mardi 9 novembre 2010

A Vistica (16,17/17)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

XVI

Beie o ùn beie ? Eccu a quistione. Roccu ùn sapia s’è Hamlet avaria pussutu risponde. Ellu, per avà, ùn pudia. C’avia da accade s’ellu a facia ? Ma chì fà d’altru ? Vultà in casa è turnà à piglià u filu di a so vitaccia ? Stà si ne quì à sin’à chì a fame, a sete è l’addisperu u si purtessinu ? Lampà si in l’abbissu cum’ellu avia lampatu l’astru vechju cuccu ? U giuvanottu avia l’impressione di vultà sempre à u stessu puntu, centu dumande è nisuna risposta.

Dumanda ci n’era una antra à maculà li e ciarbelle. Chì ne era di Solimea ? E parolle di « u vardianu » ùn le vulia crede ma c’era qualcosa, à u più profondu di a so cuscenza, chì li dicia d’accittà ‘ssu fattu senza luttà. U calmu chì s’era stallatu in ellu quand’ellu s’era messu à pusà nant’à u futtogliu di petra l’aiutava à richjarà e so pinsate. A luce chì falava da a cima di a grotta u scaldava dendu li a forza d’ùn lascià si andà à a tristezza chì assaltava u so core. Pusà è pinsà. Era, una volta di più, a sola strada à suvità. Era statu cusì, à riflette, parechje ore, parechji ghjorni forse. È po avia betu à sin’à l’ultima candella ‘ssu liquidu misteriosu.

U raghju di lume s’era allargatu, era divintatu più caldu torna. Roccu, dopu à avè intesu u so calore à nant’à a so pelle, u sintia avà entre in tutta a so parsona. Da u capu à i pedi era in u pusessu di ‘ssu fenomenu stranu. Era u mondu sanu chì campava in ellu. Capia ogni lingua, ridia à ogni nascita, piingnia à ogni morte. Prima ‘ssu sintimu incridibule l’avia santavugliatu ma amparava in furia à amansà lu. Si pudia tramutà in n’importa chì scornu di a pianetta, li bastava à chjode l’ochji è sceglie a distinazione. Vulava sopra i mari è l’oceani, i diserti, e fureste. Visitava e cità pumpose, capitale di a mudernità, ingorde di ghjente è di lumi. Ùn ci era nisuna cunfina pruibita, nisuna pastoghja da fà lu firmà. U so pinsà l’apria ogni orisonte da u più vicinu à u più landanu. Sapia tuttu di tutti. L’umanità sana a si cuntrastava in u so capu. U più scemu hè chì ùn ci facia micca nasce u cumbugliu. Tuttu vinia chjaru è lindu, tuttu à tempu è à divizia ma chjaru è lindu. Roccu capia u sensu di e parolle di « u vardianu », capia chì ancu per sapè tuttu, cunnosce ogni brama è ogni bisognu di l’omi, ùn ci pudia cambià nulla. Ùn pudia c’à risente l’armunia o a disunione di u mondu. Ùn pudia c’à cuttighjà vardendu chì tuttu si passava, micca bè o male, ma nu l’ordine di e cose. Era ellu avà « u vardianu », era forse quessa u so distinu, stà solu, postu chì a sola parsona ch’ellu bramava di cunnosce fisicamente ùn campava più. S’appruntava à aduprà a pacenza è sfidà i seculi fendu a spia à ogni cosa per l’eternità…


XVII

Un miglione ottu centu è trenta sette mila è quaranta. Eccu quant’ellu n’avia vistu Roccu « u vardianu » albori sbucciati. U tempu, qualchì volta, li pisava. Seculi è seculi passati à campà ogni stonda senza campà la veramente. Solu in u so palazzu di petra, solu è à tempu accumpagnatu da e millaie di e millaie di e sorte umane. Avia vistu tuttu, gattive guerre, gattive pace, gioie tamante è tristezze infinite. Cunniscia ogni sintimentu parturitu da un core umanu. Amore, oddiu, addisperu, spiranza, ira, serenità, i sapia tutti sani sani. Ma soprattuttu avia vistu l’umanità ghjugne à fine. Avia vistu a tarra dissuchjata da l’ingurdizia di l’omi, ogni risorsa frasata, ogni funtana siccata. Era finitu per ùn piove più è u disertu s’era spartu nant’à i cinque cuntinenti. I mari, s’eranu siccati ancu elli. A pianetta s’assumigliava à un vechju nocciulu, asciuttu è mezu fracicu.

È u mumentu amintatu da l’anzianu vardianu anni è anni nanzu era vinutu. U mumentu maravigliosu di u ritornu à u principiu. Era vinutu supitu dopu chì l’ultimu soffiu di vita terrania si sia spentu. Tandu, u silenziu s’era fattu in u capu di Roccu, una impressione strana, dopu à tamantu fracassu senza nisunu spostu durante mille è vinti trè anni. Ma ùn era durata tantu, « una siconda ùn ci hè nulla è l’altra ci hè tuttu ». Da u chjarore à a bughjura, da l’oscurità à u lume, in un soffiu. È torna u fracassu in lu capu di Roccu.

Un antru annu, dui, centu è tocca è fila. Roccu cuntava ogni ghjornu, pisava ogni ora, misurava ogni siconda chì l’avvicinava di u so scopu. Postu chì, quellu ghjornu, avia capitu ch’ellu ùn   pudia nulla per salvà à Solimea, avia dicisu d’aspittà la. Aspittà la un miglione ottu centu è trenta sette mila è quaranta albori per pudè in fine vede nasce quellu ch’ellu bramava tantu. Era quessu u so scopu, guarisce a giuvanotta chì era stata, tempi fà, quella di i so sogni. Ellu ùn avia più sunniatu, ùn avia più scuntratu ‘ssa zitella chì l’avia fattu sceglie di campà invece di more caschendu in u tafone neru è senza fondu. Parechje volte s’era avvicinatu di l’abbissu è avia pinsatu à lampà si. Ma era sempre stata a fiura di Solimea à ritene lu, a so fiura è a spiranza di ritruvà la un ghjornu. È avà, u ghjornu s’avvicinava.

Falendu per i strittoni s’arricurdava di a sola volta ch’ellu avia chjappu ‘ssu caminu dopu a so ghjunta in a grotta di « u vardianu ». Quellu ghjornu si n’era falatu per Falasorma franchendu à Caprunale è Vagnarola per ghjugne à sin’à u piazzile, u locu duv’ellu avia dicisu di custruisce a so mandria in a so altra vita. Avia zappatu, ruspatu, sciappatu quattru ghjorni è quattru notte per turnà à scorbe a petra è truvà ciò ch’ellu circava, a buttigliola.

Avà si ne falava tinendu la stretta in a so manu. Era ghjuntu in u paese di Lozzi di nottetempu. Avia arrubbatu una vittura è era falatu in Bastia, à l’ospidale. Era intrutu in a stanza di Solimea, a giuvanotta durmia. S’era calatu à cant’à ella è l’avia vardata. Chì pisavanu ‘sse duie minute torna rigalate à a pacenza, à l’attesa ? Avia chjappu a buttigliola, sciappatu u tappu di vetru è ne facia corre duie candelle nant’à e lapre di Solimea. S’era discitata, avia fighjatu à Roccu pigliendu li a manu è li avia dettu d’una voce dolce è maliziosa.

         « Sì puru ghjuntu, t’aghju aspittatu tantu. »

1 commentaire:

  1. Eccu a fini di 'ssa storia...

    A pudemu dì chì no ci semu campi ?

    RépondreSupprimer