jeudi 2 décembre 2010

A visione

Una nuvella di
Francesca Graziani

Entrendu in a casa, un silenziu prufondu, affanosu, li cascò addossu, attempu à un odore forte di sangue assiccatu, chì u pigliava pè a cannella.

Quand’ellu accese u lume lentò un mughju di spaventu è firmò impalaficatu una stonda nantu à a ziglia.

I muri, u pianu, tuttu era rossu intintu di sangue, quant’è chì qualchissia n’avessi pintu a casa sana. Avanzava pianu, zaccagliendu in u liquidu appiccicosu, trimendu capu nanzu di ciò ch’ellu avia da scopre.

Una sola pensata u facia mantacà : « Petru Santu ! » ; avia da truvà u so figliolu, Petru Santu, scannatu, cum’ella l’avia vistu  Lucia in sonniu ? À e visione di a so surella ùn ci avia mai fattu tantu casu Matteu. Ste credenze vechje ùn li parianu nunda di più chè fughjichje. Francu chì… francu chì pè u babbu, Lucia ùn s’era sbagliata, avia vistu l’accidente murtale.

Sta notte, l’avia discitatu mughjendu, trasaltata, cum’è scema. Ellu a vulia mandà à spassu, eppo Lucia avia mintuvatu à Petru Santu è à Maddalena. S’era intesu troppu affannatu per ùn andà à vede ind’è a so anziana moglie chì stava cù u zitellu. Vulia solu rassicurassi. Invece…

Sbucchendu in camara vidì à Maddalena imbufalita, bagnata di sangue da i capelli à i stifali, à pusà nantu à u lettu, un cultellone di macellaru in manu, i so ochji vitrosi...  In a stanza dinù paria chì u sangue avessi schizzatu da partuttu è si disse chì forse Maddalena s'era tagliatu e vene cum'è a prima volta... o sinnò era chì …

- Maddalè…

A so voce si strangulava, ùn riiscia à parlà, a cannella strinta ùn lasciava più passà nisuna parolla. Pensava in u so cerbellu prontu à schiattà  : « Petru Santu, u mo figliolu, chì n’ai fattu o strigaccia, ùn hè micca pussibule, o tonta … avia a ragiò a mo surella… ? ».

Ella girò ver di ellu un sguardu pazzu, viotu, lucichente da a frebba. Sbuttò à pienghje.

Tartagliulava, e frase surtianu pezzate trà dui signozzi :

- O Mattè !!  ùn vulia micca… micca tumballu... ùn mi tenia più cara… ùn m'ascultava micca ...ùn aghju più à nimu… ùn mi firmava cà ellu…ùn mi vulia più bè… ùn vulia micca, eiu … o Mattè… hè colpa toia… perchè… perchè … m’ai lasciatu ?

È si sbilanciava da davanti à daretu, cum’è l’autisti.

Li saltò addossu rughjendu da u dulore è da a rivolta, pè strangulalla. Chjippendusi à i capelli longhi limicosi tandu vidì u capu daretu à u lettu…

Turcu, u cursinu magnificu ch’ellu avia rigalatu à u figliolu, stava in pianu, tazzatu à pezzi, à mezu à una pozza di sangue annigritu. In u capu tagliatu l’ochji sburlati parianu di supplicà torna a maestra di risparmiallu. E zampe ghjacianu quà è là. U corpu macimpiatu da decine di cultellate  avia rucitu i so minuci. I scrementi si eranu spalmati pè u sulaghju. A puzza era insuppurtevule, assuffuchente.

Era quantunque un sullevu per Matteu ; ci tenia à u cane, ma ùn era Petru Santu, Signore caru. Rispirava appena.

Per pocu…

Avanzendu u lettu, un pede di zitellu, tuttu sanguinosu. Un brionu d’addisperu li strappò i  pulmoni, fece trimà i vetri, si perse in a notte pagna.

Ùn l’intese micca arrizzassi daretu à ellu. Intese u so urlu scemu in una meza cuscenza ma ùn ebbe u tempu di fà un gestu quand’ ella li ficcò u cultellu à mezu à e spalle.

3 commentaires:

  1. 327 pagini visti arimani...

    L'avvintura cuntinivighja !

    RépondreSupprimer
  2. È quessa a bomba nò ?

    JYA

    RépondreSupprimer
  3. Propiu à a so piazza annant'à T&F !

    Dumani lighjiti u ghjurnali o ghjenti !!!

    RépondreSupprimer