Petru Larenzu Santelli
Da quant’è ell’era mossa ùn la sapia.
Avà s’allargava.
Mà ùn era micca sempre statu cusì.
Svegliata ch’ella era s’era rimmossa in un fanganicciume.
Ma più chè u fredu fù u sizu à assaltalla.
Una puzza forte chi li stringhjia u pettu.
Un odore ch’ella pudia guasi tuccà.
Li raspiava a golla cum’è polvera di sale.
Misse un certu tempu à avezassi.
Po’ si pisò.
Nò.
S’alzò.
Inghjinuchjata.
Li ci vulì u tempu per move.
Ùn sentia e so anche.
Si strascinò à pena ma u sforzu fù troppu grande per ella.
S’assuffucava.
Ripigliò fiatu è forza.
È curaggiu.
S’arrimbò è si misse meza ritta.
I so ochji ùn prasceglianu nunda in lu bughju.
Ma si sentia impastughjata da e lamaghje.
Ni strappò à manate.
È si resi contu chì lamaghjoni ùn eranu.
Ma piuttostu radiche intricciate.
Avà avanzava à strascinoni chì pisà ùn si pudià pisà.
È sempre ‘ssa puzza.
Paspulava strada facendu è scupria sensazione diverse.
À quandu truncuzzulime di legna secca, o di pitricelle, à quandu imbulighjime di stecchi è di materia più soffice.
O ghjunculi lebbii è lisci.
À volte paria di trizinà sottu à e so dite.
Forse brughe.
Seguitava a pareta è li si paria di girà in tondu.
Po’ truvò un tufone à manu sopra.
Ci si fece cullà.
Si ghjimbò chì u cundottu ùn era tantu largu, ma ci si pudia rimove.
Cullava pianu pianu.
Sinu à l’alzata.
U muru si rinzava davanti à ella è si faccia più strettu.
Ava duvia ficcà l’unghji appunghjendusi d’un latu à l’altru.
I ghjinochji in sangue, e mani sbughjate pugredia pedi à pedi.
Sgranfiata in faccia, truncuzzulata, stanca morta, lacrimava ma s’aggrapava .
Solu a stizza a purtava.
Po’ rimpianò appena.
Ghjunta à un ghjovitu li si parse di vede un chjarore.
Un filu misarellu di lume.
A sperenza li dedi spirdu.
À listessu tempu li si parse di rispirà megliu.
S’azzingò cun ardore rintruvata.
Più chè qualchì metri.
L’aria era menu fosca.
In un ultimu sforzu ci fù.
Da l’incritta mischina surghjia a lucenda.
Ma ùn ci pudia ficcà i diti.
Una petra pisiva era riposta.
Liscia.
Puntava ma ùn la trinigava.
Urlandu d’addisperu si misse à caravunà in giru à a sgrignatura.
Scavà è scavà, riuscì à passà una manu in lu tufone.
È fece sculiscià u pian di petra.
U lume a fraiò.
Si tirò fora in un mughju.
U pettu in focu, spandasciava, pianghjia è ridia à tempu.
Riffiatata ch’ella fù si pisò.
È visse.
Era inturniata di muri mezzi trafalati.
In fondu un pezzu di tettu pintu.
Fiure ch’ella ùn capia.
Daretu à ella una spezia di vasca trafalata.
Si tirò fora.
Era in punta à una cuccula.
Un violu s’apria davanti à ella.
Triangulava di fatiga ma marchjava.
U rimore à fece piantà.
Voce. Scaccani.
Dopu à tantu silenziu a breia a mugò
Francatu à a girata scuprì u paese.
U chjassu cumpiia à l’entre di un carrughju.
U rimore crescìa.
Sbuccò in piazza.
A ghjesa si biutava pocu à pocu.
Fù u zitellu u primu à vedela.
U ballò li scappò di mani.
Po’ tutti si vultonu è firmonu insischiti.
Una porta vitrata li rimandò a so fiura.
Trasaltò.
Un vaschicciu si tenia dirittu davanti à ella.
Una mansa di carne fragica, pezzacci di carmugliu spendiculonu, terrazzosu è sanguinosu, cadavaru scappatu di l’arca.
Ni vuleti tarrori...
RépondreSupprimerper trimulà, trimulemu! putentissimu
RépondreSupprimerCulomba