinera, t’avìa ella un’attitudine bizarra di zitellu lunàticu: s’ella ùn vinia più pà e carezze, cum’è riffugiata in li so sogni, accitava i colpi cù una rassegnazione di sgaiuffu compiu.

U listessu grattamentu ch’e nanzu ! À u prima pianu avà ! Inchietu da veru s’avvicina di u bassu di u scalone è fighjula à l’insù. Pianu, pà ùn fà micca trizinà i scalini, colla è s’arritrova in u longu è tristu curridore chì porta à e camere. U grattamentu hè diventatu trostu è vene da daretu a terza porta, da daretu a porta di a so camara di tandu. Oghje Andria stà in piantarrenu, ùn colla più quì. Campa, dorme è manghja trà salottu è cucina.
À pocu à pocu Andrìa s’avanza in u curridore, u so bastone in manu, fin’à ghjunghje à a famosa stanza. Appiccia l’arechja à a porta ma ùn riesce micca à capisce ciò chì puderia caggiunà tamantu fracassu. Sarà u ventu, dopu avè sciappatu a finestra, chì disguasta a stanza ?
Apre d’un colpu a porta è subbitu rincula. A camara, illuminata, hè calma, mancu più un rimore. U balcone hè chjusu è ogni cosa hè bè allucata. For’ di... Andrìa rimarca, petrificatu, chì i linzoli bianchi ùn coprenu più i mòbuli è u grand’ lettu ! Pare ch’e u coppiu chì l’occupava ind’i tempi l’appia lasciata cinque minuti nanzu... Allora chì frappocu saranu quindeci anni chì più nimu ci entre !
Frasturnatu, u vechju Bartelini sarra a porta è si ne rifala in u salottu. Hè tandu chì riparte u rimusciu; avà si puderia crede chì a casa hà da sbulà in l’arie: trèmenu i muri, vìbrenu i vetri, si sèntenu chjocchi putenti contr’à u sulaghju cum’e prudutti da baulli chì cascherìanu l’unu apressu à l’altru !
È u tazzu chì si tramuta d’una stanza à l’altra ! Andrìa u sente gunfià in curridore. Sente dinò distintamente chjucchittà una catena chì struvina e tavulette di u vechju sulaghju avvicinèndusi d’u scalone!
Tandu, angusciatu persu, Andria si lampa in a vechja è prufonda scanceria di a cucina, à mezu à spazzole è stracci.
U fraiu empie tuttu u spaziu è Bartelini, spaventatu, hè ubbligatu di tappassi l’arechje. Pienghje è si lagna com’è un zitellu ma nimu lu pò sente. A nuttata sana si cuntinueghja ‘ssu tazzu scemu : bichjeri è piatti lampati contr’i muri, carreghe tronche, rimori di persianne chì battenu è di vetru sciappatu.
È, di manera subbitania, si sparghje u silenziu. Andrìa aspetta dinò qualchì minutu,  eppò apre a porta di a scanceria pà ghjittà un’ ochjata à l’infora : tuttu hè sottu sopra, ùn ferma più un ogettu interu, ogni piattu, ogni quatru, ogni mòbulu hè troncu, sfracicatu, macinatu. Sorte è s’avvanza trà i pistìcciuli di u so mondu. Si pesa l’alba è un luciore pàlidu chjarisce u celu spurgulatu ch’ellu vede à traversu a finestra spalancata ; u ventu ùn face più sente a so ira murtale. Incapace di a mìnima reazzione, Andria fighjula, acciaccatu, i dui pezzi di brusta cum’è posti ind’è u bughju à nantu à u tappettu. È u prima raggiu di sole dà cunsistenza à a cosa chì porta quell’ochji rossi. Pianu pianu u lume svela a siluetta grisgia di Bocchinera chì tranquillamente si pesa, u sguardu inchjudatu ind’è u sguardu di u sgiò Andria. A ghjàcara incrispinisce calendu u capu, l’arechje in daretu è Andria capisce chì l’hà da saltà adossu.

***

Ghjè versu meziornu chì l’anu trovu, stesu ind’è u lettu di a càmera di u prima pianu, sopra à so strapunta cripata. Hè, d’altronde, u solu dettagliu curiosu : i vicini, privenuti da u fattore inchiettu di truvà porta chjosa, anu traversatu un salottu pulitu è elegantone cù u so soffà lussuosu è un tappettu novu novu. Sò cullati par ghjunghje à un curridore chjaru è luminosu nanzu di entre ind’è a stanza duve durmìa pà l’eternità u sgiò Andria cù a so ghjacara tant’amata à i so pedi.
U babbu di Lisandrina hà dettu : “Mì ! ch’hè sempri viva quissa ! Hè un pezzu ch’ùn a si vidìa più. Sarà piutostu a figliola di Bocchinera, nò ?!”
È a si hè ricutta è purtata in casa.

lundi 27 décembre 2010

U ghjacaru di i Bartelini (1/2)

Una nuvella di
Jean-Pierre Arrio


Fola nera pà i zitelli ch’ùn ani micca a paura d’avè a paura !

Stu cantu funebre ghjè u ventu chì face sente u so lagnu frà e cime di i longhi pini neri chì avvìnghjenu a prupietà di u vechju Andria Bartelini. L’àrburi si stàccanu appena nantu à un celu bughju d’inguernu, inchjaritu solu da un pìcculu frammentu di luna chì si face un passagiu à travers’i nuli.

Stu cantu funebre accumpagna u cortu traghjettu di Lisandrina trà a panatteria è a so casa. Stringhjendu a so baghetta a zitella attiva u passu pà arritruvà à u più prestu a calda sicurezza di a sala induva l’aspèttanu babbu è mamma è a so cùnsula di ghjocu.

U dopu meziornu un frusteru è a so ghjàcara tinuta da una catena avìanu traversatu u paese è Lisandrina chì l’avia infattati era pocu serena...
Più avanza è più si rinforza a tramuntana, trasfurmendu in un trostu spavintosu u so gridu acutu. Lisandrina avà vede a so casa, in fondu à l’ortu appiccicatu à u muru di u duminiu di i Bartelini. Si pianta, fighjula... “Cosa hè... ? Sti dui punti rossi lucichendu ind’a bughjura, chì sò ?” Dui pizzatelli di brusta chì parenu posti nantu à i chjàppuli di buttiglia cuprendu u muraglione davant’à i pini. “Saranu ochji quessi ?” L’ombre di a notte parenu inchjerchjà  a fiminuccia chì, accelerendu ancu di più, si lampa in la so casa cum’è s’ella avia à Satanassu daretu.
Culà, nantu à u muru, si sò spenti l’ochji rossi.

***

Suffiendu è sudendu, u sgiò Andrìa entre a so legna d’àlbitru da fassi una vampata di quelli. U fretu hà invaditu u paese sta fin’ di dicembre nivulosa è ùn basta più u sciaminè immensu chì copre un muru sanu di u salottu pà riscaldà a so vechja carcassa.
I so panni sò frusti, u pantalò di villutu pare d’avè cent’anni è a camisgia à carrò sopra à a maglietta bianca hè stracciata in parechji lochi.
Tanti anni ch’ellu passa solu sulettu... Si hà da veste par quale? A so moglia si n’hè morta vinti anni fà, i zitelli oramai sò in città ed hè un pezzu ch’ùn còllanu più à vèdelu quì.
Unicu ricordu di ‘ssa èpica luntana li ferma u so “tesoru”: un pacchettu di biglietti, piattu in a strapunta di l’anzianu lettu ch’ùn serve più...
Andrìa trascina a so amarezza tutta la santa ghjurnata è u so visu ni porta a traccia. A fronte bassa è sulcata, u muccichile stortu, u bavellu mal’ rasatu, sò segni di una gattivezza tremenda ma piatta, prufonda.
Ghjuntu in casa,  i bracci occupati à stringhje u so fagottu, vultendusi pà sarrà a porta cù u pede s’avede di una bizarerria accant’à u pozzu di l’ortu: duie bruste rosse rosse parenu di guardallu, fisse è luccichente.
U vichjaccone stà fermu dui minuti è pò sciacca un calciu à a ghjanna chì si chjode. “Accidenti i sgaiuffi !” Quandu li accade qualcosa à u vechju Bartelini sò sempre i zitelli di u paese à èssene i rispunsèvuli.

***

U focu sciappiteghja abbacchittendu a vechja pella di u sgiò Andrìa inguttupatu ind’un accapatoghju di seta sculurita. U so sguardu si pone nantu à u tappettu trapassatu di lana fine è u vechju si ramenta à Bocchinera, a so vechja ghjàcara cursina chi si stracquava quì a sera, à i so pedi. “N’avarà presu colpi !?” pensa Andrìa ind’un surrisu suddisfattu. Ùn li ferma più cà quessa: pinsà à u passatu, à ciò chì era è ch’ùn hè più.
A vichjaia ind’è noi hè segnu di dignità è di saviezza. Cù Andrìa Bartelini serà piutostu vigliaccheria è dispettu!

Un rimore, ghjuntu da fora, u face trasaltà. “pesta à ssi zitellacci!” Allè, torna à i zitelli. Chì averanu fattu dinò ?
Piglia u so bastone di nuciolu bellu duru è apre a porta, lascendu entre un sciuscettu chì li ghjala l’ossi. Ricumencia tandu u strigliulime fastidiosu è ghjè cusì chì u sgiò Andria u pò situà : quallà sottu à u muru di u duminiu ci hè a gabbia di farru di Bocchinera, a so vechja gabbia rughjinosa induve a mittia, liata à una catena, quandu a vulia punisce.

U chjoccu di a purtella chì batte è ribatte contr’à a gabbia u caccia da i so ricordi. A sarra è si ne torna in casa pinsendu à sta cursina cusì bella...
A sera, s’avvicinava Bocchinera d’u so patrone cù i so ochji amurosi di bestia, è ellu a minava, a minava ! Ùn suppurtava micca lu s’amore, l’amore d’una bestia !
A ghjacara era fida è sincera, u suvitava da partuttu, è què li piaccìa à Andria : era a soia, era soia ! Fermava fida ancu sottu à li colpi. Si stendia pienghjulosa è u guardava da sottu è i colpi falavanu di più in più, cutratti.
Sincera era. Dopu à tamante tribbie vultava sempre nantu à u tappettu pà chjinassi à i so pedi... fin’ à la prossima concia.
Si pruminavanu suventi tramindui in furesta. Bocchinera curria, si piantava, ripartia à u trottu carca di cuntintezza è d’allegria è ellu a fighjulava, cuntemplava u so prufile perfettu di ghjacaru di razza, u so capu di lupu, e so arechje in triàngulu, u petturicciu largu è altu, u musu neru è fine. A cuntemplava è d’un colpu li cullava una rabbia ! S’ella passava à tiru à ‘ssu mumentu, li sciaccava un calciu di l’altru mondu !

***

Andria s’hè pusatu torna in lu so soffà dicenuvèsimu, à u tissutu stacciatu è à u legnu tarlatu. U calore diffusu da a cuperta ch’ellu si hè messu sopra, li dà quasgiu u sonnu. À tempu ch’ellu cummenci à penciulà rialza u capu : Si sente grattà à a porta. “Chjur’lu Bambinu !”...  Andrìa si pesa pà vede cosa si passa, apre, lampa un ochju fora : nunda.
Ma u vechju ferma seccu quandi u rimore di a purtella di a gabbia si face sente torna. Sorte un pocu in l’ortu pà vede megliu, face dui passi indecisi, ghjustu u tempu di vede a catena chì sbrilla sottu à la luna – “ùn ci era micca nanzu !” - è u fracassu di a porta di a casa chì chjocca ind’u silenziu manca di fallu inciampà. Hè à ssu mumentu ch’ellu vede l’ochji rossi. Ùn hè micca un scherzu di zitellu st’affare: “Ci hè un animale in ortu !” Un animale periculosu postu ch’ellu hè cusì silenziosu ! Rinculendu pian pianinu chjappa u lucchettu di a porta daretu à ellu pà àprella, ma hè chjosa. Andria si volta arrampicatu à u lucchettu, u scuzzula ma ùn serve à nulla. A porta hè bella sarrata ! Calci, pugni, dinò u lucchettu, pugni, calci...! è si apre d’un colpu. Andria, lampendusi drentu, hà solu u tempu di vede avvicinassi i dui punti lucichenti da sopra à la so spalla è di sarrà à chjave. Un currente d’aria fresca li batte i schinchi è face trimulà a fiara di u focu.

dimanche 19 décembre 2010

Elios 75

Una nuvella di
Zipura Meiran




“ The instruments, cryptographic, unconventional, make no sound, do not move. The sphere stops, shifts and roll as the last of the liquid drips from the wide split in its side.
Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? Why did I do it ? “
Michael Moorcock, Behold the Man  (1969)



1

-          Attenti, entrate in a zona d’Argaman ! Identificatevi !
   Fece unu sforzu sottumanu da apre l’ochji. U lume l’abbagliulava, è li facia male in capu. Quantu tempu sarà firmatu incusciente ? U vascellu s’era sguisciatu in u tafone-vermu, l’aspirazione era stata brutta, guasgi insuppurtèvule. S’era forse svanitu à issu mumentu.
-          Attenti, entrate in a zona d’Argaman ! Identificatevi !
 A Voce li trivellava i timpani. E mani placcate nant’à l’arechji, s’appiciccò à a radiò. Stava pà agguantà u micrò, quandu visse i so diti, maculati di sangue.
-          Sò Igal, è vi parlu da Elios 75
-          Elios 75 ! V’aspettàvamu.
Avà a voce era  rigulare, armuniosa di più, guasgi uspitaliera.
-          Vi trasmettu u prutucolu d’affacu. Una stonda pè piacè.
Quandu avia lasciatu, un mese fà, a basa d’illanciu di Sulinzara, ùn ardia maghjinassi tènesi un ghjornu cusì, arrittu davant’à ellu. Vistu da a Terra, u sole paria tondulu, perfettu è uniformu. Ma faccia à ellu, avà, ùn era che focu scatenatu.
Igal pruvava à rasserenassi, pensendu chì a tecnulugia ch’avia ghjuvatu à custruì a navetta avia valutu dinò u Premiu Nobel à u so cuncittore, u prufessore Acquaviva.
Dop’ad avè bulicatu parechji brisgioli, s’assicurò di e curve nantu i screni. S’eranu ghjusti i càlculi, u scudu tèrmicu era sempre uperaziunale. Lasciò u cockpit : firmava à privene u restu di l’equipaghju chì a manuvra d’avvicinera era imminente. Ma quandu aprì u sassu, capisse chì qualcosa ùn ci la facia più. Sbulicò u locu sanu : nimu ! U modulu ancillariu s’era vulatillizatu... è u so puntu d’ancurera nant’à a passarella era biotu addisperatu.
-          Prutucolu d’affacu trasferitu.
Igal si balluccò à u cockpit. Ghjuntu chì fù, u prucessu sfilava dighjà in linguaghju criptatu à l’urdinatore centrale. A so vista si sbrugliò. Cridì chì avia da rende. Dopu à un rispiru prufondu, suffittò, affanatu :
-          Prutucolu d’affacu innistatu
(...)
-          Vi pensavamu persu, Elios 75.
Sguisciendusi in a capsula anti UV, Igal maldisse babbu d’avè cumbricculatu i risultati di a selezione pè sta missione. Appena natu, avia dilusu i speri di u capu di famiglia : da criatura era magrettu, è li so pienti acuti ùn auguravanu nulla di bonu, à ciò ch’ellu avia cuntatu. Zitellu fragiule, è sensibule, a mamma l’avia prutettu chè troppu. Dopu à u liceu, u babbu avia pruffitatu di a so influenza di Direttore di l’Agenza Spaziale Corsa da falli ammette à a Scola suprana di l’aerunautica. Senza què, ùn avaria mai passatu e prove fìsiche. “Unu spiritu brillante in un corpu di fiminetta” : i motti crudeli di u patriarcu, chì l’avianu cusì longu traumatizatu, parianu cusì derisori avale, in u spaziu intersiderale...
A manu à manu chì u cuparchju si chjudia, i rasgi di u sole dardighjavanu, ubliquii. Trisaltò à u cliccu, chì cinnò a fine di a manuvra d’impermeabilità. Una musica landana sligò l’aria cundiziunata di a capsula. Igal s’avia da persegue a missione. Solu.

2

U fusulieru si sbranlò, mentre chì u vasciellu tuccava a terra d’Argaman. Si spinsenu i riattori in un ultimu sfrombu di rabbia. Igal aprì a porta di a navetta. À u pede à a scaletta, quattru aliferni aliti l’aspettavanu dighjà.
-          Benvenutu in Argaman, Igal di a Terra. Semu l’Ishim, i vardiani di a Città di focu.
À pocu à pocu chì scappavanu i motti in bocca à l’anghjuli, u so ICom li trasmettiva in cascu una traduzione simultànea. Igal ùn avia prisentatu sin’à tandu nisuna pridisposizione pè e lingue, ma pudia, à sente certe parolle, distingue parechji soni chì li parianu familiari. Da chjucu, una mane à l’alba, avia surpresu, in a sgrignata di a porta, u so babbone linzulatu d’una caparella à listre, ricitendu strane fòrmule cù listessu accentu. Ùn avia arditu di chereli u significatu di issu rituale, ma e sunurità di l’incantazioni, elle, ùn l’avia mai sminticate.
-          Vi cundecemu appressu à Nuriel.
 U curteghju s’astradò : dui anghjuli pricedendulu, è dui in più da compie u passu. Pighjendu pusizione, l’Ishim spligonu, maestosi, e so ali, senza emmette in l’aria mancu u mìnimu chjuchjulime ; è furmonu una serrenda infranchèvule ingiru à ellu. Misuravanu forse più di dui metri, è Igal ùn pudia vede aldilà di issi muri di piume.
Chì c’era puru ch’ùn duvessi scopre ? Ad ogni passu chì l’alluntanava di a navetta, li tricava di vultassine. Mille dumande s’ingurgavanu in a so mente. U restu di l’equipaghju, sarà aghjà ghjuntu ? Cacciò prestu issa pussibilità di u so spìritu, ch’ùn avia nutatu manc’una vistiga di u mòdulu ancillariu annant’à u terrenu di a basa. Chì sarà Nuriel ? Ùn avia mai sentitu sta casata. Era venutu à scuntrà una squadra di fisiziani atumisti. A Terra avia di fatti cunsumatu e so risorze sane in energia naturale. A càusa di u riscaldacciu climàticu, l’acqua naturale s’era scarsata. I venti s’eranu indibuliti. È i rasgi di u Sole a facianu pocu avà à attraversà u cuparchju di nebbia, quasi ughjincu, chì s’era impatrunitu nù l’atmusfera ; hè pè quessa chì u Planu d’Urgenza – Energia à Rinnovu di u Presidente Bucconi avia fiascatu bellu chè bè. A scuperta d’exò-energia era diventata a priurità di i Guverni di l’Allianza Verde. I primi scambi scientìfichi incù Argaman avianu tandu dimustratu chì e so tecnulugie eranu traspunèvuli nant’à a Terra. Di fatti, unu frammentu infimu di u nasgiolu sulare, fuss’ellu solu un campione di 10 cm3, pudia arrichisce à bastanza d’energia necessaria à a vita terrestra pè un seculu sanu.
Si stantaronu l’anghjuli. Ne suvitò un trizzinime chì criscì sin’à fassi trustone : s’aprìanu e porte. L’Ishim rispligonu l’ali, scuprendu una stanza in chjerchju incapellata da un domu tralucente. Nuriel era quì, à u centru. Igal circò à fighjoni u permessu di l’escorta, è l’Ishim l’incuraginu ad avanzassi. S’avvicinò da u tronu senza svià u so sguardu, unu sguardu imbulighjatu di rabbia è di paura. Mentre chì Nuriel lasciava u so pidistale da vene à scuntrallu, a so rabbia si fece timore eppò, infine, affascinamentu. Nuriel era cusì bellu di visu, quasgi ireale è senz’età... Lu so esse interu diffusava un calore appena palpevule. Rasserenatu, Igal dumandò induv’elli eranu i so cumpagni.
-          Lasciateci, disse Nuriel à l’Ishim.
È aghjunse vultendusi à Igal :
-          Scusateci pè u cirimuniale. Ma Argaman hè una vechja città liata da u ritu dapoi più di sei milleni.
Si piantò una cria.
-          I vostri amichi sò passati dapoi più di un annu dighjà.
Cunvintu chì i so amichi eranu stati tombi in veru è chì a so sorte ùn s’annunciava megliu, a si pruvò à ponela issa quistione chì u runzicava dapoi chì ghjuntu.
-          Ma chì sete ?
 A faccia di Nuriel s’illuminò è dichjarò allucinatu :
-          Sete cullatu cusì altu in u cielu... Ma sarete prontu à fallà cusÌ prufondu nù l’abissu, in duv’elle si leianu a sorte di l’omi è quella di l’Ishim ?
Igal fù stantaratu è mancu un mottu li vinse in bocca.

3

Nuriel ripigliò, sulennu :
-                     À l’iniziu, D.iu francò lume è tenebre pè falla finita incù u tohù-bohù. Ma tandu i dui mondi si dichjaronu a guerra. Quand’ellu vincì u caò è chì cuprì quasgi a terra sana, l’ultimu coppiu d’umani, di qualissu l’ombre ùn avianu ancu annigratu l’anime, si piattò, addisperatu, in un giardinu battizatu l’Eden. Tandu l’Ishim, i guerrieri di a razza anghjulina, funu incaricati da D.iu di furmà una muraglia infranchèvule ingiru à elli. Inghjanotte, l’armate di u caò vinia à fracassassi contr’à a so armatura. Eppò mezu à u giardinu, c’era dinò un arburu. Paspà i so frutti era vietatu, chì purrianu purtà l’omi à sfarinzà u bè è u male, è tandu à causà a so perdita. U camminu à l’arburu era pè quessa vardatu da sette Serafim, a casta superiore di l’anghjuli guerrieri. Faccia à l’impussibilità di strughje a muraglia, l’armata di u caò si fece dunque spiritu. È issu spiritu si fece sarpa. Un ghjornu, piatta in a machja intrisicata di u circondu, a sarpa riescì à infilzassi attraversu l’Ishim. Francata a so barriera, pruvò à currompe à striscioni l’ultime criature chì si firmavanu ancu à avè un visu: l’Omi. Vidì a donna chì si bagnava in u fiume, è s’avvicinò pè sussurali motti deliziosi, trinichendusi contru à u so corpu nudu. Quand’ella si discitò, stracquata nù l’erba, ghjera notte. Sintì trà e so coscie qualcosa caldu è umidu, è aguanttò qualchì foglia pà asciuvassi. À u cuntattu di u lìquidu, e foglie si fecenu cennere. Impaurita, currì à rifugesi appress’à l’anghjuli. Vicinu à l’arburu, truvò i Serafim chì l’arristònu cù e so lancie. Quandu tuccò a prima punta di farru, avanzendu la manu, un flùidu bughju agguantò i vardiani è i fece smarì. A sarpa era dighjà quì, u corpu arrutulatu ingiru à u troncu. E li disse : “Manghja puru issu fruttu è spartelu cù l’Omu, chì tandu saperete è un cunnoscerete più a paura”. 

Dapoi l’iniziu di u munulogu, Igal avia esaminatu a stanza. Duvia esiste una manera di sorte. Ma dopu, cumu feria da vultà à u vascellu ? Ci avia lasciatu u so Desert Eagle. Fà fronte à i vardiani andava aldilà di e so capacità. Nuriel s’era risidutu annant’à u tronu. Parì subitu invechjatu è aghjunse:

-          Dapoi stu ghjornu, ùn si pisò più u sole nant’à terra. A sterpa di l’Omi fù ghjittata in un abissu senza fondu, runzicatu da u culpabilità.
Igal u tagliò seccu :
-          M’aggradisce assai a vostra lighjendaccia mìstica. Ma ùn ci vecu micca u riportu cù a me missione.
Nuriel suspirò, affanatu :
-          A cummunità di l’anghjuli fù sbandita è esiliata fora di tutti i mondi cunnisciuti. Pertantu, un ghjornu, D.iu i richjamò pè falli riparà  a so colpa. U dicesimu ghjornu di u primu mese di l’annu, unu di l’Ishim saria dunque sacrificatu. L’energia liberata da li so ultimi suspiri accatizzeria di novu u Gran Lume.
Nuriel tendì una cascetta à Igal.
-          Umbè, infine, ùn hè ancu tardi, pensò Igal.
Igal aprì u cuparchju è vidì una piuma chì si svintulava in u ricitacculu.
-          Ma chì vulete ch’o ne faccia di què ?
-          Vi tocca à scrive a nostra storia, è  dopu à palisalla à l’Omi. Dui mill’anni fà, un anghjulu avia dighjà cuabitatu incù un’ umana. Di issa unione era natu un mez’anghjulu. Duvia squassà a culpabilità di l’Omi, è falla finita incù u mitu di u piccatu uriginale.
Nuriel ebbi una risataccia nerbosa, nanzu d’aghjunghje :
-          Ma ùn eranu pronti l’Omi. Chì a culpabilità ginireghja a paura. È di a paura nascenu e bucie. È u pudè si nutrisce di isse bucie.
À l’impruvvisu, un raghju illuminò u domu. U tronu si muvì. Parechji essari quadricèfali ci surghjìnu à ogni scornu, è quattru rote si mittìnu in marchja. Ùn era più un tronu : era un Carru. U domu s’aprì nant’à un uceanu di fiaccule. U Carru s’alzò in un focu chì parturia una melupea d’anghjuli.
“Yitgaddal vèytqaddash sh’meh rabba...”


  *
*           *
À l’attrachju, à u campusantu marinu, eranu tutti qui à rendeli l’umagiu. U babbu pinghjia cusì amaru quandu u corpu di Igal fù messu in terra. U sole si ciuttava pianu pianu in u golfu, fendu u mare arrussì : Argaman... u culore purpureu... quellu di u sacrifiziu, in memoria di issu ghjornu duv’elli fiascònu l’anghjuli,  lasciendu l’Omi ab eternu sentesi culpèvuli.

samedi 11 décembre 2010

Rituali sanguinosu (2/6)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli


II

Eramu ghjà beddi avanzati in a giungla, caru meu, è Fairfax Harbour[1] era quant’è à mè à trè ghjorna di marchja. Ma quandu dicu trè ghjorna di marchja ci voli à imaginà ciò ch’iddu pò essa di prugrissà in una furesta trupicali zippa è ustili in tuttu, ci voli à imaginà ch’ugni metru vintu era una prova chì no rializaiamu u pinnatu in manu, sfraiendu in a tiria, taddendu i liani grossi com’è u bracciu…

Chì annata era ? 1875, s’e m’invengu bè. Voli dì un’ epica chì ‘ssi tarri mustruosi viniani di fassi culunizà, è ch’ùn c’era mai chè una truppa misaredda à tena u solu portu di cumerciu chì no viniamu di lacà à daretu, disidarosi chì no eramu d’infrugnacci à l’internu di u paesu pà scoprani tutti i ricchezzi. Quandu dicu « no », voddu dì eu è u curciu Samuel Flaherty, spluratori di geniu ch’ùn lacò micca, par disgrazia, a traccia in a Stodia chì a so temerità avaria miritatu. L’altru biancu à accumpagnacci era u rivarenti Collins, unu sburgnonu d’Irlandesu chì spiraia di riscattà i so piccati circhendu missioni ind’è i salvatichi, è infini u restu di a spidizioni era cumpostu d’indigenii Motù chì ci purtaiani a robba o ci vidaiani in ‘ssu tarritoriu di i più scunnisciuti di a pianetta. Innò ch’aiamu trovu un’ altra scorta chè ‘ssi primitivi suzzi è prasciti ! Ma infini, l’avvintura ci avia chjamatu è dunca n’eramu quì : avanzendu malamenti in una selva pagna, luttendu contr’à i ragni è i sarpi vilanosi, impuzzenduci sin’à meza vita in certi padoli puzzinosi è infistati da i cruccudili… U sicondu ghjornu di a spidizioni, d’altrondi, un purtadori imprudenti fù inguttitu sutt’à i nosci ochja, senza chì nimu pudissi riagiscia o intarvena… Aah, Waterbright, vi lacu imaginà ciò ch’idda pò essa di veda un omu parta sutt’à l’acqua, briunendu d’addisperu, infarratu da i canteghji ingurdi d’un mostru antrupufagu chì u si intazza senza risenta nudda d’altru chè u so disideriu frettu di carri à macinà… vi lacu induvinà u nosciu sbileghju, à a vista d’una mani chì iscìa da l’acqua, è chì s’agitaia di spaventu, chì si stinzaia di dulori, senza chì no pudissimu fà nudda pà succòrrala… Ma passemu.

Dopu à trè ghjorna d’infernu, ci missimu à attippà in un taddu menu frundutu. Piddaiamu l’altezza è ancu l’aria cumminciaia guasgi  à duvintà rispirevuli. In tutti casi vidiamu u celi, è vi possu dì ch’era un cambiamentu di quiddi stimevuli. Ci tuccaia sempri à scumbatta in i filitticci alti, taddendu è sighendu à più pudè, ma o mancu eramu sciuti da i lochi acquosi, da l’umidità agrissiva, è da u bughju sempiternu di a volta vegetali.
Suvitaiamu unu spezia di violu – dicu bè unu spezia – quandu di colpu ribumbò in a vaddi u sonu di i tamburi inchiitanti. L’effettu annant’à i Motù fù radicali : ‘ssi mezi scimii si missini à bruddicà subra piazza, ochji sciuppati è à ciò chì paria da veru tarrurizati, agguantati da a panica s’e possu dì. Lamponi in tarra i bartachji è i somi ch’iddi erani pagati pà carrialli, è si missini à fughja com’è piulaconi sparrucciati. Ebbimu à chì fà à richjappanni dui è à lialli ch’iddi viniessini. Ma i tintacci piinghjiani com’è ziteddi, è i duvistimu scuzzulà appena da falli piantà. Finalmenti, tardaviddoni in u so idioma schifizzosu certi parolli chì no capistimu à bolu : Kukukukù ! Kukukukù ! ch’iddi ripittiani senza cessu, muscendu cù u capu a dirizzioni di a muntagna. È ci parsi chì ‘ssu vucabuli – fracicu ni cunvinaremu – vulia forsa indittà l’appellazioni di i dimonia chì i spavintaiani.

A noscia situazioni, di tutta manera, si palisaia grava. Micca tantu pà u timori chì i Kukukukù ci avariani pussutu ispirà, chè par via di u fattu chì no ci truvaiamu persi à u cori di a giungla, cù solu dui purtadori assinturiti da a paura è una mansa di fangotta è altri casci d’armi o di nutritura chì ci tuccaria certamenti à sacrificà. Flaherty avia cacciatu a so pistola – pà tena in rispettu i dui prighjuneri, ma ancu in casu d’azzuffu cù i strani dimonia chì li daiani u telu – è circaia di raghjunà cun mecu di a manera bona di pruceda pà sorta da ‘ssa situazioni pinibuli. U preti, iddu, era ghjà guasgi cussì addispiratu chè i vidi motù, è facia i centu passa, svaculitu, è strufinendusi i mani cù ingoscia. Frattempu, i tamburi risunaiani sempri, è pariani ancu d’arrispondasi da una crista à l’altra, da un poghju à quidd’altru. Infatti, ed era evidenti, eramu inturniati da numici feroci è scunnisciuti !

Appena l’aviamu analizata chì i buttissi s’abbassoni da tutti i parti in a pianizzola indu no ci truvaiamu. Dicini d’essari armati di sarbacani o di mazzi nudosi cumparistini. Erani talmenti minori chì n’erani ancu ridiculi, ma i so tenci prestorichi ùn traspiraiani nienti d’amichevuli, è i so gneri di primati bambuli – à chì tirendu a lingua di fora, à chì ancu muscenduci i so marracona brutti in un surrisu di cannibalu famitu – ci diciani quantu erani pronti ad arrigalacci una gattiva sorti. Ùn c’era chè un calmu sulennu, una indiffarenza finta di stuizianu, chì ci pudia avà salvà da ‘ssa trappula. Fù d’altrondi ciò ch’iddu pricurò à tutti Flaherty, parlendu à boci bassa è calendu u sguardu in un attu vuluntariu di suttimissioni. È piddendu u tempu, sirenu, d’accuncià a so pistola in u spinu. I salvatichi s’avvicinaiani pisendu i so armi, stringhjiani u chjirchju upprissivu in ghjiru à no. Erani guasgi à tuccacci, è ci n’era ancu calchì ad unu chì vinia à annasacci di manera sporca, guasgi ch’iddu vulissi tastà u muscu di a robba appitittosa chì no duviamu raprisintà in u so ciarbeddu babuinescu.

Fù tandu chì unu di i purtadori, intuntintu da u spaventu, circò di fughja lampendu un brionu di tarrori. Malgradu i so mani liati – invinimuci ch’eramu no ad avellu impastughjatu cussì – funzò capibassu in a reffica di i Kukukukù. Una multitudina di mazzi è di pioli in petra u minoni da tutti i canta. U so capu sbuttò sutt’à i colpa, com’è quissu d’una ranochja, è lacò schizzà u ciarbeddu in un trostu spavintevuli. In un etimu, u disgraziatu fù ridottu à unu statu di pappìa chì ci arriccheti un telu assulutu. À a vista di ‘ssa missa à morti crudeli, preti Collins risicò ancu di vena menu, è s’iddu ùn s’era arrimbatu à mè, credu bè ch’iddu saria cascatu in tarra à ‘ssu mumentu pricisu, è chì l’indigenii avariani prufittatu di ‘ssa tistimunianza di dibbulezza pà compialu subra piazza. Saria forsa stata meddu par iddu…

Finita a tumbera di u tintu purtadori, i brutti assidianti ci lioni pà u coddu à una partica, è, sempri minaccenduci cù i so attrazzi arcaichi di morti, ci furzoni à suvitalli. Flaherty cunsigliò torra d’ùn fà u minimu cestu di risistenza, è dunca ùn ebbimu d’altra scelta chè quissa di cuuparà, spirendu di vincia abbastanza tempu par pudè invirsà a situazioni. È salvà i nosci viti ! ch’ùn c’era po’ chè quissa à fà, l’avareti capita… Varchetimu a furesta trupicali, è parichji cristi scabrosi, nanzi di ghjunghja infini annant’à un pianu largu è stranamenti rasu. À a sciuta d’una marchja di i più pinibuli, u kampung[2] di i vituparati cumparisti infini à l’orizonti.


[1] Oghji Port Moresby, in Nova Ghinea Pappuasia.
[2] U paesu di i Pappù.


vendredi 10 décembre 2010

Rituali sanguinosu (1/6)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli


I

Lord Egerton si sirvisti un’ altra goccia di brandy è s’avvicinò da u caminu, pinsosu. Beckett è Davidson, muti, tiraiani annant’à i so sigari, cuffati com’è dui pascià in fundu di u so futtogliu.

– Ciò ch’ùn aghju contu di ‘ssu viaghju straurdinariu in Nova Ghinea, Waterbright ? Pensu d’avè dittu più o menu tuttu à a Royal Society, car’ amicu. Tuttu ciò chì mi paria nicissariu di dì…
– Lord Egerton, intarvensi Waterbright, appena imprissiunatu quantunca da a so sfruntaria, ùn s’agisci micca par mè di scriva torra un resu contu di i vosci avvinturi stracunnisciuti. Pudaria ancu dà fastidiu à i nosci littori. Innò, ciò ch’e voddu, hè ciò ch’ùn hè micca statu palisatu à a sucità di i sapienti, voddu calcosa d’ecceziunali… di sinsaziunali ancu ! Si sà chì vo seti statu un tempu longu à u cuntattu di i salvatichi è…
– ‘Ssi ghjurnalisti ! taddò Davidson. Sempri à pascia di tuttu ciò chì bruddichighja sutt’à u tavugliolu ! Sempri à circà a minichichja sutt’à una mora di suvu ! Seti i veri pridaghji…
– Davidson ! ‘Ssu caru Waterbright hè u nosciu invitatu, a vi ramentu ! briunò Egerton.
– Ùn vuliu micca dì chì vo t’avissiti i cosi à piattà, Sir, hè solu chì i quistioni di ‘ssu ghjuvanottu cumenciani à duvintà grevi…
– Lachemu curra, par piaceri, calmò u maestru di i loca. Innò, hè vera, monda cosi sò firmati… duviani firmà, ancu… in u silenziu. È u nosciu ghjovanu cumpagnu hè beddu più astuttu chè ciò chì no imaginaiamu. Mi n’avvigu.

Davidson è Beckett si fighjulaiani inchieti, guasgi ch’iddi timissini ch’un sicretu bughju si ritruvessi missu à ghjornu. Beckett posti ancu u so bichjeri annant’à un tavulinu è s’arrizzò tuttu rascendusi a cannedda. U ghjurnalistu, iddu, paria d’essa à l’orlu di u trionfu, è avia ghjà cacciatu u so carnettu par iscriva ciò chì Lord Egerton s’appruntaia à dichjarà. Ma Egerton firmaia in arrestu davanti à u focu. Com’è intrutu in iddu stessu. D’un colpu si vultò, è ficcò u so sguardu d’acula in quissu timiconu di Waterbright.

– Certi rivilazioni, caru amicu, t’ani un prezzu chì vo ùn seti prontu à pagà.
– Lord Egerton, u nosciu ghjurnali t’hà i mezi, quissa a sapeti. È t’aghju a libartà di niguzià cun voscu.
– Ùn vi parlu manc’appena di solda, Waterbright ! Vi parlu d’un prezzu chì a voscia anima misaredda ùn hè pronta à accunsenta !!!

Sintindu briunà una volta di più, u sirvitori James, un umatali di più di dui metri, bucò a porta è si prisintò in u salottu, u sguardu neru. Egerton u firmò d’un cestu cù a mani, appaciatu.

– Ùn muviti puri à longa, James, pudemu avè bisognu. Un’ altra butteglia mi pari d’imponasi, par esempiu.
– Iè Sir, voltu subitu.

È Lord Egerton, u visu più sirenu, ripresi à fighjulà un Waterbright appena frasturnatu da ‘ssi cambiamenti perpetuali d’umori. Fù tandu Beckett à vultà da a finestra è à lacà schiattà, freneticu, una lagnanza guasgi patetica.

– Ùn li diti nudda ! Vi chergu di tena u sicretu è d’ùn dilli nudda ! Ùn viditi micca chì ‘ssu fiulanciu ùn aspetta chè quissa ? I risultati sarani tirribuli !
– Beckett ! Ripiddetivi, dissi Egerton avali beddu più tranquillu chè à mumenti. Po vultendusi versu u ghjurnalistu : ‘ssu prezzu à pagà, Waterbright, sarà trà altr’affari di sapè taccia monda rivilazioni ch’e vi faraghju. U restu ni fareti ciò chì vo vulareti. Ma sì vo intriti in certi sicreti scuri, sareti com’è no trè, quì prisenti : unu spezia di… iè… un iniziatu ! Mi capiti bè u me vilettu ? Ciò ch’e vi possu cuntà oramai ùn hà nienti à veda cù i vosci chjachjari abituali in u ghjurnali chì vi paga. Nienti à veda cù i stodii bestii chì vo sirviti à u vosciu litturatu zotticu, in aspittera di foli satanisti o d’invinzioni cù certi vardiani di u tempu imprubabili ! Vi ni cuntaraghju, u me beddu, ma sareti tinutu da u sicretu, ubligatu di rifrinà a voscia verva ghjurnalistica, tinutu d’ùn renda publicu chè ciò ch’ùn mittaria micca in priculu… dimu… a noscia cunfraterna.

U tintu Waterbright ni cunniscia un pezzu in materia di finzioni è altri bucii di poca cridibilità, ch’iddu vindia ancu à u publicu à a dumanda, ma quì ùn sapia più chì pinsà. Fighjulaia ‘ssi trè omini è a so sulennità l’upprissaia cù un pesu insuppurtevuli. Induvinaia un sicretu tirribuli, furmidevuli, spartutu in l’intimità d’un gabinettu scuru, imaginaia un pattu chì u silenziu saldaia, è una sulidarità impussibuli à sciodda, un ghjuramentu impussibuli à rumpa. Una cunfraterna avia intesu ? Ma di chì li parlaiani ? Chì racontu malmindosu si pudia bè piattà daretu à ‘ssi pricauzioni stupidi è infiniti ? Ùn ni pudia più. L’ambienti era assuffucanti, è subratuttu, oramai, brusgiaia di sapè. Brusgiaia di scopra anch’iddu i sicreti di ‘ssa cungrigazioni impinsevuli.

– Ma… infini ! Ùn mi diciareti nudda ? Femula finita par piaceri ! ‘Ssi fatti in Nova Ghinea sarani po stati cussì grevi, cussì dulurosi, chì a parola vi duventi impussibuli ? Saraghju quantunca abbastanza maiori par sapè scedda trà ciò chì si pò dì à u publicu è ciò chì si devi piattà… cù u rispettu par vo chì vo mi cunnisciti, Lord Egerton, comu vi pudariu tradiscia senza mancu vargugna ?
– Vi ci voli à ghjurà, John Irwin… insististi Egerton, aprudendu pà a prima volta u nomu di u ghjurnalistu, in unu slanciu famiglieri chì frasturnò ancu di più u bellachju.
– Ma chì devu ghjurà à a fini ?
– U racontu ch’e v’aghju da spona v’hà da trasfurmà, in tuttu… Sareti iniziatu v’aghju dittu. Un membru di a noscia cunfraterna ! È sì vo ùn ghjureti micca di rispittà i reguli di u nosciu… Ordini Divinatoriu… ùn vi possu parlà ! Hè a cundizioni, Waterbright… vi ci voli à essa di i nosci pà mirità a noscia cunfidenza !

John Irwin Waterbright ùn sapia più à chì versu tena. A curiosità malsana u straziaia in fundu di u so essa. U sguardu frettu di u sgiò paria di pinitrà a so anima mentri ch’iddu li vulia impona una cumprumissioni di i più strani. U disideriu scemu di sparta i cunniscenzi piatti da Egerton, di scopra a verità annant’à u so Ordini Divinatoriu si facia avali ussessiunali. U pesu stessu di a so prisenza in ‘ssu salottu, Beckett culà in fundu appughjatu à u scagnu, Davidson è a so mena guasgi schirzosa, chì pusaia in u futtogliu incrucendu i ghjambi è fumendu à l’oziu u so sigaru, è ancu James rittu culà in l’inquatratura di a porta, è chì paria di fà a vardia, tuttu l’impunia l’idea chì u sicretu di st’omini era una tela chì si vulia richjuda annant’ad iddu, stenda annant’ad iddu u so imperu. È l’invidia, avali, putenti è inistancevuli, l’invidia chì u spiritaia, chì s’impatrunia in a so cuscenza tribbulata, l’invidia acuta è crudeli chì u furzaia à arrubbà ‘ssu racontu vardatu, l’invidia u bucò à ghjurà.

– Seti sicuru ? Accitteti i reguli ? ripresi Egerton, guasgi nant’à u tonu di l’intimizioni.
– Iè, Lord Egerton. Facciu ghjuramentu ! Saraghju iniziatu postu ch’iddu ci voli ! Duvintaraghju un membru di a cunfraterna, è publicaraghju solu ciò ch’ùn mittarà micca in priculu a noscia alianza ! U nosciu ordini ! A cumunità à qualissa mi socu vutatu !

Ci fù un silenziu tenebrosu. Una gravità in aria com’ì u disgraziatu di Waterbright ùn l’avia mai cunnisciuta. Un sintimu di malessa chì si pudia guasgi matirializà. Ancu a pezza parsi di truvassi agguantata da una scurità di circustanza. È d’un colpu Davidson, culà pusatu è silinziosu sin’ad avali, lacò sbulà una piccula risa stuzzicaghjola, chì imbuffò pà duvintà u taroccu pazzu d’un dannatu. È Waterbright rimarcò pà a prima volta chì Davidson duvia essa tontu, tontu in tuttu.

– Và bè, u me amicu, dissi più sirenu chè mai Lord Egerton. Tandu, credu chì no pudemu cumincià.

jeudi 9 décembre 2010

Whole lotta love

Una nuvella di
Petru Larenzu Santelli







‘Llu sgià cecu, ‘llu sgià ! St’inculatu, è dì ch’avia da esse eu di riposu oghje.

-         Assure, remplace-moi ! Ch’ellu hà dettu. Elle a dit oui, putain ! un mois qu’elle est partie, qu’elle répondait plus. Hier elle a dit qu’il fallait qu’on discute. Déconne pas, assure, y’aura rien ce week-end.

Putanaccia ! Mi costa pocu ! A sapiu. Sunatu ch’ellu hà u telefuninu, mi so dettu :

-         avà ci simu.
-         Tenez-vous prêts pour intervention ! briefing dans une demi-heure !

Da l’ultimu ci vene a musica.
Malgratu u bughju in lu purtone si prugredi  à passi sicuri chì u pianu l’avemu in capu.
Cunniscimu à la mente ogni scornu di u casale.
Più chè un pianu.
Avanzemu dui à dui.
À diritta, nunda.
Un curridoru viotu.
Go !
Di spinu à u muru copru i dui chì avanzanu à passi misgini.
Duie scancceti, firmà.
U solò di batteria empie a scalinata.
Sò eu u primu avà.
U puntu rossu saltuchjeghja da u muru à a porta, da a porta à u muru.
Più chè sei metri.
Avà vegu i dui pulizzeri municipali. Tirati lunghi. Scannati. E salme sò davanti à a porta in un pozzu di sangue. Unu giratu versu mè, ochji sburlati. À u più vinti cinqui anni.

Intervention de routine pour tapage.

Trè passi.
M’arrimbu à manca, m’appiagu à u muru.
Una finestra. Chjosa.
Un scalone.
Un’ apertura sopra.
A porta.
Micca troppu zeppa.
Un lucheitu è una saratura.
Una pianta à manu diritta. 
Prima fà ritirà i corpi.
Facciu cegnu à l’altri ch’elli ponu cullà. 
A musica à fondu  ci assalta à traversu à a porta.

Whole lotta love , Whole lotta love !!

Vulè o un vulè, a voce tremenda di Robert Plant si ficca in noi .
Incù u  sangue caghjatu in terra avemu e meindl piciose.
In l’arechja a voce :

Trè sibbule.
Trè sibbule.
Una sola à vista.
In la camera à piu landana, di punta à la finestra.
In fondu c’hè un antra porta .
Chjosa. 
L’altri dui sò in la prima stanza.
Seconda porta.
Aparta.
Un’ ora ch’elli ùn si sò visti.
Avete l’otorisazione di tumbà.
Ripetu : otorisazione di tumbà.

A savunetta gialliccica hè appicicata à a lesta.
A saratura vula in pezzi.
Puntellata ch’ella hè a porta s’apre.
In un saltu simu in dentru.
À e stampe rosse lagate ci puderebbenu seguità à a traccia.
Un primu salottu, dui metri ‘nantu à unu, un scornu .
Ci aguattemu.
Nunda ùn si move.

I'm gonna give you my love ahh,
I'm gonna give you my love ahh oh!

A cucina à manu diritta.
Nimu.
Dui passi, un curridorucciu, una porta vitrata.
A cucina. L’estratore di fume hè sempre in ballu. Annantu à a cucinara un tianu cuciguteghja.
Un tavulinu appruntatu.
Una buttiglia di Bordeaux spartuta guasi viota, dui vichjeri.
Pieni.
Sig in davanti ghjungu sin’à a camera. A porta appughjata lascia scorre un filu di lume. Da l’incritta u vegu. In lu scurnu di a finestra chì prova di fighjulà fora.
Hè nudu in cristu.
Induvingu u secondu di l’altra banda.
In un’ ochjata ognunu sà ciò ch’ellu hà da fà.
Scrizzu in la pezza, u puntu rossu in fronte si cunfonde subitu cù l’impattu. L’urtu di a balla espensiva hà scuparchjatu u cerbellu. Doppiu in pettu.
L’altru ùn s’hè pussutu girà chì dui balle u scapanu. Di quessu ùn mi n’era curatu chì sapia chì Théo si n’occupava.

Way, way down inside, i'm gonna give you my love,
I'm gonna give you every inch of my love

I mianghjulime di Plant c’intrunanu da quant’è a musica hè forte.

Gonna give you my love.Yeahh !!

Più chè unu.
Ecculu. Nò.
Eccula.
Spugliacarata. Balla davanti à u spechju, un rivolvaru in una manu, u vichjeru di vinu in l’altra.
Un 357. Cromatu.
In lu spechju aghju u lettu daretu à a porta in vista. L’ostagiu hè allungatu annantu. Impastughjatu. I so dui figlioli acciucciati contru à ellu, pienghjenu.
Ella beffa à Travolta ridachjulendu.
A fiaccula rossa s’appiciga à a so castagnola. A vede in lu spechju è spara vultendusi.
Sentu u chjoccu in lu spallone.
Théo a stinza di duie palle in capu.
A tene in mira prima d’esse sicuru ch’ella hè morta po’ vene à sustenemi.
Un urlu ci face girà.
A porta di u fondu si spalanca nantu à un tippu.
In duie rafalle di a so Kalach’ macineghja u ministru africanu è i dui criaturi.
In un’ ochjata femu focu.
Li viutemu u sciarsgiore à collu. Trasalta à ogni colpu.
Intrimu in la camaretta. Più nimu.
Mi lasciu cascà in terra. Da induve sò scopru u macellu : una sanguiniccia è una mansa di carne tazzulata.

In l’arechja :
Situation là haut.

M’arrimbu è mughju : Trè sibbule puttana, trè sibbule !!! Trè !!!

Hey, oh, hey, oh, oh, oh, oh, keep a-coolin', baby,
Keep a-coolin', baby.
wanna whole lotta love?
wanna whole lotta love?
wanna whole lotta love?
wanna whole lotta love?