mercredi 10 novembre 2010

Corsica diaspora

Una nuvella di
Petru Larenzu Santelli


Da quant’è ell’era mossa ùn la sapia.
Avà s’allargava.
Mà ùn era micca sempre statu cusì.
Svegliata ch’ella era s’era rimmossa in un fanganicciume.
Ma più chè u fredu fù u sizu à assaltalla.
Una puzza forte chi li stringhjia u pettu.
Un odore ch’ella pudia guasi tuccà.
Li raspiava a golla cum’è polvera di sale.
Misse un certu tempu à avezassi.
Po’ si pisò.
Nò.
S’alzò.
Inghjinuchjata.
Li ci vulì u tempu per move.
Ùn sentia e so anche.
Si strascinò à pena ma u sforzu fù troppu grande per ella.
S’assuffucava.
Ripigliò fiatu è forza.
È curaggiu.
S’arrimbò è si misse meza ritta.
I so ochji ùn prasceglianu nunda in lu bughju.
Ma si sentia impastughjata da e lamaghje.
Ni strappò à manate.
È si resi contu chì lamaghjoni ùn eranu.
Ma piuttostu radiche intricciate.
Avà avanzava à strascinoni chì pisà ùn si pudià pisà.
È sempre ‘ssa puzza.
Paspulava strada facendu è scupria sensazione diverse.
À quandu truncuzzulime di legna secca, o  di pitricelle, à quandu imbulighjime di stecchi è di materia più soffice.
O ghjunculi lebbii è lisci.
À volte paria di trizinà sottu à e so dite.
Forse brughe.
Seguitava a pareta è li si paria di girà in tondu.
Po’ truvò un tufone à manu sopra.
Ci si fece cullà.
Si ghjimbò chì u cundottu ùn era tantu largu, ma ci si pudia rimove.
Cullava pianu pianu.
Sinu à l’alzata.
U muru si rinzava davanti à ella è si faccia più strettu.
Ava duvia ficcà l’unghji appunghjendusi d’un latu à l’altru.
I ghjinochji in sangue, e mani sbughjate pugredia pedi à pedi.
Sgranfiata in faccia, truncuzzulata, stanca morta, lacrimava ma  s’aggrapava .
Solu a stizza a purtava.
Po’ rimpianò appena.
Ghjunta à un ghjovitu li si parse di vede un chjarore.
Un filu misarellu di lume.
A sperenza li dedi spirdu.
À listessu tempu li si parse di rispirà megliu.
S’azzingò cun ardore rintruvata.
Più chè qualchì metri.
L’aria era menu fosca.
In un ultimu sforzu ci fù.
Da l’incritta mischina surghjia a lucenda.
Ma ùn ci pudia ficcà i diti.
Una petra pisiva era riposta.
Liscia.
Puntava ma ùn la trinigava.
Urlandu d’addisperu si misse à caravunà in giru à a sgrignatura.
Scavà è scavà, riuscì à passà una manu in lu tufone.
È fece sculiscià u pian di petra.
U lume a fraiò.
Si tirò fora in un mughju.
U pettu in focu, spandasciava, pianghjia è ridia à tempu.
Riffiatata ch’ella fù  si pisò.
È visse.
Era inturniata di muri mezzi trafalati.
In fondu un pezzu di tettu pintu.
Fiure ch’ella ùn capia.
Daretu à ella una spezia di vasca trafalata.
Si tirò fora.
Era in punta à una cuccula.
Un violu s’apria davanti à ella.
Triangulava di fatiga ma marchjava.
U rimore à fece piantà.
Voce. Scaccani.
Dopu à tantu silenziu a breia a mugò
Francatu à a girata scuprì u paese.
U chjassu cumpiia à l’entre di un carrughju.
U rimore crescìa.
Sbuccò in piazza.
A ghjesa si biutava pocu à pocu.
Fù u zitellu u primu à vedela.
U ballò li scappò di mani.
Po’ tutti si vultonu è firmonu insischiti.
Una porta vitrata li rimandò a so fiura.
Trasaltò.
Un vaschicciu si tenia dirittu davanti à ella.
Una mansa di carne fragica, pezzacci di carmugliu spendiculonu, terrazzosu è sanguinosu, cadavaru scappatu di l’arca.



2 commentaires: