mardi 30 novembre 2010

In manu à u Diavule (4,5/8)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva


IV

N° 101 Regent Street, London, 10 ore di mane l’11 di faraghju di u 2010.

Faustino si strufinava l’ochji, appughjatu à u muntante di u lettu scupria a stanza. A viciglia, ùn l’avia vista c’à bughju, imbriacatu ch’ellu era da a  brama tonta chì l’avia puntatu à suvità à Jezabel. L’avia pigliata cù passione parechje volte. In fine, li si paria cusì. Quale era statu in u pusessu di l’altru, ùn la sapia più tantu. S’era pisatu è era surtitu di a camara, ingutuppatu in un linzolu. Viaghjava n’un longu curridore, nant’à i muri ci vidia una mansa di pitture chì riprisintavanu tutte una visione di l’infernu. Brueghel, Delacroix è tanti altri eranu prisenti quì. Ùn pudianu esse originali ma s’elle eranu copie, eranu tremende. Guidendu si à ciò chì li parianu voce, avia puntatu una porta tamanta. Si truvava in una pezza immensa, ci sarianu stati sani sani i dui piani di a casa paterna.

C’era custì trè persone in giru à un tavulinu, Jezabel, un omu è una donna. Faustino i fighjava senza sapè chì dì. A giuvanotta s’era avvicinata, l’avia abbracciatu è sciaccatu un basgiu passiunatu. L’avia fattu pusà ancu ellu, u vardavanu  senza cappià un sonu. A sumiglia trà ‘sse duie parsone era incridibule, eranu stampati tale è quale. Biondi, ochji turchini, belli, parfetti.

       « Ti prisentu dui amichi cari, Mercy Phillips è Stoyana Felenenkova. »

Stoyana avia pigliatu a manu di Faustino. Quellu, sintia un dolce calore invade lu, era cum’è s’è u spiritu di ‘ssa donna pigliava a piazza di u soiu. Ùn avia più pinsate proprie, eranu quelle di Stoyana à accasà si in u so ciarbellu. Dopu à qualchì siconda, a donna l’avia cappiatu a manu è Faustino avia fattu un saltu nant’à a so carreia. L’ochji sburlati, impiuti di supresa è di tarrore, spatansciava, sudava. U dolce calore s’era fattu brusgiatura. Vardava in giru à ellu, ùn ci era più nimu. S’era arrizzatu, vistutu è era surtitu in carrughju. Viaghjava senza pudè toglie di a so mente u ricordu di e fiure chì Stoyana ci avia stampatu. È po c’era u so surrisu, un surrisu d’anghjulu o di dimoniu…

V


New Scotland Yard, London, 9 ore di mane u 13 di faraghju di u 2010.

Nulla di più, l’arrigistramentu era finitu è Mark Littlewhite circava à sbucinà u ghjumellu di a storia chì Faustino vinia di cuntà li. Chì eranu ‘sse fiure messe in capu à u giuvanottu da Stoyana ? Duve era a ragione chì risicava di causà a so morte ? E risposte ci vulia à buscà le altrò. Mark avia chjappu qualchì nota è era surtitu di u bastimentu. Caminava à via di Regent street.

Era intrutu in u vechju immobule è avia pichjatu à a porta di u vardianu. Avia dumandatu appressu à una certa « Jezabel », ma l’omu ùn vidia micca. Ghjente giovana, quì ùn ci n’era. C’era ottu appartamenti, sei occupati da coppii di persone anziane, unu da un omu solu è un antru viotu dapoi parechji anni. Mark avia chersu di pudè visità quellu tralasciatu. U vardianu ùn era tantu caldu per lascià lu fà ma videndu a so placca di pulizzeru, avia cidutu. S’era fattu entre è avia sarratu a porta daretu à ellu. S’era firmatu una stundetta da abbituà i so ochji à l’oscurità è avà viaghjava à passi ciatti. Di fatti, u locu paria abbandunatu dapoi un certu tempu. Ùn c’era più nisunu segnu di u lussu amintatu da Faustino, à parlà chjaru, ùn c’era nulla, mancu un mobbule. Era ghjuntu di punta à a porta maiò chì apria nant’à a pezza immensa duve u giuvanottu dicia d’avè fattu ‘ssu scontru stranu. Una manu nant’à a cricca è l’altra nant’à a so pistola, l’avia spalancata. À l’altru capu ci vidia un tavulinu tamantu è addossu una forma ch’ellu ùn pudia ancu difinisce. S’era avvicinatu mirendu in ogni scornu, u core à sbattera. Avia tiratu e tindine è u luciore avia assaltatu a pezza fendu li scopre un spitaculu spavintosu. Nant’à u tavulinu, ci ghjacia una giuvanotta, bruna, capellicorta. Stava mezu spugliata, e bracce in croce. U so pettu era insanguinatu è culpitu di miraculi di cultillate, un veru macellu. Ma più c’à quessa, ciò chì ghjacciava u sangue di Mark, era ‘ssu surrisu biatu chì illuminava a so faccia. I so ochji verdi eranu impiuti di cuntintezza, cum’è s’è l’infirzzate l’avessinu libarata di e so trave. A sola cosa à scaglià a billezza di u so visu era ‘ssu filu rossu chì era corsu à un scornu di a so bocca. Fora di e ferite in pettu, Mark ùn vidia nisunu colpu è, ancu più stranu, mancu una stampa di difesa. E so ugne eranu pulite, pulite. Mark ne era sicuru, Jezabel avia accittatu a so sorte. In pianu avia trovu un stilettu, a lama era cuparta di sangue caghjatu. S’era calatu per fighjà lu megliu è i so ochji s’eranu firmati nant’à un pizzucciu di carta bianca. L’avia ricossu, vardatu e duie facce è u s’era ficcatu in stacca.

            « Allò, quì hè l’ispettore Mark Littlewhite, ci vole à mandà supitu una squatra d’esperti à u 101 Regent Street. »

Mark era fora avà, avia fiscatu un taxì è s’era lampatu nentru dicendu à u cunduttore : « Lombard Street, in furia ».
Lighjia è lighjia torna ‘ssa cartarella ch’ellu avia trovu, à nant’à c’era stampatu mezu in neru, mezu in rossu: Mercy Phillips, Stoyana felenenkova & Co, negoziu di l’anima di l’arte, 7 Lombard Street.


lundi 29 novembre 2010

In manu à u Diavule (1,2,3/8)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva


I

Clinica psicchiatrica di l’Ienissei, Abakan (Siberia) 10 ore di mane u 20 di faraghju di u 2010.

Dui omi vistuti di biancu ne vardanu un terzu à traversu à un vetru. Stà indinuchjatu, à mezu à una pezza chjara, e mani liate, u so sguardu hè viotu, spentu. Inchjustratu in un silenziu di piombu, à l’aria d’ùn sapè più s’ellu hè mortu o vivu.

    « Si sà quale ellu hè ?
- Innò, l’anu trovu cusì, à mezu à a steppa. Vistutu cum’è s’ellu era nant’à una marina di Califurnia. S’ellu ùn eranu passati ‘ssi militari in pattruglia, u fretu u si saria magnatu.
- Ùn hà dettu nulla ?
- Ùn risicheghja.
- Perchè ?
- Li manca qualcosa per fà la. 
- Cumu ?
- Ùn hà più lingua, hè stata tagliata. È ùn hè micca stata scirurgia. L’emu esaminatu è emu trovu tracce di denti umani.
- I soi ?
- Aghju paura c’à nò.
- Ete pruvatu à fà lu scrive ?
- Iè, ma pare d’ùn cunnosce nisun saltere. Nè u cirillicu nè un antru. Un bellu casu di cattattunia, à quandu pare mortu, à quandu si vultuleghja in pianu cum’è un animale feritu.
- Chì cuntate di fà ne ?
- Chì vulete c’o ne fia ? U mittaraghju in una stanza è ci starà u restu di a so trista vita.

L’omu daretu à u vetru ùn avia riminatu un pelu. Sempre indinuchjatu, stava cù a bocca aparta. Si firmava, cum’è una statula di petra, cundannatu à lampà u so mughju mutu, à l’eternu.

II


London, Carrughju di Westminster, 2 ore di mane u 14 di faraghju di u 2010.

« Chì ghjurnataccia ! ». Mark Littlewhite parlava solu. Era ghjuntu in casa pocu fà è s’era lasciatu falà nu un futtogliu cum’è un saccu. U so spiritu era assaltatu da ogni fiura, ogni evenimentu di ‘ssu ghjornu chì firmaria cum’è unu di i peghju di a so vita. Purtantu, era principiatu bè. Cum’è tutte e mane, s’era discitatu à bon’ora, fattu u giru di i so siti preferiti biendu si un litru di caffè è fumendu si un pacchettu di sigarette. Cum’è tutte e mane era andatu à pedi à sin’à u bastimentu di New Scotland Yard. Vinti cinque anni ch’ellu ci travagliava, cunniscia à tutti è ogni mane avia un gestu, una parolla per ognunu. À 8 ore è mezu, era intrutu in u so burò è avia apartu u so currieru. À mezu à a mansa abituale, c’era un pacchittellu mandatu da Faustino. Era un giovanu studiante in psicculugia spezializatu in u cumpurtamentu di i criminali. U so nome era a lascita di u so babbone scalatu in Ingliterra, sessanta anni fà, per fughje a ripressione di u “Caudillo”. Mark è u giuvanottu s’eranu scuntrati parechje volte in u quadru d’un associu trà u Yard è l’University of London. S’eranu liati d’amicizia, Mark vidia in Faustino u figliolu ch’ellu avaria pussutu avè s’è a so vita avia chjappu d’altri stradoni. 

Avia apartu u pacchettu, nentru c’era una chjave USB. L’avia ficcata in u so ordinatore, era una videò. Mark scupria à Faustino, solu di punta à una camerà, chì s’addirizzava à ellu. 24 minute d’un filmu c’avia da scuzzulà lu à u più prufondu di u so esse, 24 minute di ciò chì s’assumigliava à un tistamentu. 24 minute per 24 anni di vita.
« Caru Mark, quandu vidarete ‘sse fiure, saraghju sicuramente mortu o smaritu. Facciu ‘ssu arrigistramentu per ch’ella fermi una vistica di a storia incridibule chì m’accade. Cridite puru c’ùn aghju fattu nulla di male, mi sò soladimente lasciatu sbaglià da ciò c’aghju chjappu per l’amore. Avà, state à sente… »

III

Soho Square, London, 3 ore dopu meziornu u 10 di faraghju di u 2010.

Faustino stà à pusà nant’à una panca, fideghja in giru à ellu a ghjente chì spasseghja. Li piace tantu à vene quì, à truvà ci u riposu di u spiritu. Ci vole à dì chì, di regula, u so spiritu si riposa pocu. Passa u so tempu à studià a vita è « l’opara » di i pessimi criminali chì l’umanità hà parturitu. Ogni volta, hè cum’è un viaghju periculosu, una ciumbata in u mare prufondu è neru di a scimizia. È ogni volta, ne ritorna un pocu cambiatu, à pena di più cuscente di ciò chì l’omu sà aduprà d’ingegnu è di crudeltà. Quì, vardendu ‘ssa ghjente passà, si scorda una cria di ‘sse cose boffe chì li sò affiancate notte è ghjornu.

Nant’à a panca à cantu, ci hè una giuvanotta. Una zitella bruna, capellicorta. L’anche cruciate, si leghje un rumanzu. Pare d’esse indiferente à u mondu à l’intornu. Faustino a varda, ùn pò stacca i so ochji di e so anche vistute di seta nera. Ancu per esse una di ‘sse belle, ma troppu scarse,  ghjurnate d’inguernu, u fretu pizzica. Faustino si dumanda cumu face ‘ssa giuvanotta à risiste cusì pocu fasciata. Soca porta in ella qualchì focu chì a scalda megliu c’à n’importa chì mantellu. Ùn pò stà, ci vole ch’ellu s’avvicini, ci vole à parlà li. Ci hè cum’è una forza strana à intargà lu à ùn lascià la andà cù u risicu d’ùn vede la mai più.

  « Bonghjornu, hè u vostru rumanzu chì vi scalda cusì ? »

Mancu una parolla, mancu un sguardu, mancu un suspiru. Faustino s’aspittava à fà si mandà à spassu o à riceve un surisu furzatu per fà li capisce ch’ellu li ci vulia à fà a so strada, ma à l’indiferenza cumpletta, ùn ci avia pinsatu. S’era messu à pusà à cantu à ella è stava zittu, sperendu una risposta chì ùn vinaria forse micca. Senza mancu parè piantà a so lettura, a giuvanotta avia cappiatu.

        « A fate à spessu ?
- Di chè ?
- Accustà a ghjente cusì, senza ragione è scumudà la.
- Innò, innò ! Scusate, vi lasciu tranquilla. »

Faustino s’era arrizzatu è s’appruntava à fughje ‘ssa situazione chì li facia nasce u rossu in faccia. A zitella l’avia fattu piantà stinzendu a so anca dritta davanti à ellu.

         «  Mi chjamu Jezabel, è tù ?

Faustino avia tartagliulatu u so nome. I so ochji avianu scontru quelli di a giuvanotta. Duie amandule verde, dui smiraldi d’una purezza à abbagliulà i cechi. Stava cum’è prigiuneru di ‘ssu sguardu. Jezabel s’era arritta dinù è l’avia chjappu appalamanu.

          « Andemu, stocu quì vicinu. »

dimanche 28 novembre 2010

Intervirtualità

Una nuvella di
Marilena Verheus

Water, water, every where,
And all the boards did shrink;
Water, water, every where,
Nor any drop to drink.

         (S.T. Coleridge)

Eccuti  qui, sott'à u celu d'acciaghju. D'acciaghju dinù u mare chì ti circonda. Un grisgiore acciarinu dappertuttu. D’u to mondu culuritu, d’a to terra fiurita, d’u to paese vivace, d’a to casa cunfurtevule: ùn ne ferma più nunda.

Sì sola. Sò tutti spariti. Di tantu in tantu passa à gallu a salma di un animale: un cane gonfiu è merzu, u corpu è e patte d'una vacca bianch'è nera è, una volta, un visu familiare ma scunnisciutu, ochjibiotu, cappellicrosciu, a bocca aperta in un ultimu mughju di spaventu.

Sì sola. Ind'u to mondu silenziosu è foscu l'acqua colla sempre. Ti ne sì avvista quand'è l'ultime cime di muntagna sparisconu anch'elle sott’à  l'acqua ingorda. St'acqua chì nanzu ti facia campà t'hè duvintata nemica. Ùn arreca chè morte è paura. St'acqua ghjalata è puzzicosa, ùn a poi mancu beie. Ne ai vistu tanti chì anu betu : ùn ne ferma manc'unu. Innò, beie ùn poi. Benchì a sete ti brusgi in gola, benchì a to persona sana brami l'acqua, beie ùn poi. Hè diffesu.

Cum'è manghjà, d'altronde. Ma chì puderesti manghjà ? Quella vacca ? Hè morta anch'ella biendu l'acqua malefica è maladetta. Tuttu ciò ch'è t’avii purtatu addossu hè guastu da l'acqua. Biscotti muciditi, mele cuperte di muffa - anch'i to panni impuzzichiscenu dipoi stamane. Ai da more subbacata è salmastrata.

Ti rivene in mente a to vita di nanzu. Per sminticà a fame basta à chjode l’ochji è ti ritrovi subitu in casa toia. Vedi a luce, torni à abbraccià  figlioli è maritu, senti e so voce è u so calore. U gustu d’u caffè duminicale, u muscu d’u pane caldu, appena sciutu d’u fornu, u mazzulu di fiori nant’à a tavula, a pioggia chì batte contr’à i purtelli... Ancu di grazia ci hè a casa, u tettu, a prutezzione di i muri! St’acqua chì fala è fala senza fine, stu ventu chì dipoi un tempu mughja fora, cumu faresti senza casa ?

Ma a casa ùn hà micca tinutu contr’à a viulenza di l’acqua, a corcia.  In una stonda spavintosa s’hè sprufundata è ai vistu sparisce a to famiglia in l’onda bullichente. Cù u figliolu minore è qualchì pruvista ti sì salvata nant’à a porta, stringhjendulu forte, st’essere vivu, ultimu ricordu di a to vita di nanzu, ultimu fruttu di u to grembiu, un suppulellu di nurmalità à mez’à i scumpienti d’un mondu chì si ne more.

Si n’hè andatu anch’ellu pochi ghjorni dopu. Fù l’ultimu crepacore cù l’ultime lacrime – ormai lacrime ùn ne avìi più, s’eranu siccate tutte quante... Hè vera, l’avii fattu beie tù, ùn sapìi ancu chì l’acqua era turnata velenu. Avia a sete, u tintu... chì pudìi fà ? Ùn hà mancu suffertu, hà chjosu l’ochji è s’hè addurmintatu in e to bracce. Pianu pianu s’hè spentu, ùn ti ne sì mancu resu contu. Quantu tempu l’ai tinutu cusì ? Ùn a sai, forse duie ore, forse dui ghjorni... L’ai duvutu lascià andà quandu un topu maiò (vivu ! Infine un essere vivu, ti sì dettu...) uscì da l’acqua è misse à rodeli l’anche. Ripugnata, ai spintu zitellu è topu in mare tramindui senza manc’un addiu...

Eccuti dunque quì, cunsumata da a sete, aspittendu a fine nant’à ‘ssu mare infinitu. Ma... da more assetata à more avvelenata chì sfarenza ci hè ? Una candella, una sola, ti daria un sullevu tamantu... un buccuncinu... È digià si stende a to manu verdi l'acqua puzzulente. Poch'impreme... senza più pinsà bei à mani piene.

U silenziu s'apprufundisce. U celu si scurisce ancu di più, un ventu ghjalatu ti cotra a faccia. Fiacca, ti stracqui nant'à u legnu chì ti hà purtatu fin'à quì. Stu legnu chì, ind'un antra vita, era a porta di a to casa... Ti stracqui è ti lasci sculiscià in u nulla. U to nasu s'empie di un muscu stranu, un sonu luntanu ti batte in l'arechji, è sarà u sole chì luce custì ? À u ritimu d'u to batticore è azzicata da l’onde t'affondi in u mondu di l'incuscente. Muschi, soni, luce : ti pare di rinvivisce, di rinasce ind’un calmu beatu.

Ind’u luciore luntanu distingui i visi di i to cari: ci hè u chjucu, t’aspettanu tutti, eccu à mammata! Ah... infine sì salva, hè compiu u to viaghju, sì ghjunta in casa toia, quì ùn esiste a suffrenza, ùn ci hè bisognu di strazià,  nè mancu di parlà: veni accolta in una cumprensione muta, in un sapè universale... Sarà quessa, l’eternità? Ma prestu, a luce si spenghje è u mondu s'annegrisce. Sculisci sempre più in fondu à u nulla eppo ti spenghji ancu tù. Ùn senti più nunda, for di l'undulighjà di l'acqua.

A to ora ùn hè ancu vinuta. Un soffiu inaspittatu ti sveglia. Cuntinueghja sempre ‘ss'undulighjà, ma u ritimu hè cambiatu appena. Sott'à e to mani senti sempre u legnu di a to porta, ma ùn senti più u puzzu di l'acqua nè quellu di i to panni. Sarà pussibule... sì nuda in Cristu ! Apri un ochju è vedi a tencia crudele d'u tippu chì, ti n'avvedi avà, hè a caghjò di l'undulià: si trova trà e to anche è si dà di rimenu. U guardi in catarochju : hè impiluccatu è vistutu d’un abitu stranu in villutu. Pare tuttu un fandoniu d'un altra epica.

"Puttana gobba... ma mittiti ghjà à corpu inghjò..." ch'ellu murmureghja trà i denti. Ti cappia, denduti l'occasione di fighjà u paese. Lochi tristi, case grisge quant'è u mare di nanzu, un palu tamantu à meza piazza è più in dà si vede un scrittu : "Taverna". Un vechju pannellu mezu sguassatu dice : "Mi  e la”. “Socu u Cavaglieri,” ti dice u fandoniu. “Semi quì in un locu cusì scantatu chì l’acqua ùn ci ghjunghjarà mai. Ùn cunniscimi cà a legi ‘llu palu. Voltati.”

Pianu pianu scopri a rialtà spietata: quì principia un’altra eternità...

samedi 27 novembre 2010

L'alchimistu

Una nuvella di
Petru Felice Cuneo-Orlanducci


Eramu u 3 di maghju di l’annu di grazia 1285 dopu à a nascita di u Nostru Signore. U veranu puru principiatu più d’un mese nanzu ùn paria micca troppu manifestàssi, è u fretu era firmatu, ancu s’è a neve si ne era andata di a cità di Valderesca.
À l’attrachjata, un omu, solu, s’avanzava, à l’appiattu. Era vestutu d’un largu mantellu cupertu d’una cappa bruna. Nienti ch’è à vede a so vistitura, s'induvinaia ch’ùn era tantu riccu. Ellu, si chjamava Ghjuvacchinu, è era cunisciutu cume aputicariu. Puru, a so vera passione, una passione pruibbita, era altra. In fatti, Ghjuvacchinu era alchimistu.

E so brame ùn eranu, cume tutti l’altri alchimisti, di trasfurmà u piombu in oru, ma una cosa più seria : truvà una medicina contr’à e malatie di stu tempu, tale a pesta, a lepara o u culerà chì sfragellavanu tantu a ghjente.

Ma qual'ellu fussi u so scopu, era ubligatu di piattàssi di a « Santa » Inquisizione per ùn fàssi micca tumbà di crudella manera.

Tandu, l’alchimistu si ne rientrava in a so stanza, purtendu sott’à u so mantellu arbe scarsulate colte à l’appiattu in a furesta. Culà, in una carciula bughja ingombra di stuviglii pieni o vioti, di libri, di cartapecure è di transigli diversi, l’aspettava u so discepulu Friziu, un ghjuvanottu pienu di bona vulintà, chì vense à u so incontru incù e so parole :
« O Maè ! Infine ! Principiava à esse inchietu ! »
« Sò in ritardu, ma ùn aghju persu u mio tempu. Aghju infine trovu l’Arba Divina è a Petra di Vita ! »
« O miraculi ! Ci site infine maestru ! Dopu à tant’anni. »
« Iè. Infine. Aghju tuttu ciò ch’ellu ci vole. Da quì à dumane, u rimediu universale serà prontu ! »

I dui omi eranu in un statu vicinu di l’apoteosa. Infine u fruttu di più di quarant’anni di travagliu, senza parlà di u travagliu di li so denzani, era ghjuntu à maturà. Infine l’umanità seria liberata di a malatia. Un ghjornu novu si pisava !

Senza più aspettà, Ghjuvacchinu cacciò u so mantellu è ne escì tutta a robba preziosa ch’ellu pose nant’à u vechju tavulone in alzu. Aiutatu da Friziu, Ghjuvacchinu principiò a priparazione ultima. Riscaldendu un lambiccu, un tianu, pigliendu u cuntegnu d’un caraffone, d’un altru, facendu riscaldà un altru tianu, tagliendu un pezzu d’un arba, facendu riscaldà un misculeghju, viotendu u cuntegnu d’un badrettu o d’una buccetta in un tianu bullendu, aghjustendu una polvara à una priparazione, o ancu un pocu di rena.
Più di cinque ore d’un travagliu accanitu dopu, tuttu era compiu. In un lambiccu, a medicina universale era pronta.
« Ci simu ghjunti ! Infine ! Site statu meravigliosu o maè ! » Si schjamò Friziu.
« Innò o Frì. Ùn averia fattu nunda senza tè è senza u travagliu di li mio antecessori. U tintu cuntinutu di stu lambiccu ùn hè nunda s’ellu ferma orfaniu è s’è nimu ùn u pudissi mai riproduce. Per quessa, aghju scrittu stu librettu, in cartapecura, chì spiega tuttu. Cusì, si puderà priparà à vulintà, sta medicina universale, s’è l’Inquisizione a mi lascia fà. » Spiegò Ghjuvacchinu, porghjendu un libru artisgianale à Friziu.

Tandu, Friziu pigliò u librettu, fighjulendulu cun ammirazione è teme, ma allora ch’elli s’alluntanavanu tramindui per andà à ripusàssi, colpi coci ribumbonu in a stanza sana, è una voce forte stridò :
« Aprite ! Aprite ! In nome di u Nostru Signore ! In nome di u Vescu ! »
Spavintatu, Ghjuvacchinu sussurò pianu pianu à u so discepulu :
« Fughji. Piglia u libru. Ùn ti rigirà micca. Fughji. »
U tintu Friziu averia vulsutu chì u maestru venissi cun ellu. Ma u tempu ùn era quellu di u cuntrastu. Senza risponde, pigliò u libru, u piattò in u so mantellu, è si ne fughjì per a seconda porta di a casa, in i chjassi scuri di a cità.

Poche seconde dopu, a porta principale fù sbundata, è una vintina di suldati di l’Inquisizione entronu in a stanza. Cun poche parole, reducinu u corciu Ghjuvacchinu à l’imputenza, è d’una zerga ebbria, sciumpulonu tuttu in a piccula carciula, lambicchi, caraffoni, badretti, buccette, è ancu mobuli. È malgratu i stridi, Ghjuvacchinu fù purtatu, di forza, fin’à e prighjone di a cità.
Quallà, fù prestu turmentatu è ghjudicatu per strigaria, è u Tribunale di l’Inquisizione u cundannò à morte. A so sola sperenza fù di sapè chì Friziu si ne era scappatu incù u libru chì permetteria di tumbà per u sempre ogni malatia.
Tutti i suldati chì eranu venuti, stu famosu ghjornu, à arrestà à Ghjuvacchinu è à sciumpulà badretti senza sapè cosa cuntenianu, morinu pochi ghjorni dopu di a pesta.

Friziu riescì à fughje in furesta, duve si piattò parechji ghjorni. Pò, decisu di vultà in cità per vede cosa pudia fà per aiutà u so maestru. Fù tombu nant’à u caminu da latroni.

U libru era statu messu qualchì ora nanzu in un coffanu metallicu è interratu in a furesta. Fattu di cartapecura, u preziosu documentu era statu cuncipitu per francà u tempu.

È fin’à oghje, ùn hè micca statu ritrovu.

vendredi 26 novembre 2010

À mumenti, à mumenti...

Una cunfissioni di
Francescu Viangalli





Sta volta ùn vi scrivu micca da espone cuncezzioni annant’à un sughjettu attalintatu. Nemancu da empie l’ultimu bloggu di Marcu Biancarelli. Innò. Scrivu da fà cunnosce a verità, nanzu di cummette un attu gravissimu. chì a verità, fussi ella goffa, hà da esse detta.
   A facciu à l’accorta. Aghju un amicu in cuntinente, vechju è malatu, chì stà murendu. Un omu di cultura, astutu è finu, chì hà sempre fattu u bè in a so vita sana. À a so età, avanzata assai, ùn saria tantu tristu ch’ellu morghi in pace, s’ellu ùn c’era sta scruccona chì s’appronta à chjappalli i so soldi. Una santamaddalena chì hà pighjatu u cuntrollu di a so mente, è chì u tomba à manu à manu.
   Ghjunta in Francia da a Ripublica Cecca dece anni fà, issa “donna” si era marita à l’iniziu cù un figliolu di riccu, è l’avia fattu un zitellu. Avia cusì pussutu uttene a naziunalità francese, cù tutti i diritti chì ci sò liati. Quandu l’apparse chì u maritu ùn averia mai a casca di i parenti, è chè li ci vurria à travaglià, decise di lasciallu. Prufittendu di a so debulezza - era ellu suvitatu da un psichiatru dà stabilizà a so persunalità schizufrena - u lasceti è divurziò. È tandu u mo amicu affacò in a so vita. Solu è vechju, li mancava una cumpagnia femminile, è nostra dimonia ne prufittò. Li rigalò a so prisenza, falsa ma allistita bè, i so motti, falsi quant’è scelti, è u mio amicu cascheti  in a trappula. Li fece scecchi, chì a tinta pritendia d’ùn avè soldi pè allivà u so zitellu, li rigalò una vittura, eppò infine... un appartamentu. In u frattempu, issa “donna” scuntrò un pòveru musicante spatriatu in Berlinu, è riescì à amasgiulallu anch’ellu. Li prumesse di pighjà a pilule, ma ùn a facia è per causa : vulia cascà incinta, senza privenelu ; chì malata ch’ella era da a sclérose en plaques, t’avia bisognu di parturisce pè rallentà a corsa di a malatia. Stu pezzu di bravura riesciutu, annunzieti infine a nutizia à u mo amicu, u quale allora, ùn sapendu più chì fà, li prupunì, addisperatu è debbule, di ricunnosce u zitellu ; è chì zitellacciu, chì partia bè in a vita quellu... Quandu pocu dopu a vichjaia pighjò a suprana, u mo cumpare si disse chì a morte s’avia da vene, è tuttu s’accilirò. Ed eccu chì ci semu avali : una simana fà, u mo amicu hà fattu un’attacca, è ghjace dapoi in u so lettu d’uspedale. A dimonia, chì hà capitu di stintu chì l’affare hà da compiesi, l’hà persuasu in furia di spusalla, è di ligalli l’appartamentu à tempu cù i so conti in banca. U matrimoniu, li hà spiegatu, li permetterà di tuccà una pensione di riversione, pè ella è u zitellacciu, ma ci vurrà, li hà dettu, à pighjà cauteli, val’à dì à mantene fora a famiglia di l’arranghjamentu –  u mo amicu hà quattru zitelli -, chì purria bè ùn esse d’accusentu...
  Avà, a rigrettu, mi sò trovu mischjatu à quella storia. U mo amicu m’hà dumandatu un cunsigliu pè cunturrà u dirittu di e successioni, è ùn possu falla, chì tuttu què mi dà u vòmitu. Aghju puru decisu di fà nece d’aiutallu. Ogni tandu, so perfettamente chì ghjè troppu tardi pè ellu : i disguasti sò dighjà qui. Ma feraghju quantunque ciò chì ci vole à fà. Aghju pruspettatu i lochi è percorsu tutti i curridori di l’uspedale, diserti à a sera, è duv’ellu ùn passa nimu. Camerà, ùn ci n’hè micca, d’altrò, mi ne sò assicuratu. Datu chì u scalone à e camere risona assai, ci vurrà à fà à l’arma bianca. Basta à aspettà ch’ella venga in fine di ghjurnata, issa dimonia, è suvitalla da daretu. Un cultellu... Un cultellinu... u mio Benchmade, hè tuttu ciò chì mi bisogna. Eppò vogliu risèntela, sbattèndusi, stilittata in i reni, è strangulata da l’altra manu. Senteraghju u so soffiu caldu in palma avvitendu a faia, chì mi cunterà, spinghjendusi, a fine di tutti i so sogni perversi. Quandu ùn si muverà più, o forse pocu nanzu, u ritireraghju u cultellu pè cambià impugnatura. Pighjeraghju a faia cum’è pic à glace, è tandu, a vi ghjurgu, chì issu mumentu l’aspettu, u li ciutteraghju dulcissimu in gola. Avvedeci, o dimunietta, avvedeci, chì ghjustizia ùn t’hà sminticatu...
Forse amparerete a fine di a storia in u ghjurnale. Forse. O forse no. Ùn m’inchietu micca. Sè ci la facciu in veru à ùn esse vistu, u mondu averà sminticatu l’affare da qui à un mese. È ùn ne senterete più parlà. Ghjè cusì, o amichi, ch’ellu funziuneghja u mondu : e più belle cose ùn duranu mai è u sangue, cum’è i fiori, perde prestu u so addilettu, da smarisce pè u sempre in i penseri vani di tutt’inghjunu.

jeudi 25 novembre 2010

Cronaca di u dopu verra

Una nuvella di
Paulu Desanti

Una sega, ci n’hè sempri bisognu, dicia u babbu.

Ma di quista, si n’era po avvistu da par eddu Franck, anzituttu dopu à quidda ghjurnataccia chì l’era sbuccata issa ghjuvanetta in casa, una mani à bon ora. Razza di spagnola –ni sapia altru assà-, goffa ma incù certi petti chì erani un veda. Francisca ? Franca ? Pocu impremi : una capu à chjappa, in ogni modu, chì ùn avia tantu fattu a fignittosa quandu Franck l’avia prupostu, in seguita à una nuttata di quiddi, d’accumpagnallu in casa soia, puri sciacchendusi trenta minuti di vittura pà quiddi stradacci di muntagna. Ghjuntici, briachi zuffi, s’erani sdragati annantu à u futon, senza mancu piglià u tempu di spugliassi à fattu, ed a ghjuvanetta s’era missu subitu à cavalcallu, à Franck, com’è s’eddu fussi statu una norchja secca.
Disgraziosamenti, quidda mani, l’acidduchju di Franck ùn a si facia nè à bulà nemmancu à sbulazzà. Una vera sarpa sfracicata. U ti pudia scuzzulà incù i so manuchji, suchjallu è sutrinnallu, a ghjuvanetta, u cosu si ni firmava losciu chì ohimmè.
Ùn saria stata ch’è quista, Franck ùn a si saria presa micca troppu bè, semu intesi, ma infini, calchì spiigazioni raghjunevuli, calchì mutivu pà assirinassi, u si saria trovu.

Forchè a spagnola era sbuttata à rida.

Micca una risa chjara : una ridichjulera, schirzosa, forsa incù un’inghjicula di cattivezza.
Ed ùn si sà parchi, issu scaccanu l’avia arricurdatu, à Franck, quand’eddu si pigliavani u so babbu à spassu, in paesi, trattendulu d’infamu sciddiratu –issa vechja storia da chì saria statu un cullaburatori in tempu di verra.
Trè sicondi, era duratu.
Ma era bastata da chè cuddessi in Franck a voglia di strangulalla, issa sbancalata, ciò ch’eddu feci subitu –spatanscendu parchì era beddu penibuli di strignaccialli a canedda : t’avia u coddu duru duru, -forsa una chistioni di razzinu-, è nanzi chè di pisà l’anca, li c’era vulsutu ad aspittà più di quattru o cinqui minuti chè u sangu buddulessi in a carotidi.

À tempu vistu quidda morta à i so pedi, Franck, ci vò à dilla, si n’era pintitu subitu : era chjuca abbastanza, a so casa, induva l’avia po da ficcà, issu catavaru ? Masimu ch’eddu ùn c’era nudda pà appizzallu in cundizioni.

Hè cusì ch’eddu s’era postu u prublema di a sega.

Ci vulia à piglià prestu una decisioni ; s’era risoltu à falà in città, da buscassi subitu u stuvigliu.

Anch’assà, indè Monsieur Bricolage, era statu davveru ben accoltu. Ùn a s’aspittava mancu stampa, ci vò à dilla dinò, ad essa rinsignatu da una damicedda incù un short cusì cortu ed una camisgetta chì lachessi induvinà tanti affari. Ùn era sbuccatu à leghja u so nomu –bench’è l’avissi appiccicatu annantu à una carta affibbiata in pettu ; Benita, li parsi. Comu voglia fussi, Madama Bricolage era una vera spicialista di i varloppi, piani, sega, sarragatti ed altri trunsunosi. Ci capia, a zitedda, ed era ancu appassiunata. À tal puntu chì, vidindu l’intaressu di Franck pà u so mistieri, è dopu ad avelli vindutu una Black & Deker incù una bedda fiara d’acciaghju timparatu, a femina, chì cumpiia u so travagliu à meziornu, s’era subitu prupostu à accumpagnallu in casa soia, da muscialli comu mai si pudia muntà u strumentu.
S’erani astradati trimindù versu a muntagna, da ghjunghja in casa à Franck. È quì, è buffa, a spampedda s’era propiu ghjittata annantu ad eddu, chì paria ch’edda era denti asciutti da l’anni.
Dillusa, ùn hè nudda à dì : era inalfanata, a damicedda, quand’edda s’era accorta chì u nosciu amicu era propiu sbrumatu.
Sega, sega, sega… Ùn mi ferma più ch’è à battamila da par mè, avia dittu, issa scrianzata.
Di stizza, dopu, s’era missa à lampà quidda risa tuntina.
Chì sbulazzetini in capu à Franck, funi tandu i ricordi di quiddi ghjurnati maladetti di quarantasetti induva u babbu s’era fattu piglià à panculati, purtatu nudu in Cristu in i carrughja di u paesi. La ghjenti urulendu à l’intornu. Chì vuleti ? Quì dinò, era statu ubligatu à pulsalla, la Benita, nienti chè pà falla taci.

Era ghjustu in traccia di pentasini quand’edda era tratta, da chì avia intesu i briona, quidda alimana chì, da pocu, s’appighjunava a casetta accantu a soia. Subitu, Franck s’era allampatu da piattà u catavaru di madama Bricolage sottu à u lettu, spiighendu à quidda rompistacca chè quiddi ughjuli viniani da a tilivisiò.
C’avia crettu, l’alimana, è –megliu- era principiatu tandu trà eddi una discursata abbastanza longa. Cusì longa chì, è fà è fà, in sirata, s’era dicisu Franck ad invitalla à manghjà, -forsa parchì s’era avvistu chè a boscia, puru un pocu pangrassona, t’avia un culu di quiddi. Aviani discorsu un beddu pezzu – ricordi di zitiddini – edda ramintendu a morti di u so babbu, chì era obergefreite indè a Waffen SS, è chì s’era fattu sdunzà pà disgrazia in Oradour-sur-Glane –Franck cuntendu a morti di u soiu u babbu chì, dopu à una vita mischinedda, tinutu da cattivu sughjetu da u paesi sanu, s’era puru tombu lampenduci di capu in a sigatura.
Una bedda sirata, dunqua, forchè, trè buttigli di Fiumiciculi dopu, Bertha (o calcosa di u gennaru, ùn era più sicuru, Franck) si ni staghjia in culotta annantu à a tola, cantaccendu à boci rivolta un Lili Marlen tuntinu. Ed ùn era stata tantu à allampassi trà i cosci di Franck, da palpalli u cosu, sbuttendu à rida edda dinò quand’edda s’era avvista di u risultatu pocu quentu di i so meni.
…Quidda, Franck l’avia acciaccata à buttigliati di Fiumiciculi in capu.

Francamenti, erani difficiuli à ghjistiscia, trè catavari sottu à u lettu. Si pintia torra, Franck : da chì ùn s’era compru una strapunta di qualità ? t’avia l’aria finu incù u so futton sgiappunesu, chì i trè sciabracchi ci faciani tamanta gobba da sottu. 
Allora, s’era po dicisu ad arrutà a so sega.
Ed hè quì chì u miraculu era accadutu : s’era rivistu in atellu di u so babbu, quand’è quiddu accunciava i so arnesi. L’aria cuntenta ch’eddu t’avia, u surrisu chì li stinzava i labbra. Spariani i pinseri, si ni bulavani i frastorna, a vita culava, bedda, pacifica, incù issu sintimu di cuntintezza è quasgi di parasia chì nasci in capu à u travagliadori quand’eddu hè ben fattu u travagliu. È li paria po à Franck, ziffulendu Maréchal nous voilà, di ritruvà puri puri u paesi binidettu di a so zitiddina.

Via, dopu ad avelli attazzati in cinquantasei pezzi, i so morti, era daverru rimpulpatu, Franck.

Ma mì, à mumenti s’affacava una nova fattrici. Una lucchesa, incù una bedda camisgia nera. Chì beddu surrisu ! si dissi Franck. Comu si chjamarà ?


mercredi 24 novembre 2010

Mister Bean è altri famiti

Un articulu di
Marcu Biancarelli

Scozia, l’annu di grazia 1341… In u locu forsa u più scantatu di l’Auropa à quiddu seculu… Un paesu di i più arcaichi dinò, indu i guerrieri di certi clanni si pinghjini sempri a faccia com’è à i tempi i più antichi. I tarri ghjacciati è inuspitalieri di l’Highlands si vidini tandu culpiti da i fraceddi, i pieni à buzeffa, a miseria, a caristia, a fami nera… I bandi di ghjiranduloni facini l’avvinta quà è dà. È si mettini a coscia à u ponti pà attaccà i viaghjadori, furalli u pocu ch’iddi pussedini. Trà ‘ssi briganti salvatichi, ci n’hè unu crudeli for di misura, chì s’hà da buscà una riputazioni di i più pessimi. Hè un maciddaru arruvinatu di a bughja cità di Perth, un certu Andrew Christie. È prestu a Scozia intera ùn lu cunnosci più chè sutt’à u nomu di Christie l’Ancinu. U cugnomu li veni da a so manera di pruceda pà abbassà i cavaglieri : cù un ancinu ch’iddu hà liatu à una longa partica. Una volta lampati in tarra, i disgraziati sò assaltati da a banda di u mostru, assassinati, intazzati è… manghjati ! I cavaddi ùn sò nemmancu arrisparati, par disgrazia. Ma infini, quissa hè menu mali pinsendu à a sorti brutta di certi sfurtunati… Una forza armata sarà dunca mandata à a fini contr’à i paciaghji cannibali. Quiddi sarani massacrati subra piazza ; ma u diliziosu « Christie Cleek », iddu, sparisciarà senza lacà u so adrizzu. A fola ci conta ch’iddu avaria finitu com’è un cumircianti unestu di u paesu di Dumfries, cù moglia è ziteddi in ghjiru ad iddu…

Dui seculi più luntanu, hè a tribù diginirata di u famitu Sawney Bean à entra in a stodia nera di a Scozia. U dittu Sawney, tranchju à più pudè, avia prafiritu l’austerità d’una sapara scunnisciuta à l’impegnu d’un travaddu unestu. Culà, campaia ritiratu da u mondu cù una moglia viziosa. Ebbini una quindicina di fiddoli, chì si bulioni tr’è d’iddi par fà nascia una ciorma di mattaghjati tutti più criminali l’uni chè l’altri. A reffica malmindosa feci spariscia un millaiu di parsoni duranti vinti cinqui anni. I vittimi erani assidiati di notti, tumbi o liati com’è becchi, è strascinati in a sapara indu a famiddola i si minuzzaia pà falli cocia è ingùttasili cun appitittu. Quandu u Rè Ghjacumu VI imparò l’esistenza di ‘ssa banda d’assassini, li mandò una truppa di 400 suldata. U sgiò Bean è a so ciucciata funi arristati è trasfiriti à a prighjoni di Glasgow. Quì, l’omini di a famidda si fecini crastà com’è porci, è morsini sbiutendusi di u so sangu… I donni è i ziteddi pagoni iddi u so gustu pà a carri umana cù a barbaria chì u tempu nicissitaia : funi intarrati vivi… Ùn ci fù nisciun prucessu pà ‘ssi stripusgi quì, è mancu nimu par lagnàssini.

I stodii rispittivi di Christie Cleek o di Sawney Bean, siamu unesti, ùn l’avariamu cunnisciuti sì no ùn aviamu vistu pocu fà u filmu « U Taddu t’hà l’Ochja », è chì l’idea di fà una ricirca annant’à ‘ssu capu d’opara di u sinemà d’orrori ùn c’era vinuta. Imparetimu cussì chì u filmu s’ispiraia direttamenti di a stodia « vera » di Sawney Bean, infatti un racontu tirrificanti chì pò essa una simplicia lighjenda. Lighjenda ispirata idda stessa, pò dassi, da l’epupea culinaria di Christie l’Ancinu. Fola dinò idda, a passata di l’ingurdu Andrew ? O rialità inaccittevuli ? Hè annunciata in tutti casi com’è ‘sendu vera da Bernheim è Stavrides in a so antulugia « Cannibales » di u 1992. In quissu libru chì arreca a carri ghjaddinina, è induva sò riscinziati guasgi tutti i malfatti liati à u cannibalismu, sò dunca evucati com’è un fattu storicu i provi di u muntagnolu « Tristiclocke », chì imbruccaia donni è ziteddi : « pà divurà a so carri com’è un lubu »…




mardi 23 novembre 2010

Una frizzura chì colla...

Un articulu di
Jean-Yves Acquaviva

L’avete digià cunnisciuta a vera paura ? Ùn parlu micca di un picculu trasaltu natu da a suspresa o d’un timurellu chì face trimulà u core qualchì siconda, ne mancu d’una santavugliata maiò ma supitu smarita.

Vogliu amintà a pauraccia, u tarrore chì vi pasce in u stomacu ore sane fendu vi perde u sensu cumunu. Quandu per esempiu, site in traccia di leghje qualchì filare nant’à l’urdinatore, solu in casa. Site ghjuntu era sempre ghjornu è ùn ete micca accesu u lume. U bughju s’hè fattu pianu pianu, vi ne site mancu arvistu, chjappu chè v’erate da a vostra lettura.

Ete intesu, senza veramente fà ci casu, cum’è un picculu rimore anz’ora. Chì sarà statu ? Trippa, vulete cunnosce a seguita di u scrittu. Ma avà vi strigne u dupitu, date un uchjata in furia in furia daretu à voi. Scuzzulate u capu, « n’importa chè » pinsate. Vi ciuttate torna in ‘ssu testu di Biancarelli chì parla d’una spezia di spiritone stipatu à una zitella, rustaghja in manu. Vi si pare di sente a musica d’un filmu chì Carpenter avaria fattu sicondu l’estru di Stephen King. Date una antra uchjata. Nimu, quale ci hà da esse postu chì site solu è chì a porta l’avete sarrata à farriale. « Aiò leghji è pianta e to cunnarie ! » dite à voce alta.

È torna Biancarelli è torna ‘ssu fantasimu è a so rustaghja arrutata è tagliiva chì tazza carne. Sta volta fighjate in daretu una stonda più longa. Sarà chjosa in veru a porta ? Vi dite chì u rimurellu di nanzu s’assumigliava à quellu d’un usciu appughjatu pianu. Ci vole chè vo andessite à vede. V’arrizzate, andate sin’à l’entre di a casa…a porta era aparta. Dui giri di chjave è vultate à l’ordinatore. Vultate cù ‘ssa giuvanotta chì cerca à fughje un distinu crudellu.

Avà po, a porta è chjosa. V’annigate torna in u fiume di e parolle di Biancarelli è falate, falate… L’avete intesu ‘ssu frisgiu nant’à a vostra spalla ? Duie o trè ghjasteme, è torna à leghje. È…torna u dupitu, a porta l’avete chjosa ma s’ellu era intrutu nanzu, avà saria in casa. Torna ‘ssu frisgiu, una frizzura chì colla longu à a disca’u spinu. V’arrizzate torna, fate u giru di a casa, intrite in ogni pezza cù l’angoscia in corpu, fighjate sottu à u lettu, nimu. Vultate à l’ordinatore, ci vole à compie la ‘ssa storia, ci vole ch’ella crepi ‘ssa conna. Cusì pudarete andà à fà un giru nant’à Facebook, quallà sì chì l’onde sò calme.

Eccu, a rustaghja hè falata per l’ultima volta, una cliccata nant’à i favuriti, u turchinu invade u screnu, finita a bughjura, u vostru core torna à batte più pianu. A pauraccia si ne và, chì era ella à dà vi tante emuzione è u peghju hè chì v’hè piaciuta ‘ssa stonda di trimulime. Avà a cunniscite a vera paura quella chì face batte u core à centu à l’ora, quella chì sfrigia a spalla quande vo site solu in casa, chì l’anuttà ne vene è chè vo vi risicate nant’à e strade periculose di TARRORI È FANTASIA.

lundi 22 novembre 2010

Un spiritu

Una nuvella di
Diana Egault

Caminava. Caminava è riflettia. Assestava e so idee per ùn perde micca tempu. Avia calculatu, li ci vulia à u massimu duie ore per fà ciò ch’ellu avia previstu. 
Si felicitava cum’è sempre d’esse cusì indipendente. U silenziu, a libertà, u benefiziu, tuttu u purtava à stà solu. Li si paria d’esse un eroe chì ùn li bisugnava à  nimu…curagiosu, fieru, marchjava fronte altu è passu sicuru malgradu a notte bughja.
Caminava senza sturzulà, ricunniscia u chjassu ancu s’ùn l’avia praticatu dipoi a so zitellina. Tandu, li piacia dighjà di francà l’interdetti, d’andà al di là di ciò chì hè permessu.

Sta casa… l’avia tantu sunniata ; sta sera, era quì per ella. Certi a dicianu strigata…. cridenze sceme per i vigliacchi… l’avia da visità, a s’era prumessa. Abbuttà lu senza rimorsu stu palazzu… Accidenti à i spiriti diavuleschi o altre pazzie, sta sera a so furtuna era fatta. Sta sera seria ellu u diavule !

Francava avà u purtò, ùn si vidia guasi nunda ma i so passi eranu guidati da una forza scunnisciuta, avanzava lestru è mossu da una frenesia scimita. Era nentru è cumminciava à scopre e maraviglie ch’ellu era venutu à circà ; mobuli d’ebenisti fatti cù i legni preziosi, pitture di maestri, argenteria… ùn sapia mancu più induve pone l’ochji, era imbriacatu da ste bellezze, li girava u capu. Mettia ciò ch’ellu pudia in u so saccu, i mobuli aspitterianu u lindumane.
Era cum’un zitellu a sera di Natale, è pigliatu ch’ellu era da u latrucime, ùn facia casu à u trunchizzime di u sulaghju chì criscia pianu pianu in a so direzzione.
Era cum’un ballerinu, vulava da una pezza à l’astra, i so gesti eranu aeriani è precisi. Avia u so primu saccu pienu è ùn era mancu cullatu à u pianu supranu. Prestu, li ci vulia à fà prestu chì u tempu sfilava.

Sta situazione periculosa li piacia, è ancu l’idea chì sta casa era per tutti spiritata li piacia…U trunchizzime u seguitava sempre è si facia più forte mentre ch’ellu circava avà i ghjuvelli in una cascietta d’argentu.

U capu calatu in u so tisoru ùn pensava più à ciò chì li era à l’ingiru. Nemmancu à i rimori di u legnu chì paria lagnà si di dulore. In un trostu tremendu, u sulaghju si sfraculò sottu à i so pedi. Si ritruvò culà in ghjò, ind’una sorte di pozza nera, stretta, senza fondu. Piecatu in dui ùn pudia mancu fà un gestu, a so caduta era stata terribule. Era inchjaccatu bè. Un bracciu rottu. L’anca dinù soca. Cumu sorte da sta trappula avà…impussibule… Era a fine, era a soia a fine.

… A solitudine bramata… L’indipendenza cusì cara… A libertà… è oramai quellu tumbale foscu… per ellu solu… in stu tufone… prestu assiccatu cum’un topu… Solu… Solu spiritu derisoriu per i seculi à vene.

dimanche 21 novembre 2010

Neuroscienze è arme biulogiche, scienza fizzione o rialtà ?

Un articulu di
Francescu Viangalli

U fantàsticu ùn si stà solu in u sognu di i scrivani. A le volte u si pò scuntrà ind’è l’ultime scuperte scientifiche, piattatu ch’ellu hè à l’ingrentu di e so pussibilità d’applicazioni. Vi prupongu di dimustràvila incù un esempiu trimendu, chì vi ferà capisce à chì puntu u peghju ùn hè ancu à vene, chì, in veru, ci semu dighjà.

Dapoi più di quindeci anni, e neuroscienze si primureghjanu di un mechanismu di u nostru zucchinu tantu affascinante chè stranu : quellu di i neuroni spechju. Issi neuroni spechju, scuperti da Giacomo Rizzolatti  è Luciano Fadiga ind’è l’anni 90[1], sò una specie di spechju mentale chì cunduce a nostra miratura di u mondu ingiru, à u puntu di cummandà a nostra percezzione quant’e nostre riazzioni. Innanzu, si pensava di fatti chì u cerbellu funziunava cum’è un super urdinatore. C’era a percezzione, chì si primureghja di ciò ch’e vedu, toccu, sentu o gustu, è à cantu un centru d’analisi distintu chì, dopu ad avè ricevutu e date di u vede, di u tuccà, u sente è u gustà, pighja a decisione d’agisce o nò, mandendu in ritornu à u sistema mutore u cennu apposta. Secondu sta manera di pensà u cerbellu – mechanica assai è certamente povera, ci vole à dilla, a percezione è l’azzione sarianu  u prudottu di duie funzioni sfarenti in a so essenza è staccate da un puntu di vista anatòmicu ; l’articulazioni di e duie funzioni fendusi dunque à a manera d’un chjam’è rispondi neurulògicu. Or sta capiscitura di u cerbellu umanu hè oghje cumplettamente abbandunata dapoi chì Rizzolatti hà pussutu usservà nantu e scimie, e eppò annant’à l’omi, u funziunamentu di issi cusì detti neuroni spechju.

Spieghemu quindi u stranu mecanismu di i neuroni spechju. Quand’e pensu à fà qualcosa, eppuru nanzu ch’o a facciu, u sistema nervosu attiveghja dighjà e parti di u corpu necessarie pà accimisce l’attu prughjettu. Ancu sè infine ùn rializeghju micca in attu a mio pensata iniziale, neurulogicamente quist’attu l’aghju fattu o quasi. È ciò chì ghjè u più stranu, hè chì quand’e vedu à qualchissia fendu un attu particulare, u mio sistema nervosu attiveghja, senza ch’o li abbia dumandatu nulla, listessu circùitu di nervi chè quellu chì hè necessariu pè fà listessa cosa chè a persona chè stò fighjendu. Vale à dì chè aghju in mè, senza sapella, un spechju neurulògicu chì face entre ind’è mè l’azzioni di l’altri. Stu fenòmenu, stranu è quasi màgicu, hè u fattu di certi neuroni di u cerbellu umanu – è di quellu di certe altre spezie, cum’è i scimpanzè – chì Rizzolatti hà battizatu neuroni spechju.

S’omu ci riflette, l’implicazioni di sta scuperta sò tremende. Da un puntu di vista filusòficu, pè u primu, significheghjanu a fine di a cuncezzione mecànica di u sistema nervosu, è di una specie di numinalismu chì stacca l’indivìduu, solu pensendu, da u mondu chì u circonda senza esse altru chè percezzione[2]. L’altre persone chè no miremu, pè dilla più chjara, ùn sò solu messagi nervosi da dicudà è chì ùn esistenu chè attraversu à u nostru zucchinu : à u cuntrariu, facenu parte di noi, perchè entrenu dentr’à u nostru spiritu, puru à l’ispensata. Da un puntu di vista linguìsticu, sta scuperta vole dì chì l’amparera di a lingua ùn nasce solu da u nostru, u sforzu, ma sopratuttu di l’atti di l’altri chì entrenu in noi. Forse, cum’è mè, avete sperimintatu sta situazione, assai dispiacievule, duve vi mettite à parlà corsu à una persona cursufona chì tandu vi risponde subitu in francese arrichenduvi cun grazia una bella duscia fredda. È bè avà, o amichi, pudete forse capisce megliu ciò chì accade in una situazione paghjesa. A persona, senza sapella ben intesu, attiveghja ind’è vo un’antru circùitu nervosu chè quellu chè avete mossu, “minenduvi” neurulogicamente d’una certa manera. Eccu perchè in quessu u casu rissentite, sè sete cum’è mè, una specie d’agressività ; chì si tratta bè, avà a sapemu, d’una forma d’attacca persunale. A quistione vene dunque di sapè cumu si deve intratenesi à vince sta battaglia neurulogica, usendu e nostre parolle pè entre noi, sta volta, in u zucchinu inuspitalieru di quelli chì vi face stu colpu. È cum’è in tutte e battaglie, u più semu numerosi à parlà corsu à a persona, vale à dì ad attacalla neurulogicamente, u più a so resistenza s’hà da indibulisce. Fate a prova, viderete. L’aghju fatta incù trè amichi, à un anzianu nustalgicu di a CFR, è u risultatu era trimendu. U tintarellu si sintia male, è n’emu risu tant’è tantu... Ciascunu u so giru ! Infine, da un puntu di vista puliticu, pè u terzu, e cunsequenze sciappanu e petre di tutte l’anziane teurie di i nostri filusòfi pulìtichi. L’omu ùn hè più un monstru crudele chì circa à suddisfà u so solu piacè, contr’à l’interessi di i so cungèneri, perchè ciò ch’elli facenu l’altri entre ind’è ellu. È cum’è l’hà scupertu Rizzolatti, quand’è vedu à qualchissia soffre, soffru anch’eiu. L’omu ùn pò più esse guardatu solu cum’un cumbattante di l’altri di a so spezia, nant’à u modu di l’Homo homini lupus di Hobbes. Ùn pò nemmancu esse un cunsumatore isulatu chì prova à suddisfà i so bisogni, imppipendusi di l’interessi di l’altri, à a manera di un trader di a borsa, cum’è forse e teurie neo-classiche di certi ecunumisti cuntempuranei, è falsamente inferate da Adam Smith avianu pruvatu à facci credela. È quessa, l’ete capita, pè listessa raghjone.

Ma allora, m’ete da dumandà, induve diavulu si stà u terrore è u fantasticu ind’è quessa ? V’aghju da dillà, è ùn sarete dilusu... Quandu aghju sculinatu i scritti di Rizzolatti, avia pensatu subitu à un’applicazione marziale, pè ùn dì militare. Mi socu dettu : sè sapemu sguisciacci ind’è u spiritu di l’omu à parte di certe azzioni esterne è dopu percepite da ellu, forse si purria travaglià à circà cum’è si purria cundiziunà una persona à agisce di a manera chè vulemu. Sapia dighjà chì Stanley Milgram, unu di i fundatori di a psiculugia suciale muderna, avia pruvatu, in l’anni 60,  à sperimintà cum’è si pò trasfurmà un cittadinu urdinariu in un monstru, piazzendulu in una ierarchia astratta è scientìfica chì li dà l’ordine d’amazzà un nucente, à colpu di scariche elettriche ; è avia scupertu chì a ierarchia pò effetivamente crià ciò chì Milgram chjama unu statu agenticu, val’à dì unu statu psiculògicu induve u stintu murale di u sughjettu si ne và à sciloffi, lasciendu tandu u so postu à l’ordini di i so superiori[3]. Ma mi socu dettu sta volta chì avà ch’emu scupertu i neuroni spechju, si purria puru andà assai di più luntanu. Forse purriamu capisce ciò chì ci vole à fà pè ditirminà à l’altri di fà listesse cose chè noi, fussinu elli puru fora d’ogni ierarchia. Basteria à cunsacrà à bastanza soldi pè truvà in laburatoriu ciò chì influenzeghja u cumpurtamentu di a ghjente chì ci guarda. A rombu di maghjinassi e pussibilità d’applicazioni di sta scuperta, mi vense infine l’idea di u peghju : è sè diventessimu capaci à prugramà un cumpurtamentu suciale generale è à rializàllu ? È sè alcuni Stati diventessinu dumane ditentori d’agenti prupagatori di u da fà difinitu da elli ? È perché micca, infine, un ghjornu, dopu à Little Boy, Fat Man è Tsar Bomba[4], e terribili arme nucleari u XX° seculu, a bomba neurulògica, quella chì ùn tomba à nimu, ma chì crea una pupulazione di schjavi ch’adopranu u cumpurtamentu prugramatu da u nemicu ?

Forse tuttu què vi parerà tuntia o mancu fizzione, ne sò cuscente. È saria allora l’iniziu è a materia, pè u più, di un novu rumanzu d’anticipazione pulitica, un po’ à a manera di quelli d’Alain Damasio, per un dettu. Vi sbagliate. Spassighjendumi nantu à u net, sò statu terrificatu d’accorgemi chì quellu ch’avia maghjinatu  – solu sulettu incù lu mio bichjere di vinu rossu una trista sera di viaghjime – ùn era micca spiculazioni, ma dighjà a rialtà. Figuratevi di fatti chì l’armata americana travaglia dapoi qualchi annu à un prugramma top secret nant’à u funziunamentu di i cerbelli di i suldati è quelli di e pupulazioni, alliati o nemichi [5]. Da quì à sintetizà una arma neurulògica, c’hè pocu ad aspettà. Ferma solu u tempu di a spirimentazione pè prutege l’umanità di un’ invenzione paghjesa. Allora sè cum’è mè, prissentite ciò chì purria escene di issa nova generazione d’arma, sciglite puru u vostru campu. O finalmente ne ridete, è aspetatte dunque cum’è niscentri di vede da per voi nanzu di credeci, à u rìsicu quantunque di pighjàvila annant’à u zucchinu una mane à u spuntà cum’è i Ghjappunesi di Hiroshima, sia vi misfiate, è forse circherete tandu à sapenne più pè, pò esse, un ghjornu, avanzà voi stessi quelli chì purrianu lanciàvvila annantu. Chì tandu capiscerete chì u tarrori è a fantasia un ghjacenu solu in i sunniacci di e vostre notti, ma dinò ind’è u prisente piattatu à i citadini urdinari, sti baulli addurmentati chì credenu campà in un mondu bellu è appaciatu[6], duve i so discorsi militenti arricheranu a pace à l’altre nazioni di u mondu...


[1] Giacomo Rizzolatti, Corrado Sinigaglia, So quel che fai. Il cervello che agisce e i neuroni specchio, Raffaello Cortina Editore, 2006
[2] Secondu à a teulugia medievale di u numinalismu, sviluppata da Guillaume d’Occam (1289-1349), i cuncetti universali ùn sò che cenni, è micca sustanza. Un chjerchju, per un dettu, un esiste micca in a natura, chì esiste solu un’idea di chjerchju, senza sustanza materiale. Dopu à a sculàstica, u filosofu irlandese Berkeley (1685-1753) anderà sin’à dice chì u mondu ùn esiste micca fora di a nostra percezione. U mondu ùn hè in se stessu, in tantu che materia, ma esiste solu à attraversu à nostra percezione chì u fà nasce. E in quantu à a percezione, nasce ella da un Diu, chì osinnò un purria esiste.
[3] Stanley Milgram, Obedience to Authority, Harper, 2004; La soumission à l’autorité, éd. Calmann-Lévy, 1994; è dinò u so famosu articulu If Hitler Asked You to Electrocute a Stranger, Would You ?, Esquire, 1970, 73 : 72
[4] Cum’è inghjunu a sà, Little Boy hè u nome di a prima bomba A, lanciata nant’à Hiroshima, u 6 d’aostu à 8 ore è un quartu. Fat Man, una bomba A più putente chè Little Boy, ma chì fece menu disguasti chè Little Boy à causa di u rilievu, fù lanciatu dopu nant’à Nagasaki. In quant’à a Tsar Bomba, sappiate chì ghjè a bomba H più putente chì fù pruvata in cundizione reali. Lanciata da Kroutchev pè dimustrà a putenza di l’URSS, a Tsar Bomba t’avia di fatti una putenza di 50 megatone (è ùn fù che meza caricata pè ùn fà saltà tutti i vetri di Mosca, secondu à u mottu di Kroutchev ellu stessu... ispiratu da un umore assai russu). Pè u paragonu, Little Boy t’avia a putenza “ridicula” di 0.013 megatone : una tossa di muscone paragunatu à a Tsar Bomba. Pè l’amatori, eccu a video di a splusione di sta bomba H storica :  http://www.youtube.com/watch?v=FfoQsZa8F1c ; è pè a custruzzione di sta bomba meravigliosa : http://www.youtube.com/watch?v=LxD44HO8dNQ .
[5] Andate puru à sente à Nita Faharany, cunsigliera di u presidente Obama, chì s’impenserisce di stu prugramma secretu è richjama informazioni à stu prupostu : http://www.youtube.com/watch?v=MzuiSFd9K4s , pè a prima parte, è http://www.youtube.com/watch?v=MzuiSFd9K4s&feature=related pè a seconda.
[6] A stu prupositu, v’arricumandu a lettura di e cunfessioni di Oppenheimer, u “Babbu” di a Bomba A : La science et le bon sens, Gallimard, 1963.