dimanche 31 octobre 2010

Massacru à a rustaghja

Una nuvella di
Marcu Biancarelli

Da stamani ch’idda curria Gudrun. I tanca l’aviani sgrinfiatu i mani, a faccia, è missu a camisgia in pisticciuli. Strascinaia a so salma addispirata in i tadda scabrosi è quantu volti, sfiatata, si lacaia cascà in un’ andaghjina signarina, incapaci di tènasi più annant’à i so peda. I so vinochja erani in sangu, i so peda dinò, è a so capiddera sfiuccata arriccuddia tutti i zumbrona indu ch’idda pichjaia di capu. À rampaconu, circaia una surtita in a scupiccia fosca, è si tinia di briunà, di chjamà u succorsu, timindu spavintata ciò chì l’era à daretu, ciò chì a parsiguia cù frenesia dipoi l’alba.

Un sunniacciu pinsaia. Era un sunniacciu è s’avia da scità. Ma i so musculi dulurosi, u gustu di u sangu chì li vinia in bucca, è l’imagini tirrificanti chì a straziaiani senza cessu li ramintaiani tuttu u pesu di a rialità, crudeli, impinsevuli. Avaria vulsutu cuddà sin’à una punta, un biccu, pà truvà un pocu d’altezza è fighjulà à l’orizonti, circà di situassi, d’induvinà una strada chì a pudaria purtà sin’à a so salvezza. Ma a paura di mettasi à scupartu era troppu forti, u bisognu di firmà à l’appiattu evidenti. È ancu dimula, calcosa in fundu di a so anima, unu spezia di telu insundevuli chì a sutrinnaia da capu à pedi, stantaraia in idda stessa ugni capacità à piddà un’ iniziativa. Viva, campà, salvà u so coghju… Ma comu ? Si sintia infatti senza difesa, attuffata, intrappulata in ‘ssi muntagni chì pariani di richjudasi annant’ad idda pà divuralla. Avaria spiratu ch’una mani vinissi à tiralla da i buttissi, chì calchì ad unu li fussi un alliatu. Ma nimu vinia, ed era sola, a sintia di stintu, è subratuttu a sapia dipoi ciò chì s’era passatu.

Ma mancu era sola. È ciò chì li vinia impressu, chì a visticaia dipoi l’ori è l’ori, t’avia pocu à veda cù un alliatu. Ed era quissa a rialità cruda, era quissu u peghju straziu à carriassi in ‘ssi loca d’abbandonu è d’addisperu. A natura l’era ustili, certu, ma calcosa, o calchissia chì viaghjaia mutu annant’à i so tracci, l’era chjaramenti numicu, è numicu à un puntu chì, pà a prima volta di a so vita, Gudrun sapia ch’ugni minuta era un’ eternità da vincia nanzi à u fraiu, nanzi à una fini abuminevuli è dulurosa.

Di manera incuscenti u passatu li rivinia in capu. I risi cù i masci, u piaceri di truvassi insembu pà i vacanzi, a splurazioni di i furesti, i marchji annant’à i cristi. Si rividia a sera nanzi, à u campamentu, u focu chì i scaldaia mentri ch’iddi si stringhjiani, è chì Wilhelm sunaia di ghitarra. Risintia u calori di a mani di Dirk chì cuddaia in u so spinu, sutt’à a so maglietta. Li vultaia dinò a boci dulci di Franziska, mentri ch’idda cantaia ciuttendu u so bellu sguardu in quissu chjaru è innamuratu di u tintu di Wilhelm. Po’ s’invinia di ‘ssa notti longa sutt’à a tenda, di l’abbracciu sinsuali di u so cumpagnu, di ‘ssi mumenti biati di piaceri, è po’ di ‘ssa stunda chì u penciulu l’avia invadita, è ch’idda s’era lacata andà, à l’agrondu in i braccia prutittori di Dirk…

Era u trostu di a ghitarra sfracassata da i scarponi chì l’avia scitata. Fora, sintia scaccanà bestiamenti, è più o menu avia capitu chì certi essari malmindosi, certi anonimi schirzosi s’erani invitati à u campamentu. Quandi a tenda li cascò à dossu, sapisti chì u scherzu era gattivu. Dighjà era agguantata da a paura, una paura ch’era nata è chì circaia di mettala in vardia. Avia intesu i brioni di rivolta di Wilhelm, in a tenda accantu, è po’ subitu dopu u scrizzu di a chjuditura, è a boci cambiata, menu affucata di u so amicu, com’è ch’iddu avissi sciutu u capu à l’aria libara. Chì feti ? Avia dittu Wilhelm. Ma chì feti vo ? È un scioccu schifizzosu, un pichju scunnisciutu, com’è ch’una gera fussi stata scuppulata di colpu, com’è ch’un saccu d’ossu è di ciarbeddu si fussi vistu spaccatu cù unu strumentu priculosu, s’era fattu senta. U moghju d’orrori di Franziska. Un moghju senza fini chì si mutaia in unu stridu di tarrori assulutu. È torra un altru trostu inaccittevuli. Torra com’è una mazza chì s’abbassaia è chì pichjaia, chì paria di smizà i carri, di truncà ciò chì li vulia risista. Ùn raspiu di dulori, com’è un sugnozzu ultimu di Franziska, vinta difinitivamenti da una forza ceca è stranieri in tuttu. È u silenziu di Franziska. Orrendu.

Accantu ad idda : u corpu friscu è trimulenti di Dirk. I so ochja sciuppati è spavichjati. Dirk ch’ùn sapiu più trà u sbileghju è l’incumpriinsioni. È u restu s’era passatu cù una rapidità scema. À traversu à a tenda sfatta, chì i stringhjia com’è una cuperta vischjosa, i cavichji infarrati di Dirk, a so ghjanghjulera mentri ch’iddu si facia tirà pà i peda, affasciatu à modu vargugnosu da a tenda chì si strappaia, è chì libaraia à Gudrun, meza nuda è in camisgia, Gudrun chì, cancaniulendu fora di a so prighjoni di stoffa, pudia veda u puvarettu di Dirk in manu à dui archimaghji senza faccia, senza sprissioni, dui èssari senza anima, unu chì strascinaia a so preda tinindula pà i schinca, è l’altru chì pisaia unu spezia di zapponu, almenu ch’iddu si fussi agitu d’una furlana para à quissa di a morti, è Dirk chì piinghjia è chì circaia, tardaviddendu, di chera una pietà ch’ùn vinaria micca. Dirk pateticu à u mumentu di fassi intazzà com’è un signaracciu.

Gudrun ebbi u tempu di riceva, cù a stessa forza dulurosa ch’un calciu viulenti in capu sì l’avia leccu, l’imagini di i so cumpagni ghjà ammazzati in a siconda tenda. Ùn erani più chè una mora di stoffa turchina è di sangu buliati. Pezzi di carri alibrati in una pustura ridicula, ma tragica, tragica da perdani a raghjoni. L’essaru chì tinia u zapponu, o piuttostu u rasoghju cù un manicu longu, u feci falà, è in unu scuffulu insuppurtevuli, u bravu Dirk ùn fù più nuda. O solu un fustu chì a cima era sbulata pà truvà alloghju in i cinnari frischi di u focu di a veghja. Fù l’ultima cosa chì Gudrun vissi nanzi di spiccà u saltu è di scappà in i machjona : a tencia misaredda è sigata di Dirk, ricuparta di cinnara, chì a fighjulaia cù unu sguardu senza vita, cù lacrimi senza più surghjenti.

È dipoi tandu, Gudrun curria. Scalza in a lamaghja chì a strappaia, sparrucciata in a tiria chì li taddaia a faccia. Curria è si piattaia. Ritruvaia u rispiru, a spiranza, un etimu solu. È ghjà sintia u rimori in a cantuniccia più luntanu, ghjà sintia sfrascunà in a ghjargala, è circaia di rimettasi à fughja. Ed era a fini. I so anchi ch’ùn la pudiani più purtà. U so corpu à l’ultima limita chì dicidia d’abbandunalla, straquata è vinta à mezu à una nova scadduliccia. È vidia sorghja l’umbri di i dimonia à l’orlu di a pianizzola. Chì s’avvicinaiani. Vincidori è fretti. Sicuri di u so fattu. È quandu li funi à vicinu, ch’idda chjusi l’ochja par ùn vedasi micca parta, è ch’idda capisti chì a rustaghja si pisaia pà un ultimu fraceddu, li vensi in capu di dumandalli parchì. Ma ùn c’era nisciun parchì.


samedi 30 octobre 2010

A Vistica (1/17)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

 
I

L’alba spuntava, Roccu si discitava. Ùn avia ancu apartu l’ochji chì un surrisu tamantu s’era digià appiccicatu à e so lapre. Un surrisu di cuntintezza, di piacè, sempre u listessu quandu ellu escia d’una nutatta passata in cumpagnia di a giuvanotta di i so sogni. Ùn era micca una fiura, ‘ssa dunnarella ùn campava c’à di notte, vinia à illuminà u so sonnu. Micca ogni volta, ma di tantu in tantu a scuntrava per i chjassi di e so sunniate. Era tale un sole. Un sole di quelli chì facenu luce e campie intinte di guazza. È u so calore li scaldava u core è l’anima. Ùn ne sapia nulla di ‘ssa zitella, nè nome, nè casata, nè mancu s’ella esistia fora di i so sogni. Ma li si paria di cunnosce la dapoi e millaie di e millaie di l’anni. Era bionda, fine è i so ochji eranu cum’è dui pozzi turchini duve ci saria, di sicuru, un tamantu piacè à annicà si. Era tutta dulcezza, una persona fatta carezza. Ogni sera, Roccu si chjinava cù a sperenza di scuntrà la, di passà si una stonda cun ella à parlà o ancu, simpliciamente à vardà la. Eranu parechji mesi avà ch’ella durava, chì ‘ssi scontri nuttuloni vinianu à imbulighjà si à a vita reale di u giuvanottu. È, avia di più in più fastidiu à ùn crede ci in veru. Sogni n’avia fattu d’altri, ma quessi eranu cusì chjari. À tal’puntu chì ùn imaginava mancu più vardà un’antra donna. Era quessa ch’ellu aspittava è ancu per ùn esse c’un sognu, a sperenza di truvà la un ghjornu, per avà li bastava. Roccu avia vint’anni è stava solu.

U so babbu è a so mama eranu morti tramindui in un accidente di vittura dui anni nanzu. Solu, micca surelle nè fratelli. A sulezza ùn li pisava micca. Era tristu d’avè persu i soi ma, ùn s’era mai interrugatu nant’à a so vita stessa, campava dicendu si chì a strada di l’omu era forse tracciata è c’ùn si pudia più torce. Era un bellu zitellu, maiò, forte fisicamente ma dinù intelligente. Ùn era micca stata a scola à empie li u ciarbellu chì c’era andatu senza passione. U so più grande difettu era sempre statu una curiosità quasi malativa. Oghje era ancu una qualità, ma da chjucu u so babbu li rimpruverava à spessu di vulè sapè tuttu senza mai amparà nulla. Passata a zitellina l’era vinuta una brama tamanta di leghje, di cunnosce, di scopre ogni sicretu di u mondu. S’interessava à tuttu, storia, literatura, tecnulugia. Ogni stonda d’asgiu era cunsacrata à a lettura, à a ricerca. ‘Ssa curiosità chì l’avia impeditu d’esse un scularu di prima trinca, era oghje ammaestrata. A vita di Roccu era di sognu è d’amparera ma era dinù di realità.

Avia sceltu u mistieru di pastore, quellu chì li paria u più vicinu di a so manera di cuncipisce l’esistenza, dura ma di libertà, senza nimu nè nulla d’astru c’à u celu sopra à ellu, sia spurgulatu o foscu. Un annu in daretu, avia compru una banda di capre è pianu, pianu amparava ancu custì à cunnosce ne i misteri. Avia lettu parechji libri nant’à u sugettu, ma avia capitu in furia chì a verità ùn si piattava nentru. Ci vuleria à amparà da elle, da a tarra, da una sparmintata fatta di gioie è di dilusione maiò. Era cusì, era a so strada, u so distinu, u solcu chì li ci vulia à suvità. Avia pinsatu à d’altre manere di campà, à d’altri lochi ma era cum’è s’è una forza suprana l’intergava à stà quì. Iè, saria mezu à e sponde di Falasorma chì a vita di Roccu s’avia da scorre, inquant’à a giuvanotta di i so sogni, l’aspittaria cun pacenza ma l’aspittaria quì. In ‘ssu locu fattu di machjoni sarrati, duve ellu avia tantu piacè à stà. Vinaria, a sapia, avia ‘ssa certezza in fondu à u so core. I so distini eranu liati, e so strade cumune. Cumu ? Quandu ? Quessa ùn la sapia ma, di a stessa manera ch’ellu era sicuru chì a so scelta d’esse pastore era a bona, era dinù sicuru di pudè un ghjornu, accarizzà di u so sguardu u visu cusì bellu di ‘ssa zitella surgita in e so nuttate.

Intantu, ci vulia à andà à mugne. Eranu cinqu’ore è mezu è Roccu era surtitu di a casa per cullà si ne à sin’à u baraccunacciu chì per avà, li ghjuvava di mandria. Ma quessa avia da cambià. A simana dopu avia da vene un’intrapresa à fà li u scassu per custruisce ne una nova. A faria da per ellu, cù e so mani, u so sudore è i so quattru soldi. A vidia digià, bella, maiò è ascosa da i timpurali. Ma prima ci vulia à rode un pezzu di granitu per fà li una piazza à sulana.

L’appiccati di u Batavia

Una nuvella di
Marcu Biancarelli

U battellu ghjè sparitu dipoi ghjà parechji ghjorni. Nant’à a sponda di st’isulottu, trè forche sò state piantate, è sette corpi di supplificati s’azzicanu à u ventu. U pesu di i corbi chì spezzanu ‘sse carne maciare face voglie un appiccatu di e volte, in u strizzinime di a corda chì si torce, in i grachji di l’acelli ingordi, scimatuliti da u pranzu, da ‘ssu muvimentu stranu di a salma fresca.

Di quandu in quandu, una capinera cerca di imbulighjassi à u fistinu, in brama di cogliesi nant’à i cataveri una di e millaie di mosche chì bolenu per pone e so ove, sti vermi futuri, sta putrefazzione chì ghjà infesta l’aria.

Simu noi i cundannati di u Batavia, i sette rispunsevuli di u macellu, appiccati dopu à u so prucessu, chì ci balancemu pianamente nant’à u locu di a nostra malfatta.

Sò eo, Jeronimus Cornelisz, i pugni muzzati da u boia, à colpi di punta è di marazzu, chì mi facciu manghjà avale e labbre da i corbi famiti.

È pure chì aghju fattu ? Aghju rinigatu Diu è u Diavule ? Aghju stuppatu annant’à l’o d’un prete nanzu di furzallu mentre ch’ellu ghjanghjulava ? Aghju datu l’ordine di l’ammazzera ? Più di centu vinti persone sguzzate o u capu sfracassatu à biacculate, in i pienti è e suppliche, e lacrime è l’urli di terrore ?

È chì pò fà ?

Sò minichizze què. Fatti di nulla, è di pocu interessu. Da chì no’ eramu navifragati quì tuttu era ghjà ghjucatu. Eramu persi, senza spirenza, in e stese infranchevuli di l’uceanu, è per avè sfidatu à Diu, Diu ci duvia fà pagà u nostru urgogliu, a nostra sfrunteria di murtali. Ùn sò statu chè u so bracciu armatu, u so sturmentu. Ùn sò statu chè a faccia di a dannazione di st’essari debbuli, ma chì s’eranu criduti l’uguali di u Ridentore !

Trè mesi abbandunati annant’à ‘sse quattru isule sicche è disertate : U Cimiteriu di u Batavia, l’Isula Alta, l’Isula di i Traditori, è l’Isula di i Boi Marini… Bocche inutile à nutrisce… I gruppi di l’altre isule l’aghju starminati senza trigà. Eranu famiti, assititi, ùn anu mancu riagitu quandu i me tumbadori sò scalati pè taglialli a cannella. Certi pregavanu è s’abbandunavanu. Si davanu à a morte cum’è circhendu di liberassi da e suffrenze quì bassu. U destinu d’un navifragatu vale pocu, i debbuli a sanu più chè i forti. Pure a banda di l’Isula Alta hà resistutu.

Anu drizzatu una spezia di furtificazione cù u curallu, si sò murati annant’à l’altezze. U so capu, Hayes, era suldatu di mistiere, rifusava di capitulà – sopratuttu avia capitu chè di capitulà significava di fassi taglià u capu. Si piattavanu quandu tiravamu cù u nostru archibusgiu, po’ dopu ci pigliavanu à pitrate quandu cullavamu à l’assaltu… Anu tenutu più di duie mesi.

Per falli cede aghju decisu di neguzià, vulenduli tende una trappula. Mi sò avvicinatu cù quattru omi, i più gagliardi di a me truppa di tumbadori. Cridiamu d’intimurilli abbastanza par falli accittà e paci. Dopu l’avariamu annigati l’unu impressu à l’altru, è avariamu presu pussessu di a so manghjuscula è di i so effetti…

Hayes ùn ci hà mancu lacatu u tempu di parlamintà. Tutti i so omi eranu prisenti. Ci sò saltati addossu, anu tombu subitu i me quattru cumpagni, è eo mi sò ritrovu liatu cum’è un beccu, intravatu è lampatu à mirzà in un tufone di calcariu… Ci sò firmatu più di duie settimane. Tutti i ghjorni mi lampavanu i gabbiani ch’elli tumbavanu, ch’e’ i spiumessi. Annant’à novi acelli spiumati, ni pudiu tene unu per mè, è manghjallu crudu.

Po’ i rinforzi sò ghjunti.

U cummandadore  Pelsaert, di a Cumpagnia Urientale di l’Indie, cù militari è ghjenti di mare, à bordu di a nave Sardam. Anu cunfratulatu subitu cù Hayes è i so difensori. È u prucessu di i mutini – u nostru prucessu – s’hè fattu senza aspittà. A paura di purtacci cun elli annant’à u Sardam sin’à a cità di Batavia, u risicu d’un’ altra mutinaria, ùn l’hà fattu perde tantu tempu. Ci anu ghjudicatu annant’à l’isule stesse chì eranu state u mo duminiu sanguinosu…

In trè mesi, aviu fattu tumbà centu vinti quattru persone. È avvilanatu da per mè un criaturu chì briunava a notte è m’impedia di dorme.

Davanti à i mo ghjudici, ùn aghju furmulatu nisun rigrettu. Trè centu scampati ùn averianu mai tenutu tuttu stu tempu annant’à st’isule disertiche, è di più era Diu chì mi cummandava e mo azzioni. S’o risentia cumpassione pè e mo vittime ? Era u so destinu cusì, ùn ci pudiu nulla eo. Eranu i debbuli, è nant’à i ‘ssi scogli di a fame è di l’angoscia, solu i forti scelti da Diu miritavanu di mantenesi.

Nisuna cumpassione nò.

Ci anu purtatu annant’à l’Isula di i Boi Marini pè appiccacci.

*
*        *

Avali i sei altri cundannati m’insultanu è mi stuppanu in faccia. Ancu assà ch’elli sò liati anch’elli, mi strangulerianu cù e so mani. Dumandanu à Pelsaert ch’o sia  supplificatu nanzu ad elli, pè assiste à a fine di quellu chì l’averia manipulati, è purtati tutti sin’à a morte.

I me boia mi strascinanu sin’à un troppulu. Mi taglianu e duie mani. Hè un suppliziu longu è dulurosu, chì si face cù una punta è un martellu. Dui sbirri mi tenenu e bracce mentre chì un ruffianu di u Sardam mi taglia in pezzi, pigliendu tuttu u so tempu.

Quandu vengu menu, mi mettenu sciappate è mi rinviviscenu, ch’o assisti à tuttu senza perde cunniscenza, ch’o risenti ‘sse pene patente sin’à a fine.

M’anu purtatu annant’à a scala di a forca. Perdu u mo sangue è mi stringhjenu a corda à u collu, senza dilicatezza. Ridenu ancu, mi dicenu ch’o aghju da ballà da quì à pocu cù u mo ispiratore, cù u Diavule. Li dicu chì u Diavule ùn esiste micca, ch’elli sò invenzioni di a Ghjesgia pà ignuranti cum’è elli. Pelsaert è un prete si fascianu a faccia cù e mani sintindu e mo parolle. Vegu ch’elli ghjargaghjuleghjanu ch’o sò un ereticu.

Sò annant’à a scala, a corda liata chì m’hà da strangulà. Davanti à mè : i me ghjudici, è dinò i mo anziani cumpagni di rivolta, i mo tumbadori fidi. Mi liticanu, cherenu vindetta. Dicenu ch’elli sò filici di vedemi more, cusì anderanu tranquilli in infernu, è culà mi daranu u restu…

Ridu. Anch’eo ni chjamu à a vindetta, contr’à elli, chì mi tradiscenu. I ritruvaraghju culà, da quì à pocu. Tandu vidaranu quale sò eu, Jeronimus Cornelisz, è avali ridu da veru com’è un scemu. Li lampu : da quì à pocu, i mo agnelli, da quì à pocu vi balanciate ancu vo’ nant’à sta forca, vi portu cun mè, pè l’eternità. È ridu senza chì u mo suddesfu poschi cunnosce di fine.

U boia lampa un calciu in a scala.



vendredi 29 octobre 2010

Scontra salvatica

Una nuvella di
Petru Larenzu Santelli



A vistiga era fresca fresca di sta mane.
Cù a nivasculata di sta notte, e traccie si leghjianu cum'è in un libru.
À tale puntu ch’ellu ùn avia mancu cappiatu u turcatu.
Un ghjacaru mutu chì ùn abbaghjava chè ghjuntu in a guaglia.
L’unghjule si ficcavanu prufondu in la terra.
Avianu lasciatu una stampa larga quant’un punghju.
Duie ore ch’ellu viaghjava.
Era partutu di a lamaghja, sopra à u paese. Da u locu induve Foscu è Niellu s’eranu fatti apre eri dopu meziornu.
Avia ritruvatu i dui Bruno, sventrati è e trippe di fora.
S’eranu dissanguinati prima di more.
Vicinu à u tufone c’eranu duie tacche di sangue ch’imbruttavanu u pratu.
Un' ora nanzu, ghjustu sopra, avia tumbu dui purchetti.
Ghjuntu ind’u ghjargalellu sottu à l’alzi, visse u locu induv'ellu s’era infarzinatu.
Dece metri più luntanu s’era frustatu à un fustu. A fanganiccia impiastrava l’alburu à più d’un metru d’altu.
Prima hà credutu ch’ella fussi una vacca o qualchì manzu è ghjè scorsu. Po' visse chì, appena più luntanu, l’alburu era scursatu. Firmavanu e sanate chì paria tazzatu di piola.
È po' sentì u sisu. Una puzza forte di masciacciu in siera.
U catornu avia u pelu rittu è tirava nant’à a curdetta.
Torna vinti metri è seria ind’u bussettu, arrimbatu à i sciappali.
A pedaniola s’astrittia è l’alburi facianu volta.
Filanciu tirò dui nichji.
Stuppatu ch’ellu avessi a schilla è discioltu a canapetta, u ghjacaru partì.
À l’entre di u boscu abbaghjava à più pudè. S’era lampatu in lu tufone è avà era à u talozzu.
U pichju di Filanciu in cacciabbaghju, intrunava e calanche.
Cacciendu a securità di u fucile si resi contu ch’ellu avia u batticore.
U sangue battia più forte in pettu.
E castagnole eranu pronte à schjattà.
Pinsò : Canna diritta à chevrotina, Canna manca à Breneke, quella ch’ellu avia inziccatu d’una croce eri sera.
Ghjè tandu ch’ellu intesi u truncuzulime.
Una brea tremenda.
Un tazzu spaventosu.
O chì fraiu !
Po'dui urli.
U cane ughjulava di terrore è di dulore ;
Po' i lagni.
U sentia ghjenghjulà cumu un criaturu.
O chì crepacore.
Torna dui passi è seria à l’entre di u buschettu.
E canne in davanti, u soffiu tagliatu quant'è ch’ellu avessi corsu.
Prima ch’ellu capischi a capaccia sbuccò. In una seconda, avia parcorsu i dui metri chì li firmavanu à fà.
Da l’inticciu bullò à più d’un metru.
L’intuppu fù spaventosu.
Straquatu in terra, pruvava di parà i ticci.
E sane li lavuravanu l'anche è u fiancu.
Sentia dui stiletti chi l’appezzavanu, u sfettavanu.
U sangue curria longu à le so ghjambe.
In un' ultima incappatura, u vultessi.
Fù cum'è un farru caldu chì li brusgiava i reni è a schiena.
U cignale u lasciò truncuzzulatu, sanguinosu, sterpatu, massacratu.
In un ultimu sforzu si pisò per vede l’animale.
Daretu à ellu c’era una lofia.
È trè purchetti.
Trè puchjuculi.
Trè puchjuculelli simuli à e duie ch’ellu avia tombu eri sera.

Ricordi di Sternà

Una nuvella di
Petru Felice Cuneo-Orlanducci

Oghje, malgratu ch’o fussi dapoi parechji seculi in pussessione di a mio libertà a più sana, mi vene sempre l’amarezza quandu ripensu à i centu cinquant’ottu anni passati nant’à Sternà. Sternà ? Una bella pianetta di u sistema nosclurianu, duve l’aria hè assai ussigenatu, duve correnu i fiumi d’un’ acqua linda, è duve si ponu truvà tamante mine d’oru è di diamante, ma per mè, sta pianetta fù sinonima d’infernu.

Dopu à esse partutu di Gherccebà per andà fin’à Saturna duve deviu ritruvà à tutti i mio amichi, m’anu chjappatu i Lumakuti, dopu à una corsa-perseguita infrebbata, à a fine di a quale, à rombu di tirà nant’à u mio vascellu, m’anu ubligatu à pònemi nant’à una luna di Saturna duve m’anu pigliatu.
Prestu prestu, un Cummandante-Guvernore Lumakutu, sott’à l’ordine di l’Imperatore Supranu Immurtale, m’hà cundannatu à u bagnu à vita in a mina di diamante di Cernao, nant’à Sternà. Eru cundannatu à zappà tutta a mio vita quallà per truvà diamanti per l’usu di i Lumakuti, per a più grande gloria di Darnsfunt. Eru cundannatu, eru dannatu.

Ghjuntu nant’à Sternà, u vascellu carcerale sì posti à a vicinanza di a mina di Cernao. Trè milla prighjuneri, cum’è mè, di a barbaria funi lampati fora à calci. I nostri guardiani eranu infami, è crudeli. Ci lamponu prestu in a mina à zappà e petre. Eramu tutti, eiu è i mio fratelli è surelle di sfurtuna, incatinati mani è pedi durante a corte notte di Sternà, è u ghjornu, eramu staccati per pudè zappà. Nutritura, ùn ci ne era ch’è pocu è micca, solu un’ infama mistura d’acqua brutta incù una spezia di zuccaru digeneratu chì dispiaceria ancu à i porchi, ma à a quale avemu devutu abituàssi fin’à cunsideràlla cum’è una robba di e più squisite. Passavamu tutte e ghjurnate à zappà, à zappà, è à zappà sempre di più per truvà diamanti ch’è no mettiamu in i nostri tinti sacchi incù una spezia di disprezzu chì s’assumigliava à quellu di e ghjente richessime ch’ùn anu ch’è troppu petre preziose per fànne casu, ma u nostru, u disprezzu, s’addirrizzava piuttostu à u valore illusoriu di ste qualche petre, à l’orighjine di a nostra schjavitù. D’altronde, quandu venia a sera, ci era sempre un contramaestru lumakutu chì venia è impatruniscesi di i nostri diamanti per mandàlli nant’à a so pianetta. Eccu u solu fruttu di i nostri sforzi, à noi miserevuli schjavi,chì ci era arrubatu, cum’elli avianu arrubatu a nostra libertà, a nostra vita, ma micca a nostra dignità, chì degni, fieri è diritti firmavamu, micca fieri d’esse in a schjavitù, ma fieri d’avè tenutu a nostra mente sempre libera. E catene vere ùn sò ch’è quelle chì impediscenu di pensà è d’esse noi, è noi, ben’ch’è intravati à l’ultimu gradu, è privi di a libertà d’agìsce, teniamu sempre, per certi di noi, a libertà di pinsà.

Ma mai ùn perdìu spiranza durante tutti st’anni. Puru eru podassi u solu à tene sempre in u mio corre a sperenza d’ùn more micca quì. Ogni ghjorni ci cacciava sempre un paghju di fratelli di castigu, è malgratu tuttu u tempu passatu quallà, vi possu dì ch’ùn aghju mai avutu u tempu di fàmmi veramente un solu amicu, chì ùn si vidia micca a stessa ghjente più d’un mese à a seguita, chì eramu sempre traspurtati d’un locu à un altru di l’immensu bagnu di Cernao, precisamente per impedisceci di fraternizà trà di noi. Ma s’era quantunque stallata trà di noi una spezia di pinsata cumuna, di stintu di gruppu, di sulidarità implicita chì ci impedia, malgratu a nostra trista sorte, di diventà trà di noi lupi accaniti, à l’eccezzione di quelli chì perdianu ancu a libertà di pinsà.

Quantu ne aghju ricordi di st’anni bughji è neri, parechji ricordi d’una faccia, d’un surrisu, di qualche parolle prununciate à l’appiattu quandu a sperenza ùn ferma più ch’è l’unica richezza chì stà in la mente. Quandu i fiumi di sperenza si perdenu in a rena di un disertu d’addisperu.

È puru, hè infine ghjuntu lu ghjornu duve u mio fiume di speranza hà infine vistu lu mare. Hè accadutu dopu à centu cinquanta ottu anni dopu à a mio ghjunta quì, in stu locu maladettu di sudore, di sangue è di suffrenza infinita. Stu ghjornu quì, ghjornu ch’ùn dimenticheraghju mai fin’à a mio morte, eranu ghjunti in Cernao una centina d’avventurieri lumakuti, venuti quì per arrubbàcci diamanti. Assaltonu a mina incù fucile è materie splusive, allora chì i contramaestri si ghjuvavanu di noi schjavi cum’è paracolpi vivi. In u periculu ancu più grande ch’è d’abitutine, eramu parechji à aspettà a morte cum’è una liberazione. Per mè dinù, chì era quì dapoi più d’un seculu, a morte seria stata più ch’è una liberazione è a fine d’un sunniacciu, ma teniu sempre in mente un palmu di sperenza. A morte, ss’amanta maladetta chì mai ùn m’avia chjappatu durante tutti st’anni di schjavitù, di sevizii è altri strazii, ne eru sicuru, ùn pudia più nunda contr’à mè, è aviu decisu chì malgratu tutti l’anni passati quallà, ùn compieriu mai a mio vita in a schjavitù à Cernao. L’aviu decisa prima, è sta decisione era stata a mio maestra principale durante tutti st’anni.
Frà u fume, frà u focu, frà i pienti, è frà a disulazione di stu ghjornu, mi sentiu rinvivì d’una vita nova. Ùn mi primurava mancu più di nunda, nè di u fiscu di e pale, nè di u frombu di i cannoni, nè di u tonu di e splusione, nè mancu di tutti l’ordini di i contramaestri. Ùn vidiu ch’è stu picculu vascellu abbandunatu, à l’appiattu ma da u quale, nimu ùn paria primuràssi, cum’è mè d’altronde, eiu chì, senza nè corre nè mancu piattàmmi, prufittendu di a cunfusione ghjenerale, m’impatrunìu di sta sola manera per mè di piantà quì è oghje u mio sunniacciu per rivene à u lume è à u ghjornu.

In fattu fughjìu senza troppu prublemu u bagnu di Cernao, u spaventu di Cernao, chì l’altri eranu troppu occupati per occupàssi di mè, incù u solu rigrettu di lascià quì tutti l’altri prighjuneri di i Lumakuti, fratelli è surelle in a lotta per firmà arrittu malgratu tanti danni.
I rigretti sò cum’è una bestia infama, dolce è crudela chì manghja pianu pianu l’anima, campendu nant’à i ricordi, è invelenendu a mente. Quantu ci aghju pinsatu à tutti i disgraziati chì, cum’è mè, eranu prighjuneri quallà. Ci pensu sempre oghje, tant anni dopu à ste crudele stonde, è malgratu u fattu, accadutu parechji ghjorni dopu, chì Cernao fù assaltatu una volta di più, ma da l’armata cariutiana chì per impatruniscesi di i diamanti di Sternà, ne avia prufittatu per liberà tutti i schjavi chì riescinu infine à rientrà in i so lochi, compiendu infine anch’elli un longu spaventu.