dimanche 16 octobre 2011

U tistamentu di Dick Silver (7,8/...)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

VII


Una furesta di u Northumberland, u 7 di maghju di u 1972, miziornu è quartu..



Omi è cani eranu passati senza vede à Dick in fondu à u so tafone. S'era statu senza rispirà, fendu si u più chjucu pussibule, acciuncatu da u fraiu ch'elli avianu fattu saltendu sopra u so capu. Era un veru miraculu chì nimu ùn sia cascatu, chì nimu ùn si sia arvistu di a so prisenza. Pianu, pianu u silenziu si facia torna, solu in u luntanu si sintia qualchì abbaghju. Un strappittime di frasca cacciò Dick di u so turpore, prima sintì e voce senza sapè da duve vinianu è po i vide. Eranu trè, trè zitelli d'una dodicina d'anni, una femina è dui masci. L'omu è i zitellacci si vardonu senza dì nulla qualchì minutu è a femina s'avanzò.

         - "Aiutate mi." Disse Dick d'una voce chì circava à esse dolce.

I dui masci fighjonu a femina l'ochji carchi à dumande, u più maiò li volse parlà ma quella li tagliò a scicca d'un gestu di u bracciu.

        - "È perchè chì v'emu da aiutà ? Hè a ghjustizia divina chì v'hà purtatu quì. Avete da pagà per e vostre colpe, ciò chì fala in u tafone ùn colla mai più."

A voce di a zitella era stata chjara, avia parlatu senza a minima incisa. Dick a vardava intransanditu, ùn ci cridia, s'era surtitu d'una trappula tamanta per finisce in manu à trè mirdosi. Era u so ghjocu è ùn ci pudia nulla.

         - "Sapete quale sò ?"
         - "Site quellu chì hè cascatu, quellu chì u distinu hà purtatu quì è ci basta."

Dick capì, à 'sse parolle, chì i denti di i cani sarianu stati dolce carezze in paragone à l'odiu fretu ch'ellu lighjia in u sguardu di 'ssa zitelletta bionda. L'omu sentì a pena, si tuccò u lapru è fighjò e so dite taccate di sangue.



VIII


Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, miziornu è quartu.


L'usciu s'era apartu è un omu si tinia di punta à elli minaccendu li cù una pistola. Era fittu, longu, capelligrisgiu è purtava un paghju di spichjittini tondi. Era vistutu d'un mantellu marrunicciu, frustu quante ellu. I trè giuvanotti pinsonu à tempu a listessa cosa, ùn sapianu quale ellu era 'ssu tippu ma un affare era sicuru, ùn era micca Dick Silver.

Funu cinque minuti di piombu. Nimu à apre bocca, nimu à vulè rompe 'ssu silenziu è po l'omu parlò.

         - "Sò sguasi vint'anni ch'o vi cercu è avà, vi tengu mansa d'assassini. Hè vinuta l'ora di pagà."

Bernie, Mark è Steven sentinu a stessa frizzura carizzà li a disca'u spinu, ùn cunniscianu l'omu ma capianu ciò ch'ellu dicia. Mark pinsò ch'ella era forse l'ora di scioglie 'ssu nodu chì li strignia u corpu dapoi tant'anni, forse u mumentu di fà i conti. S'era vulsutu arrizzà ma, una volta di più, Bernie s'era messa trà ellu è a so vuluntà parendu lu cù u bracciu. Steven ellu, stava mutu, ochjisburlatu, vardendu un colpu à unu, un colpu à l'altru, azzinchendu si à u so futtogliu.

        - "È pagà ch'è ?" Disse Bernie di a so voce tagliiva.
        - "U vostru crimine, ùn v'arricurdate, quellu ghjornu di maghju in 'ssa furesta, ùn v'arricurdate ?" Rispose l'omu mughjendu.
        - "Ùn era cà ghjustizia, era un mostru !" Steven s'era cappiatu, sudava, era rossu inciabannatu è suffiava cum'è un boie.
        - "Forse chì Dick Silver era un mostru, ch'ellu meritava a so sorte ma di què, chì ne pinsate ?" Dette 'sse parolle l'omu lampò u saccu rossu ch'ellu tinia in a so manu manca in pedi à i trè amichi. Cascò nant'à u marmaru cù un rimore seccu da ghjaccià li u sangue.

lundi 10 octobre 2011

Carnavali di i Cori Persi (1/...)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli


(In mimoria di u pueta Anton Ghjuvanni Aliberti, 1871-1909)


I


Venite o passanti currite o vagabondi
Ascultate zitelle cù niscentre figure
Ghjunghje u carnavale da i lochi prufondi
Scunnisciute cunfine in quelle bughje alture
Duve nascenu scemi, mostri di tragedia
                                         Essari stranamente impazziti à a Luna
                                        Strigati da bivende, chjappi da a magia
                                        Chì i face ballà corci nant’à a cruna
                                        D’un acu di scimizia da Diavule tinutu,
                                        Sintite o sgaiuffi, è belle giuvanette
                                        In u vostru paese oghje si n’hè vinutu
                                        U Carnavale tontu cù e strane incette.

Quandu avia persu u so cori, Aliberti ? Bella quistioni in verità.

Aliberti l’avia fatti tutti. Par dì. È quand’e’ avanzu ch’iddu l’avia fatti, voddu fà capiscia ch’iddu l’avia cumissi tutti. Chì a so estru insuddisfattu li cumandaia d’agiscia cussì, suvitendu sempri un bisognu frenèticu di cunquistà i citadelli i più indòmiti, i furturezzi i più inalzalati.

Tandu, è par quissa, l’aviani amatu i donni di tutti i cuntrati, di tutti i sterpi ancu. Da i ribaldi sputriti di i mola, sappiuti par avè un’ ànima rutta, è impussìbuli da cunverta à a rilighjoni di i sìntimi, à i ghjuvanetti curtesi di i quartieri nòbili, vardati da  matrigni sticchiti, ghjuvanetti chì à prima vista erani chjusi  in un mondu di bedda crianza, ma chì infatti erani pronti ad infiarassi à chì li faria mirà i stesi infiniti di l’amori scioltu … Si cuntaia ch’iddi aviani succumbutu i lavandari quant’è i musicanti, i servi quant’è i cuntessi. Ancu una maestra di scola, à senta dì, una pracitrici di i più siveri, è una rilighjosa chì puri s’era vutata à Diu cù tenacità, ùn aviani sappiutu schisgià i so reti. È, malgradu l’ingannu, malgradu u disonori, mancu quisti quì pariani d’èssasi lagnati mai di a so dibbulezza.

Chì li truvaiani à Aliberti ? U so sguardu stranu forsa, unu sguardu abitatu duva paria di curra l’acqua d’un fiumu in ribulionu… O a so andatura altiera, sta inquatratura di viaghjadori chì li facia attravirsà i folli è a sucità cù a maistà d’un falu… A so boci, dinò, era di i più inabituali, appena arghita, una boci di bassu, ma calurosa, chì l’avaria fattu passà pà un attori di teatru… U fattu staghjia ch’iddi li falaiani à i peda, tutti quant’iddi erani, è li mandaiani indirizzi sicreti è biglietti infiarati, u si vuliani sparta, com’è un truffeu, cun ardenza è niscentria. Cù paura è ingurdizia. Ch’iddu ci fussi statu un prezzu à pagà ? Chì l’infamia è l’abbandonu l’avissi aspittati tutti à a sciuta di st’avvintura ? Pariani di sapella, ma suvitaiani cechi è spinsirati i violi di a so pirdizioni, è accittaiani u casticu finali com’è u sboccu lògicu di u so distinu.

Aliberti viaghjaia in u carrughju, notti bughja, è una lumera s’accindia. I so passi erani stati intesi nant’à u tighjatu. Da luntanu. Aspittatu era. Pichjaia à l’usciu, un cennu cunvinutu è a porta s’apria. Mancu u tempu di cuddà i scali chì ghjà una bucca u divuraia, u so capeddu lampatu in tarra, u so visu cupartu di basgi. A passioni, eccu ciò ch’iddu suminaia u pueta ind’iddu sbarcaia, a passioni scema è a dannazioni.

Aliberti vattaia i so predi mentri i so raprisintazioni, in tutti i salotti d’Auropa chì l’accuddìani. Ricitaia à menti i so cumpusizioni, è puntiddaia u ricitali cù versi di Leopardi, o cù traduzzioni dilicati di Goethe, o ancu cù adattazioni quantu fini di Keats.

Or chì sarà chì ti culpisci, cavaglieri armatu,
Tù solu è sciàlbidu paciaghju ?
U ghjuncu piega longu à u lavu
È ùn si senti abbaghju.

Or chì sarà chì ti culpisci, cavaglieri armatu,
Cussì bàmbulu ed acciaccatu ?
Di fenu hè carcu u trastoghju
Ricoltu u suminatu.

Ugni volta era un cirimoniu appruntatu cù minuzia, candeli accesi è accumpagnamenti musicali varii, sunata in sì minori di Liszt à u pianoforti o arranghjamentu di u cuncertu 2 di Rachmaninov ch’iddu avia pinsatu da par iddu, pà rèndalu ancu più prufundu è tenebrosu. Sapia dà à ugni pruduzzioni soia un ambienti rumànticu, è lìricu, è surrialistu è tràgicu sicondu i gusti d’un publicu ch’iddu sapia sempri anticipà. Aliberti era forsa più chè un pueta, era un artistu chì mischiaia i gènari, è chì si sapia fà ancu à l’occasioni unu spezia di pristidigitatori. O di magu, in una forma d’esaltazioni pagana chì incantaia quant’è ch’idda spiritaia u so auditoriu.

I so laccia era dunqua tandu, mentri i so pruduzzioni puètichi, ch’iddu i punia. Un’ attrici russia vinissi à ascultà una raprisintazioni ? Aliberti avaria bittu u sciampagnu in u so scarpinu priziosu nanzi à a fini di a notti… Una zitedda di famidda avissi assistutu cumossa à i so intarpritazioni infieriti ? Finia a mani à l’alba in i braccia di u siduttori.

È cussì andaia a vita di u nosciu pueta, cussì cumparia in a so lighjenda, vistutu di successu è di disideriu, ammiratu, cillibratu, è purtatu in bucca in tutti i lochi famosi di i grandi cità, da quinci è da mari in ddà.

Ma lachemu corra par avali, parchì socu stancu di cuntavvi sti foli. A sèguita di a storia maladetta d’Aliberti a vi palisaraghju un’ altra notti, sì Diu voli. È in più mi chjamani par veda ciò chì succedi à l’elefanti, culà in u curtili. Tinti animali, sò tribbulati è nimu riesci ad appacialli. A so, elefanti in un curtili hè una cosa chì vi faci rida. Ma sò elefanti un pocu com’è mè : elefanti nanni.

Ed hè ghjusta ciò chì vo diti, ùn mi socu ancu prisintatu. Piripichju, dunqua, mi chjamu, Piripichju u nannu, quissu di a canzona. M’accupu un pocu di tuttu in quissu cìrculu. Di parlà à l’animali, certu, ma dinò di rimetta l’òrdini trà l’aienti. È ancu, l’avareti capita, m’accupu di cuntà i storii.

Ma pà stasera, o ghjenti, n’aghju ghjà dittu troppu, è tandu vi salutu, è mi ritirgu.


dimanche 9 octobre 2011

U tistamentu di Dick Silver (4,5,6/...)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

IV


Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, 10 ore di mane.


Mark ùn avia durmitu a notte nanzu è s'era lasciatu andà à a penciula, u rimore di l'usciu l'avia toltu di 'ssu mezu sonnu. Prima, ùn a cunniscì, eranu quindeci anni ch'ellu ùn l'avia vista è i so ochji ùn eranu ancu richjarati bè. Sculinava solu una macacciula imprecisa viaghjà versu ellu, è po a vide, bella, ancu di più cà in i so ricordi. Era stata per ellu, u primu fantasimu, a prima emuzione, u primu basgiu. Longu l'annate scorse, l'avia imaginata, piantina fatta alburu, zitella fatta donna. È, avà chì i so ochji eranu belli aparti, ùn era mancu à pena dillusu. Bernie, Bernie Highstone, a cumpagna di i ghjochi zitelleschi, a fiura di u primu amore intintu d'una sessualità nascente, era quì, di punta à ellu. Grande, bionda, cù un paghju d'anche fine è longhe, un paghju di petti cum'è duie culline di a Silicon Valley è vistuta per fà nasce u parapiglia in ogni calzunettu. Una bomba attomica, ancu megliu cà tuttu ciò chì Mark avia imaginatu dumandendu si ciò ch'ella era pussutu turnà a zitella scrianzata cù quale avia spartutu tantu. In una strana fiumara, i ricordi l'annigavanu u ciarbellu, l'invadianu lascendu lu incapace di parlà o di move si. Bernie s'avvicinò torna un pocu è si calò ver'di ellu, li chjappò a faccia à duie mani è ponse e so lapre rosse nant'à a so fronte. Tandu, quand'elli eranu criaturi, facia sempre cusì s'ella sintia chì Mark si lasciava andà à u timore o puru l'impacenza è torna oghje, 'ssu basgiu l'avia assirinatu.
A vardava intransanditu, s'era messa à pusà nant'à u futtogliu cintrale è senza una parolla, avianu addunitu i so sguardi cum'è per cuttighjà megliu a ghjunta di quellu ch'elli aspittavanu tramindui.


V

Una furesta di u Northumberland, u 7 di maghju di u 1972, miziornu.

Fox, appughjatu à a so vittura varda u spitaculu. Omi in arme, camiò, cani, una mostra di forza spripusitata. Una armata pronta à mette l'assassinu à tallozzu, à buscà lu è à tumbà lu cum'è l'animale ch'ellu hè. Dapoi un'ora, sanu quale hè l'omu ch'elli cercanu, si chjama Dick Silver è tutt'ognunu u cunnosce quì. Hè una spezia di cumediante mancatu chì campa di travagliucci trovi à diritta è à manca. À chì u stà à sente, conta e so prove passate, e pezze di Shakespeare ch'ellu hà ghjucatu in a so giuventù è a so decisione di ritirà si in Blyth per curà a so vechja mamma. Sta mane, hè un antru rollu ch'ellu deve ghjucà, quellu di a preda nù 'ssa tamanta mossa à l'omu.

Dick corre, sente i cani appressu à ellu, spatansceghja, stupa, tossa è corre sempre di più in furia. À nant'à a so spalla manca, porta un saccu rossu, li pesa, u ritarda ma pare liatu à ellu, pare chì nisun'forza ùn li pudaria fà cappià. Cù a so manu libara, s'apre una strada à mezu à u frascume  sarratu di a selva duv'ellu hà trovu rifugiu. D'un trattu, a tarra li scappa sottu à i pedi, incappuccia, casca è si trova imprigiunatu in un fossu prufondu. Passata a suspresa, varda in giru à ellu è capisce chì senza aiuta ùn ci surtarà. Stinzendu l'arechja, li si pare di sente voce, ghjente chì s'avvicina. Omi è canaria li ghjugnenu addossu, l'abbaghji, i mughji, Dick aspetta cum'è u cignale strangulatu da u cappiu. Li si pare di sente digià i denti di i ghjacari ficcati in a so carne, a sà chì pietà ùn ci ne sarà. A sà chì 'ss'omi assitati di sangue è di vindetta ùn circaranu à piglià lu vivu. S'incagna cum'ellu pò in fondu à u tafone, strigne contru à u so pettu u saccu rossu è aspetta.


VI

Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, miziornu.

Un'ora è mezu chì Mark è Bernie stanu fighjendu l'usciu, à a mutesca. A so impacenza si cunnosce à a so manera d'appinzà l'ochji, di pichjà cù e mani nant'à l'appughjatoghji, parenu dui ghjudici aspittendu un accusatu per significà li a so cundanna à morte. Era digià cusì tandu, passavanu u so tempu à aspittà lu, stava sempre quattru passi in daretu, paurosu di tuttu, sempre à l'orlu di scappà à a minima cosa. È l'usciu s'aprì torna, pianu pianu, in un stritu longu. Mark è Bernie strinsenu l'appughjatoghji in un stessu muvimentu, cum'è dui lioni pronti à lampà si à nant'à qualchì gazella ghjunta à dissità si à u pozzu d'acqua fresca.

Eccu lu à Steven, Steven Caesar, magranchjinu, chjocchirascatu, una piccula barbetta per invichjà un pocu a so faccia d'eternu zitellone. Si vardanu tutt'à trè, u sguardu carcu à dumande l'unu per l'altru. Fù Bernie à rompe u silenziu, à dumandà ciò ch'elli facianu quì, torna inseme dopu à più di quindeci anni senza vede si. Caccionu ognunu a lettera signata da Dick Silver o u so fandoniu è a pagina di giurnale annuncendu a so fine in quella furesta di u Northumberland in u 1972. A parolla era sciolta avà, Bernie parlava assai è i dui masci stavanu à sente e so teurie, eranu cum'è nanzu, strinti cum'è e diti di a manu, in ordine di battaglia. Mark sintia a brama cullà in ellu, 'ssu desideriu ch'ellu avia piattu in un scornu di u so capu è chì oghje brusgiava d'un focu novu. L'avaria vulsutu cappià a bestia chì durmia in ellu, si saria vulinteri lampatu nant'à Bernie per una volta, una volta sola, supranà la.

U stritu di a porta, sei ochji sburlati, trè cori à sbattera, forse qualchì risposta...

vendredi 7 octobre 2011

U tistamentu di Dick Silver (1,2,3/...)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

I

Una furesta di u Northumberland u 7 di maghju di u 1972.

A prima petra ùn si sà quale hè chì l'avia lampata. L'omu in fondu à u tafone piscò in bocca, u so lapru suttanu scuppiò è un filu di sangue li corse nant'à u bavellu. I trè zitelli u vardavanu mezu intransanditi dapoi una bella stonda senza sapè chì fà, 'ssa prima petra fù ella à decide di a seguita. Ùn era a prima volta ch'elli tumbavanu, di regula eranu animali à falà in u fossu, prede faciule stanche d'avè cercu à arrappacà si per fughje 'ssu lacciu. I pigliavanu à panculate à sin'à fà ne stracci inerti è dichjangulati, i stirpavanu à pitrate è ùn ci era mai statu bisognu di sapè quale hè ch'avia sfrumbulatu u primu, a facianu d'un stessu lampu. Dui masci è una femina, trè zitillacci chì avianu trovu, in 'ssu ghjocu crudellu, una manera di culmà l'annoiu ch'elli cridianu di pate.

Dopu à a prima, nascì u dilughju. L'omu s'era indinuchjatu è pruvava à parà e petre cù e so bracce. Difesa vana chì n'affaccava da ogni parte, grosse, chjuche, pinzute è ognuna li tazzava a carne. Avia finitu per stracquà si nant'à u spinu, stava cum'è Cristu in croce, paria d'accittà a so sorte. I zitelli piantonu quand'elli funu sicuri chì l'ultimu soffiu di vita avia tralasciatu l'omu. Firmonu un mumentu ingutuppati da un silenziu di piombu, era cum'è s'elli intrissinu in cumunione, cum'è s'elli sugillessinu u pattu taciutu chì avia da lià li per u restu di a so vita. In a campagna, ùn si sintia cà u dolce rimore di a vita, l'acelli à chjuchjulà, u frascume di l'alburi stuzzicatu da u trattu è u sussurime di l'onda dolce di u fiumicellu vicinu. Tuttu era pace avà, una pace chì paria assuluta è eterna, u calmu dopu à u furore ch'elli avianu scatinatu senza mancu pinsà ci, eranu solu zitelli in brama di culmà u so annoiu. È si n'eranu andati à d'altre primure, lascendu l'omu marturiatu, incrucifissatu per sempre in 'ssa pustura strana, mai più ùn ne parlarianu, mai più ùn amintarianu 'ssi fatti. Ùn avianu mancu vistu u saccu rossu mezu cupartu da e petre.


II

Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, 8 ore è mezu di mane.

Mark Littlewhite stava cù l'angoscia in corpu. Prima di puntà u purtone di u casone tirò di a so borsa i scartaficci ch'ellu ci avia infrugnatu una oretta nanzu è i lesse un'antra volta.  " Puttana, sguasi vint'anni à circà à scurdà mi di tuttu què è avà mi vene torna in bocca." Parlava solu, era una abbitutine ch'ellu avia è chì u facia passà per scemu qualchì volta. Tinia in manu, un pezzu di giurnale vechju, ingiallitu da u tempu è una lettera chì paria, ella, esse stata scritta a viciglia. Era quessa dinù chì li dava affanu, vista a signatura in fondu à a pagina, ùn pudia esse stata fatta di pocu. Era un testu cortu, ziffratu da un nome chì Mark ùn avaria cridutu di sente o leghje torna un ghjornu.

London, u 5 di farraghju di u 1990.

Caru amicu, sò passati l'anni, sò corse e stagione ma sò sicuru ch'in un scornu bughjicosu di a to mimoria, ghjace a salma di u mio ricordu. Ùn pinsà ch'o ti scrivu da l'aldilà, a socu ch'è tù mi credi mortu, sò custì, vicinu, vicinu è da quì à pocu ci scuntraremu torna è ti piacerà di menu cà l'ultima volta, a ti prumettu.

DICK SILVER.

"Dick Silver ! Puttana vercia, sicura ch'o ti credu mortu, chì t'aghju vistu cappià u to ultimu suspiru ! " Intrì in a casa, fece dui passi è trasaltò da u rimore seccu di l'usciu chì s'era sarratu daretu à ellu. Rimesse a lettera in stacca è pose u so sguardu nant'à a pagina di u vechju giurnale, un tamantu titulu ci era stampatu : "A fine di Dick Silver, u strippadore di u Northumberland". Scuzzulò u capu, piigò u fogliu in quattru è u ficcò dinù in a so borsa. Pisò l'ochji, fighjò in giru à ellu per scopre a pezza immensa duve ellu si truvava. Una sala d'una cinquantina di metri quatrati, inchjappillata di marmaru, dicurata di statule è di pitture è supranata da una volta d'una altezza scema. Un domu urnatu d'una fresca turchina è oru chì riprisintava un celu spurgulatu è prufondu à svene si. In faccia à ellu, un muru biancu cù nant'à i so lati, duie scale smisurate chì cullavanu cum'è dui catalorzi senza fine. In pede à u muru biancu, un tavulinucciu è trè futtoglii culor'di sangue. Un suspiru è Mark s'era avvicinatu à passi lenti, stallatu in u futtogliu di manca, postu e so bracce nant'à l'appughjatoghji è appingatu u so sguardu nant'à l'usciu di l'intrata, cum'è s'ellu s'appruntava à aspittà à qualchì sia.


III

Blyth, piccula cità di u Northumberland, u 7 di maghju di u 1972, 8 ore è mezu di mane.

Fox Youngsand cridia d'avè una vitarella tranquilla pigliendu 'ssu postu in una piccula cità campagnola. Era statu dui anni pulizzeri in Manchester è l'eranu parsi seculi. Ùn suppurtava micca a viulenza, u cuntattu di a miseria è di u crimine. 'Ssi pochi ghjorni, si dicia ch'avaria fattu megliu à stà si ne quallà cù i ladri, i sciuttati è e puttane di i carrughji foschi.
Ogni mane, dapoi una simana, era chjamatu per custattà chì u schifeghju campava ancu in i lochi i più chieti. Ogni mane, scupria e prove di quellu chì a stampa naziunale avia digià battizatu : "U strippadore di u Northumberland" è ogni mane ne pirdia l'appitittu. Sempre a listessa scena, un omu stracquatu nant'à u tavulinu di a cucina, un cultillone ficcatu in pettu è u corpu apartu cum'è un purtellu à u mese d'aostu. Sei ghjorni, sei baschicci svintrati à l'ora di u caffè à latte è sta mane u settimu. C'era quantunque un picculu cambiamentu nant'à a 'ssa scena quì, a vittima era una donna è à sente i vicini, u so ciucciu era smaritu. Era una femina chjamata Tess, avia solu sei mesi, un bellissimu surisu è ùn cappiava mai u so orsu neru. À sin'à 'ssa mane quì, Fox, ancu per esse statu stumacatu da ciò ch'ellu avia vistu ùn avia intesu nè cumpassione nè tristezza per e vittime ma una ciuccia in manu à un mostru cum'è quessu, 'ss'idea u marturiava. L'avia furzatu à toglie di a so mimoria certi ricordi di a so zitellina, à turnà à apre certe piaghe ch'ellu cridia chjose per sempre.
À u terzu mortu, l'omi di Scotland Yard eranu scalati, cù tutta a so putenza di focu lascendu Fox à rent'à strada è fendu li capisce senza dicoru ch'elli si passarianu di a so aiuta di fliccu campestru.

mercredi 28 septembre 2011

Agorafobia

Una nuvella di
Jo Antonetti

Venimu di ghjunghje in San Fiurenzu. Un sò ancu surtitu di vittura, chì digià aghju u stomacu annudatu. A sapia, ùn ci vulia à cullà. Quand'ella hè ghjunta in casa dui mesi fà, dicendu mi, "aghju e piazze per Ben Harper", aghju fattu u baullu, Bernard Peur ? quale hè quessu ? Pensa, a sapia qual'era, è sapia dinù chì ci avia da esse un mondu scemu, ma ùn li pudia palisà a mo fobia, allora aghju fattu cum'è sempre, aghju baddalatu dicendu chì à mè a musicaccia americana mi rumpia e stacche, è chì di statina ùn si pò viaghjà nant'à e strade è un canapu è l'altru.

Ma, ùn li possu ricusà nunda à ella, dunque sò cullatu. Digià, per istrada mi ghjunghjia a frebba, infilarate di vitture chì andavanu à u passu, turisti sgalabbati chì piantanu per un sì o per un nò. Aùù, ma chì veneranu à rompe ci e stacche.
Infine, simu ghjunti, in carrughju aghju l'impressione chì e croci chì m'anu fattu cacà in vittura si sò varcati à tempu à mè, per fà mi cacà torna, nunda chè u s'accente hè un suppliziu per mè, è poi e so tenute, quant'à mè li si pare chì perchè ch'elli sò in vacanze, ci vole à veste si male. Ma, avemu l'altru latu, i bastiacci è l'aiaccini, tutti vestuti cum'è s'elli fussinu di battezimu o di matrimoniu, omi è donne tutti in tichetta. Aiò, per andà à vede à Ben Harper à mez'à tarra è pulvariccia. Mi colla a frebba in capu, cercu di calmà mi, quandu sentu un rimore chì s'avvicina, chì serà torna ?

Musicanti di carrughju chì ghjocanu u tamburu nant'à vechji containers in plasticu, sicuramente un messagiu ecologistu, è tutti l'altri conni in giru chì i piglianu in fottò, o chì ballanu cun elli, mi dicu chì ùn vale à inzergà si, si staranu nantu à u portu. Innò, hè prevista ch'elli accumpagninu a ghjente sin'à u cuncertu. O per la miseria, m'accadenu tutte. Eccuci à u cuncertu, per andà à beie si un colpu, hè una vera spedizione, puntate di spalle, pedi calpighjati, puzza di sudore è d'ansciu, un infernu. U cuncertu ùn hè megliu, simu tutti aritti, imbugnati, à a puzza di sudore è d'ansciu, s'aghjusta quella di sigaretta è di u tizzone. Aghju da craccà, a sentu, u solu affare chì mi cunsola hè chì u tippu a li sciacca à a chitarra, a musica hè bona. Ma què dinù m'arrabbia. Ié m'arrabbia di vede ch'eo spartu i listessi gusti chè 'ssa banda di capre ingiru à mè, pensu anch'eo cum'è Desprosges chì dicia " Quand quelqu'un est d'accord avec moi, j'ai l'impression de n'avoir plus qu'une demi opinion", allora, pensa quì cun cinque milla persone chì sò d'accunsentu cun mè.

A u capu di quattr'ore, sentu vene à fine di u mo suppliziu, u cuncertu hè finitu, pigliemu a stretta chì parte da a citadella sin'à u portu, infine appena di calmu, micca mondu ingiru à noi, solu eo è ella apperlamanu. È tandu sò sbuccati da u portu, sempre cù i listessi containers, sempre listessa musicaccia, sempre i listessi conni à inturnià li, è elli chì mi vulianu fà ballà. Era troppu, è u troppu stroppia dicia quellu, eo ùn l'aghju struppiati, aghju cacciatu a pistola ch'avia à a cinta è l'aghju tombi tutti.

A pace. Più musicaccia, più rimore, più conni ingiru, ié a pace.


lundi 19 septembre 2011

Entre mariposas negras (3/3)

Una nuvella di
Francesca Graziani

U zitellu si precipitò senza altru mentre chì Moune, u core affannatu, pigliava à l'insù. Avvicinendusi da a chjesa, si ghjacciò u so sangue : sentia i mughji di terrore di Juan, è e rise di l'altri. Rise ? O Signore, ma chì li facianu ? Jorge era longutiratu davanti à a porta di Santa Croce. Di sicuru, avia pruvatu à impedisceli di entre è s'era fattu pistà di colpi. U so visu era in sangue, u nasu sciappatu. Paria acciaccatu, ma rispirava, chirchinnendu. Li accarizzò u fronte cù una tennerezza chì a susprese, parlenduli per chetallu :

- Anu da ghjunghje i succorsi, ùn ti ne fà Jorge, t'anu da purtà à l'uspitale, veneraghju cun tè, tuttu anderà bè... Jorge si vulia ridrizzà, ma cappiò un stridu. Mustrò u so bracciu : paria troncu.
- Stà fermu, cerca d'ùn move, aspetta i succorsi, ghjunghjenu...

In Santa Croce, Juanito, nudu in Cristu, era mantenutu contru à u muru da dui cugini di Moune. Anch'ellu era in sangue, ùn si ricunniscia guasi più u so visu imbuffatu. Mughjava, supplicava guasi, è l'altri ridianu, ùn li paria vera à Moune, l'era insuppurtevule di vede u so idulu trimà davanti à uni pochi di paisani rozi.

- BASTA o tonti! Site scimiti, lasciatelu! Ghjunghje a pulizza, vi privengu, futtite u campu !
Lavighju, cù un sguardu allucinatu, tenia un cirone accesu ch'ellu avvicinava da a zira di u Gitanu, tuttu scherzendu.
- Dopu à u mo "trattamentu", ùn ti ghjuverà più tantu u to minchjone o Gitanacciu. T'amparerà à ingannà una zitella nucente. T'aghju da uscià cum'è u porcu chè tù sì.

 Quand'elli eranu ghjunti, u giuvanottu n'era à u culmine di a gudera è ùn si era mancu pussutu staccà da a so amante à a vista di l'assaltanti. Infuriati, l'avianu agguantatu, mentre chì Millie ritenia a so figliola chì si sbattia cum'è un diavule, l'avianu lampatu in terra è presu à calci in i fianchi, in u capu, specialmente in u capu. L'avianu conciu à ottu contru à unu, ùn pudia chè pruvà à prutegesi cù e bracce. Avia u corpu insaghjatu, i sopracigli è i maschetti aperti, è piccule piache sanguinulente fatte da i scarpi da tutte e parte. Nany i precava di piantà, stridava indernu, pruvendu à scappà da a strinta di a mamma. Avia solu a so tunica corta addossu. E so coscie bianche cum'è u latte eranu maculate da u sangue di u so fiore svirginatu.
Avà Juan contru à u muru si liccava calci in u ventru chì li tagliavanu u fiatu. Si piecò in dui, ma Lavighju li pisò u capu chjappendulu pè i capelli è d'un gestu seccu li brusgiò a punta di u cazzu cù a fiamma. U puvaracciu lentò un rughju inumanu prima di vene menu è di cascà in pianu. Cù a forza di l'addisperu, Nany si liberò infine da a mamma è si lampò nantu à u corpu di u so innamuratu.

"POLICE! Mais qu'est-ce qu'il se passe là-dedans? Bande de sauvages! Ouf! Avec ces Corses, on est jamais tranquilles, quand est-ce que je vais avoir ma mutation, moi? "

I paisani firmonu imbasgialiti, parianu di sbriacà d'un colpu. Lavighju guardava stupitu u cirone chì s'era spentu à a sbattulata di a porta, quant'è ch'ellu ùn capiscissi più ciò ch'ellu facia in a so manu. Funu tutti imbarcati cù e manette in a camiunetta di a pulizza, ancu Millie è e figliole, malgradu e so prutestazione. Si guardavanu tutt'à trè cù un odiu chì paria definitivu. Pè u finestrellu, Nany ebbe u tempu di vede ghjunghje u SAMU, accoltu da u Merre.

Nany ùn hà mai ricivutu risposte à e lettare ch'ella hà mandatu à Juanito. Solu Jorge hà rispostu una volta pè u so amicu : "Juan hè partutu in America latina. Ti dumanda di pardunallu, vole sminticà tuttu. Dice ch'è tù sì una principessa è chì ellu hè un povaru tippu." Ùn li firmava più chè e foglie di marijuana assiccata in un quaternu, cù i puemi d'amore ch'ellu li avia scrittu. Un bel'ghjornu, lampò tuttu in u focu, francu un ritrattu ch'ellu avia fattu di ella, cù sta legenda, stratta di un puema di Garcia Lorca :

"Entre mariposas negras
 va una muchacha morena
 junto a una blanca serpiente de niebla "

Jorge è Moune cuntinuvonu à scrivesi, à scambià puemi è disegni, è una volta si sò ancu trovi in Nizza pè una piccula scappata amurosa, po e so strade si sò alluntanate à pocu à pocu. E duie surelle ùn si sò mai più parlatu. Moune hà scrittu parechje volte à Nany per chere u so pardonu, senza mai buscà risposta. Millie hè firmata sola, e duie figliole avenduli giratu u spinu pè a vita.

dimanche 18 septembre 2011

Entre mariposas negras (2/3)

Una nuvella di
Francesca Graziani

Ghjunti in a chjesa, pusonu annantu à i sacchi da dorme è Juan cumenciò à priparà u "tizzone". U muscu di a marijuana empiia a chjesa, n'eranu digià esaltati. Juan avia gesti precisi è dolci, intricciava l'erba tavacca cù a marijuana pianu pianu. Nany era ciuttata in a so cuntemplazione beata, ùn vidia nunda altru ingiru à ella. À Moune li facia male sta passione ch'ella vidia nasce trà a surella è Juan: bastava à guardalli, murianu di desideriu! Si vulia cunvince ch'ella circava di prutege à Nany, ma in u so core sapia chì a vera ragiò ùn era quessa.

- O Nany, ùn la sò sè tù duverii fumà "erba"... Dopu, ùn si cuntrolla più nunda !
- Moune, accupati di u toiu u culu, ai capitu ? Ùn sò più una ciuccia. A sò ciò chì ti face scimisce, ma ùn ci poi nunda.

È li tirò una lingua longa longa. Moune s'arrizzò d'un colpu è agguantò à Nany pè u bracciu :    

- Voli una sciappata o chè ? Alè, rifalemu subitu !

Ma Nany a puntò cun viulenza. Jorge ùn ebbe chè u tempu di chjappalla prima ch'ella si scialbessi contru à u muru. I dui masci ebbenu u so da fà à calmalle, eppo Juan fece passà u tizzone è prestu messenu à ride per un nunda : per una macula nantu à a camisgia di Juan, per un ragnu chì Jorge mettia fora cù delicatezza invece di sfracellallu, per n'importa chè... Pè i travagli, a chjesa era stata viutata di tutta a so mubiglia è e so rise ci ribumbavanu, strane strane. Moune fece un puemu in corsu, longu, liricu, chì Jorge, persu d'ammirazione, vulia ubligalla à scrive per ùn perdelu. Truvò una penna è un fogliu in un saccu d'armone è a fece cupià u testu, ma ùn s'arricurdava digià più chè di a metà.

Juan è Nany, ch'ùn si lentavanu più, s'eranu scantati in a cappelluccia di a cunfraterna, Santa Croce. Videnduli sparisce, Moune avia torna avutu l'ochji impazziti chì spaventavanu à Jorge. Pruvò à accarrizzalla, à basgialla, ma u schjaffitò è scappò currendu versu u Suttanu, lascendulu stantaratu è furiosu. Ghjunse à u Bar briunendu, paria ch'ella fussi perseguitata da u Diavule : " Fate prestu, in furia : Juan hà da abusà di Nany !"

Subitu, rializò ch'ella mettia in anda una mascina infernale. Ma era digià troppu tardi ; daretu à Lavighju, l'omi presenti s'eranu lampati in a chjappata, seguitati da Millie, in piena crisa d'isteria : "Tumbatelu ! Oh ! a mo figliulella ! Tumbatelu !" Moune si lasciò cascà in pianu dananzu à u Bar. Sbuttò à pienghje senza pudè piantà, signuzzendu tantu ch'ùn ne pudia guasi più rispirà è martellava u tighjatu cù i pugni, à sciappassili, senza sente u dulore.

Tuttu era andatu di male dipoi sempre in a so vita, tuttu ! Dipoi quandu ? Dipoi i so sei anni, da ch'ella era nata sta muccicosa. S'ella avessi riesciutu à sciappalli u capu in u so veculu tandu, quand'ella avia buscu quellu zocculu, chì mamma li avia cacciatu di manu ! Nimu a vidia à ella, ancu i visitori in casa si smaravigliavanu : o Nany, Nany ! Ella ? Ùn sapianu mancu ch'ella esistia. È avà Juanito, u tippu u più desiderevule di a terra, chì l'avia cuttighjata a prima è dopu, da ch'ellu avia vistu à Nany ùn l'avia più guardata... S'era passata cum'è sempre ! È si lagnava cusì di ciò ch'ella cridia a so sorte di mal'amata.
Di colpu, intese una manuccia lebbia lebbia chì li accarizzava e so buccelle bagnate è li allisciava i so capelli. Quale ci era ? Un'anghjulu ?
U visu d'anghjulu di Tuninu li surridia à traversu e so lacrime, fendula vultà a e rialità ! Si pisò in un saltu.
- Tuninu! Vite, cours chez Jeanjean, dis-lui d'appeler le Samu et la police et d'aller tout de suite à Santa Lucia, vite, dépêche-toi, ils peuvent le tuer !
- Mais qui ?
- Juanito, mon ami !

vendredi 1 juillet 2011

Chjuditura di T&F pà dui mesa




Cari tutti,

Tarrori è Fantasia chjudi a so prima staghjoni. Da uttrovi 2010 à ghjunghju 2011 seti stati numarosi à participà, autori è littori, cù più di 38 000 pagini visti, è guasgi un centu d'intrati diffarenti. U contu di i testi ùn l'aghju micca fattu, ma credu ch'hè unu sprupositu, chì hà fattu di 'ssu bloggu una riescita chì mancu pinsaiu ch'idda era pussibuli.

Luddu è Austu sarani dunca i mesa di u riposu, è à tempu pirmittarani di ricarcà i battarii, ancu sì i testi in riserva n'avemu uni pochi pà a riintrata. Frattempu, pudeti sempri mandà i vosci testi à marco.biancarelli@orange.fr. Senza missi in pagina particulari pà facilità u travaddu finali d'edizioni. Parlendu d'edizioni, pudemu attaccà quì, sì vo vuleti, una discursata annant'à i pussibilità di buscà un editori pà publicà un mischiu di 'ssa prima staghjoni.

Eccu, vi ringraziu à tutti pà a voscia participazioni. È intantu vi docu un appuntamentu pà sittembri 2011.

À prestu !

jeudi 30 juin 2011

L'albaru (3/3)

Una nuvella di
Paulu Franceschi

À u capu di una ora, Diana era sempri sottu u purtonu di l'Uffiziu di u Patrimoniu. Era un pocu incheta Diana. « Ma d'avè po quantunqua datu u listinu à un tipu ch'ùn cunniscia mancu ! » s'inchitava Diana. « Hè vera chì t'aia l'aria seriu, 'ssu tipu. Aia dittu un' ora, ma par avà po ùn ci hè nimu. Saria po ora ch'eddu ghjunghjissi. Uh ! La me sorti ! Uh ! La me sorti nera ! » pinsava Diana. « Ciò ch'aghju fattu ! M'hà scruccunatu, sì. Quissu, era un beddu bebbè ! M'hà arrubatu vinti anni di travagliu è di ricerca ! Uh salva, salva ! Socu stata cusì tonta di dà li u listinu »! À mumenti, Diana aia da metta à pienghja. Ma di colpu, sintì un rimori è difatti, ci era calchissia chì s'affaccava à u purtonu. Era ieddu ! Era l'impiigatu ! Li dissi:
–  T'aghju una bona nutizia ! I paroli sò stati validati ! I cumpremu. I vi pudemu cumprà, ma a sola cosa hè chì ùn i pudemu micca cumprà à trenta milla euroni, ma à vinti milla. Và bè quantunqua ?
–  Andarà listessu, dissi Diana.
È u tipu li purghjiti un sceccu di vinti milla euroni.
–  Allora eccu u vosciu sceccu.
–  Vi ringraziu.
–  È s'è vo t'aveti altri paroli, pinseti à no !
–  Isiè, isiè...


Annantu à a petra liscia, u telefuninu di Diana prughjittò a so luci putenti. U granitu grisgiu sparì è lasciò a piazza à un screnu culuritu tridiminsiunali. Diana feci corra i so dita annantu à a petra antica. Po Simonu s'avvicinò è intrì anch'eddu di ditu l'infurmazioni in u telefuninu, par via di a petra liscia. Po Diana purghjiti vinti milla euroni à Simonu. Quiddu cunteti i solda à freccia à freccia eppo i missi in istacca. Da quì à pocu, aia da essa fatta. A lenza di a tupizzola di l'ortu di a Strimina aia d'essa d'Anghjul'Antonu. Aia da essa a soia, sputica. L'attualisazioni di u cadastru, a publicazioni è a parcizzioni di i tassi, tuttu aia da essa fattu à tempu da quì à dumani, par via di u telefuninu è di u Ritonu.


Anghjul'Antonu era puri ghjuntu à quidda casetta. A porta, cù u so sopraporta in petra scalpiddinata, era chjusa. Annantu à a porta, ci era a mani morta. Anghjul'Antonu pichjeti trè volti à l'usciu. Ùn irispundia nimu. Ùn ci era nimu. Anghjul'Antonu intesi un ghjacaru chì abbaghjava. Quand'è dà, in u vangonu, viditi un omu, cù u so ghjacaru à fiancu, chì si ni cuddava pianu pianu. Fà chì l'aia vistu da in ghjò. Era forsi Felicianu l'omu. A 'di aiani ditta, à Anghjul'Antonu, chì Felicianu cunniscia podarsi calchì parola antica antica.
– Salutu ! Socu Anghjul'Antonu. V'aghju chjamatu arrisera.
– Ah ! Seti vò. A mi sò pinsata. V'aghju vistu da in ghjò.
– Hè teppa quì.
– Vuliati sapè di i paroli rari. Ci n'hè parechji chì i m'ani cherti. Li n'aghju dati bon'parechji. Ma faci dighjà parechji anni. Avà po ùn mi ni ferma più. Mancu una.
– Ùn cercu micca i paroli sputichi. Ma s'è vo t'aveti calchì parola chì ùn si senti più o ancu s'ùn si sà micca ciò ch'edda hè, par esempiu, m'intaressa listessa. T'ani u so valori, 'ssi paroli quì. Vi pagaraghju u prezzu.
– A primura di u prezzu ! Ma aspitteti ch'e cerchi. Ci poni ancu essa. Ah ! Mi pari d'avè intesu trè mesa fà una parola antichissima. Ùn m'invengu più bè quali hè chì a m'hà ditta. Socu vechju, t'aghju uttanta novu anni. M'hà da rivena... Aspitteti un' ugna...
– Piglieti u vosciu tempu, ùn ci hè nudda chì pressa. Ùn semu micca po in bocca à i ghjacari.
– Ah ! Avà ci socu. 'Ssa parola a cunnosci zi Anton'Santu chì stà in u paisolu di Turghjà. Hè vechju zerricu, quant'è mè. Ùn ci hè più cà i vechji cucchi com'è no chì poni sapè 'ss'affari quì ! Li dumandareti. Diti ch'è vo viniti da a me parti. A vi hà da dì, ieddu.


Anghjul'Antonu travagliava dipoi una meza ora in l'ortu di a Strimina. Aia riparatu i sarrenduli. Diana u fighjulava surridendu. Po Anghjul'Antonu vensi à pasà accantu ad edda. Diana missi a so mani in quidda d'Anghjul'Antonu. Eppo li dissi:
– Ci vulemu avvicinà un pocu di a tupizzola ?
– Com'è tù voli.
Eppo muvìni tremindù pianareddu versu a tupizzola. U locu era adumbratu, chì ci era mori arburi. I dui sposi erani avà accantu à 'ssi arburi. I fighjulavani.
– Quissu hè tamantu ! dissi Anghjul'Antonu, fighjulendu u fustu di l'arburi.
– Hè vera. Hè beddu maiureddu ! Dighjà, ti piaciaristi ch'edda fussi a toia, 'ssa lenza ?
– Comu ? Ma ùn hè micca a meia, a sa bè quissa.
– Isiè, ma pudaria essa a toia ? Ti piaciaristi o micca ?
Anghjul'Antonu ùn ebbi micca u tempu di risponda, chì Diana aghjustava:
– Ebbè à parta d'avali hè a toia. Tutti 'ssi arburi sò i toi avà ! I t'aghju compri ! M'hà vindutu a lenza Simonu. Avà ùn ci hè più nimu chì a pò cumprà. A lenza hè a toia par sempri !
Anghjul'Antonu firmeti stantaratu. Era sbiancatu di colpu. Paria chì u sangui fussi statu toltu da a so parsona. Diana fighjuleti 'ssa attitudina strana di u maritu, pinsendu ch'eddu era podarsi incausata da una troppa grandi gioia. Devi esssa affucatu da l'emuzioni è ùn pò dì nudda, ùn pò mancu parlà, pinseti Diana. Anghjul'Antonu fidiava l'arburi, ma paria chì i so ochji ùn i vidissini micca. Paria abbagliacatu da i fusti bianchi. Passetini parechji sicondi grevi, longhi longhi.
– Hè un beddu rigalu, dissi infini Anghjul'Antonu, à bassa boci.
– Ma chì t'ha, dissi Diana, incheta. Ùn sè micca cuntenti ? Ùn ti faci micca piaceri ?
– Ùn aghju nudda, nudda. Ben' sicuru, sò cuntenti. Hè un beddu rigalu, ti dicu.
– A sola cosa, ripresi Diana, aghju vulsutu venda calcosa. Era calcosa d'impurtantu, ma quì sò stata ubligata. Ùn ci hè statu mezu di fà altrimenti.
– È ch'ha vindutu ?
– Mi sò vindutu u me listinu di quattru paroli. Quì era ubligata, ùn ci statu versu di fà altrimenti, capisci o Anghjul'Antò, a capisci quissa ?
Anghjul'Antonu firmeti calchì siconda à ochji chjusi. Steti calchì siconda in u bughju. Diana sintia a mani di u maritu chì strignia a soia. Troppu forti.
– Mi strigni forti, dissi.
– Ancu eiu t'aghju fattu un rigalu.
Diana ùn vidia nudda. Chì Anghjul'Antonu ùn aia nienti in manu.
– Un rigalu ?
– U rigalu, l'aghju tinutu menti. È avà u ti docu. Hè una parola... Ma ùn avaria mai pinsatu ch'è tù avissi da venda u to listinu di quattru paroli.
– Una parola ? Qualessa ?
– Hè una parola urfanedda. Saria u nomu d'un arburi. Ma ùn si sà micca qualessu eddu hè. 'Ssa parola hè l'« àlbaru ».
– L'« albaru » ! Comu hè bedda ! Indù l'ha busca ?
– Hè Felicianu, un pastori chì stà in a Tassinca. M'hà dittu d'andà à veda un omu annosu chì stà in Turghjà, un certu zi Anton’Santu. È quiddu quà ùn aia più drittu di venda a parola nè di dà la, chì aia firmatu un documentu, ma m'hà datu l'adrizzu di un certu Saveriu chì stà in Bonifaziu. È quiddu, a m'hà vinduta.
– L'« albaru ». Quant'edda mi piaci, dissi Diana.
– Ma a sa, ié dinò aghju vulsutu venda calcosa par pudè la cumprà 'ssa parola chì ti mancava... Difatti, mi sò vindutu l'ortu di a Strimina...
Diana ùn rispirava guasi più. S'hà da vena menu fà chì, pinseti Anghjul'Antonu. Chì Diana paria com'è assuffucata. Anghjul'Antonu è Diana s'erani abbracciacati. Anghjul'Antonu sintia i lacrimi di a so donna chì falavani, caldi caldi, annantu à i so bucceddi.
Stetini un mumentu cusì, eppo i dui sposi si lintetini pianu pianu, vultendu si versu a tupizzola di l'ortu di a Strimina. Anghjul'Antonu fighjulava 'ssi arburi incù u so fustu arghjintinu. Ùn era micca leccia, ùn era micca olmu, nè quarciu, nè suvara, nemmenu tassu, nè alzu, nè frassu, nè quarciu, nè sorba, nè vetriccia, nè saliciu, nè tremula, nè mancu piobbu. Di colpu li parsi à Anghjul'Antonu d'essa accicatu è di senta com'è una musica arghjintina. U vintisgiolu s'era pisatu in a bucchetta è facia trimmà i casci di l'arburi... Anghjul'Antonu vidia quì un albaruchju, quà un albarettu, quinci un albaronu. quand'è dà un albarottu. Vidia dinò chì parti è più di a tupizzola di l'ortu di a Strimina era inalbarata, ma chì una piccula parti era disalbarata. Anghjul'Antonu fissava 'ssa albareta è ni vidia trimmà i casci. Li paria tutta un' organu trimendu chì sunava una sinfunia inedita, un capu d'opara trimenti, nienti cà par eddu. U vintisgiolu facia trimmà i casci di l'albari à più pudè è Anghjul'Antonu solu sintia 'ssa miludia maravigliosa, sunata da tutti 'ssi sturmenti arghjintini. À pocu à pocu, Anghjul'Antonu viditi i steddi chì s'accindiani, luminosi, in u sguardu di Diana. In a tuppizzola di l'ortu di a Strimina, cantavani l'anghjuli pà l'albaru è pà l'umanu ghjennaru !

mercredi 29 juin 2011

L'albaru (2/3)

Una nuvella di
Paulu Franceschi

Diana apriti a tiretta chì ci era in cucina, accantu à a meda. In a tiretta, ci era una scatula bidduchja incù uni pochi di frisgetti giaddi è russicci. Diana apriti a scatula. Indrentu à a scatuledda, ci era un' picculu fogliu di carta. Diana u piglieti è u si lighjiti. L'aia lettu ùn si sà quanti volti. Più di centu volti, più di dui centu, è podarsi più di cinqui centu volti. A primura... Allora u si pudia rileghja una volta di più. À ochji chjusi, Diana avaria ancu pussutu veda ciò chì era scrittu annantu à u fogliu di carta. Ciò chì era scrittu annantu, Diana u sapia à menti. Ma da chì tena u fogliu di carta, tandu ? Par nudda, pinsava Diana, ma ci vulia à tena lu quantunqua. Chì ùn a 'di facia micca à friscià lu. U si tinia. Annantu ci erani i paruletti. I paroli schersi, quiddi chì erani in traccia di spariscia. Ci ni era quattru. Micca trè. Micca cinqui non più. Ma quattru. Nienti cà quattru. Ma erani dighjà mori, quattru. Era un tisoru.
Prima, ci era « zizziddì ». Ma chì era po « zizziddì » ? Fà chì era un verbu, tandu si pudia dì dinò « zizziddiscia ». O allora era podarsi un locu, tandu « Zizziddì » saria statu un tuponimu ? Ma pudia essa dinò u numignulu di calchissia, à tempi antichi. Difatti, a rifarenza di « zizziddì » si era persa in u labirintu istrosu di u tempu. Diana aia intarrugatu mori ghjenti, ma ùn era statu nimu capaci di dì li ciò ch'eddu era po « zizziddì ». Firmava a parola, ma era mozza. Li mancava un pezzu. È senza 'ssu pezzu, « zizziddì » ùn pudia micca essa una parola schietta è rinviviscia.
Po ci era dinò « Chinnà ». Quissa era una parola chì Diana aia intesu mintuvà da u so missiavu, chì l'aia intesu prununcià da a so minnana. Era dunqua a purminnana di Diana chì a cunniscia. Ma chì era po « Chinnà » ? Era un beddu sapè ! Sarà statu una cità antica, o un paesi anticu ? Ùn a sapia più nimu. Si pudia fà parechji iputesi, ma a parsona ùn pudia essa sicura di nudda.  « Chinnà » ùn era po micca a China. I dui paroli erani troppi diffarenti. O fà chì sarà statu un pezzu di sprissioni persa ? È voglii è ghjira, ùn si pudia dì ciò ch'edda era « Chinnà ». A parola ci era, ma chì vulia dì ?
Ci era ancu « Valdimbu ». Era una parsona anziana di Zèranu chì l'aia mintuvata à Diana, è chì dicia chì a tinia di u so cucinu di terzu chì l'aia intesu dì da u so arcimissiavu. Ma chì era po « Valdimbu » ? Drentu ci era « valdu ». Fà chì era un locu. Ma pudia ancu essa u nomu di calchì ughjettu. Era un misteru ciò ch'eddu era po « Valdimbu ». Aia chertu à parechji parsoni Diana ciò ch'eddu era « Valdimbu » ma ùn aia pussutu risponda nimu...
Eppo ci era dinò « pan da can ». Quissa l'aia intesa Diana da a so mamma, chì dicia ch'edda l'aia intesa mintuvà da a so minnana chì si dicia tandu. U prublemu chì ci era incù « pan da can » hè chì si ni era persu u sensu. Chì era po u significatu di « pan da can » ? Vinia forsi da « pani da cani », chì « panu da canu » o « pana da cana » ùn vulia dì nudda. « Pani da cani »: u pani da u ghjacaru... Quì era un beddu sapè ! Fà chì era un' esprissioni, o un pezzu di pricantula o ancu una parti di una canzona ? Ùn a sapia più nimu. U sensu si n'era persu dinò. Ancu quì, Diana aia intarrugatu bon'parechji parsoni, ma senza alcunu risultatu. Ùn si n'invinia nimu. Faci chì firmava « pan da can » ma ùn si sapia più ciò ch'edda vulia dì. Paroli com'è quissi erani paroli senza ughjettu, senza rifarenza. Erani esistuti, ma u sensu si ni era persu. Erani paroli urfaneddi, com'eddi i chjamavani à l'Uffiziu di u Patrimoniu.


Era pronta a cena in casa di Diana è Anghjul'Antonu. Suppa di fasgiolu è fasgiolu appressu. Era u piattu prifiritu d'Anghjul'Antonu.
– Ci chì Simonu si vurria venda a tuppizzola di l'ortu di a Strimina. Aghju intesu dì cusì in paesi, dissi Anghjul'Antonu à a moglia. Sarà vera ?
– Ma quali hè po chì hà t'hà ditta ?
– A m'hà ditta Paduvedda.
– Sè sicura ? È parchì a si vindaristi ? Hè chjucaredda 'ssa lenza.
– Devi essa par fà i legna. Credu chì t'hà bisognu di solda. Chì solda, li ni ferma pochi è micca.
– Ma ci hè calchissia chì a voli cumprà 'ssa lenza ?
– Ùn a sò. Ci chì ci saria Polu chì a vò cumprà, ma avaria trovu chì u prezzu fussi troppu altu, chì a lenza hè chjuca...
– Isiè. Sicura ! Chì disprezza vol' cumprà !
– S'eddu hè par fà u legnu, ci ani da essa la ghjenti intarrissati, ben' sicuru.  Dumandaraghju à Paduvedda. A m'ha da dì, iedda. Ci voli à sapè. Subitu.
– Ma ùn ti pari micca ? Ci hà da arruvinà 'ssu affari quì. Ci hà da arruvinà l'ortu di a Strimina. Dopu a tramuntana s'hà da arrusta i nudeddi di l'arburi è lampà i so fiora. È 'ssu ventu m'ha da scimpià l'urtaglia. Emu da perda l'ortu. Ùn hà più da valè nudda ! Ti rendi contu ! Venda si a lenza di a tupizzola ! Ancu si cont' edda ! Ci hà da vulè ch'e vochi à veda à Simonu. Ùn ci vò micca ch'eddu fessi 'ssa bistialità.


I ricerchi aiani dimustratu chì u multilinguisimu sviluppava a famosa mitacugnizioni. Quiddi chì erani bislingui di nascita a sviluppavani naturlamenti è senza sforzu. Andava lindu lindu par eddi. È s'eddi ammaistravani dui lingui da ziteddi, dopu l'era più faciuli d'ammaistrà ni un' antra o ancu parechji. Comu si dici tali parola, da una lingua à quissa altra ? Chì hè l'equivalenti di tal' esprissioni in tal' lingua ? Era quissa a mitacugnizioni. Era par via di quissa chì par quiddi chì cunnisciani dui lingui da ziteddu, era beddu più faciuli d'acquistà ni una terza. Chì a mitacugnizioni, l'aiani dighjà, erani dighjà avvezzi.  Era com'è un musculu chì era forti, chì era statu sviluppatu da a zitiddina. Ma par quiddi chì ùn aviani amparatu da ziteddu cà una lingua sola, era moltu più difficiuli di sviluppà 'ssa mitacugnizioni. È più divintavani annosi è più divintava impussibuli par eddi di pudè ottena 'ssa famosa mitacugnizioni.


Anghjul'Antonu francheti u zogliu di u baru di u paesi. Quà, ci era quattru o cinqui parsoni chì a si faciani una discutita. À mezu ci era Simonu.
– Sè bè o Simò ?
– Benissimu. È tù ?
– Si faci andà.
Anghjul'Antonu parleti un pocu di u tempu, di l'utimi avvinimenti successi in paesi 'ssi pochi ghjorna, incù Simonu. Eppo dopu aghjusteti:
– Par appuntu o Simò, ci chì ti vularii venda a lenza di a tupizzola di l'ortu di a Strimina. Hè vera quissa ?
– Sicura chì hè vera ! Cercu di venda la.
– È a vendi caru ?
– Micca mori. Vinti milla euroni.
– Vinti milla euroni ! Ma hè tropppu caru. A lenza hè chjuca, magari.
–  Eh ! Ci hè u legnu quà. Socu ubbligatu à venda la 'ssa lenza, chì aghju persu vinti capri custannu. Faci chì a me banda di capri t'hà menu rindimentu. Eppo hè statu una gattiva annata di brocciu. T'aghju bisognu di 'ssi solda.
Simonu era pastori, capraghju. Era un Erculu, forti com'è un tassu. Simonu t'avia un centu di capri in 'ssi muntagni. Ed hè vera chì facia u brocciu bonu. T'avia a so cliantedda. La ghjenti si sariani dannati par tastà u brocciu di Simonu. Ùn facia micca una grossa pruduzzioni, ma si vindia tuttu. Senza mancu fà riclama nè corra appressu à u clienti. Campava di quissa. È li bastava.


Diana s'avvicinava da l'Uffiziu di u Patrimoniu. T'avia u so fogliu di paruletti in manu. U strignia. Era bedda dicisa. Aia da pruvà à venda lu. Aia da pruvà à venda si i quattru paruletti. Diana viditi u purtonu di u bastimentu di l'Uffiziu di u Patrimoniu. Avanzeti un pocu eppo vissi chì ci era un' impiigatu drentu.
– Bonghjornu O Madama, vuliati qualcosa ? dissi eddu.
– Isiè. Vulia sapè s'è vo cumpravati i paroli antichissimi ? Chì n'aghju qualchiaduna. Ci sò ancu beddi, midè !
– Ben'sicuru chì i cumpremu. T'ani un grandi valori. N'emu compru uni pochi 'ssi pochi ghjorna. Allora n'aveti bon' parechji ?
– Isiè. N'aghju uni pochi.
– Sò urfaneddi o sò sputichi ? A sapeti ciò ch'edda hè a diffarenza ?
– Ben' sicuru chì a socu. Credu ch'è sò piuttostu paroli urfaneddi.
– Chì i più ricircati sò i paroli sputichi. Di quissi n'aveti ? T'ani un' valori trimenti. Chì poni essa imprudati subitu subitu. Eppo servini à tutti. N'avemu pocu in 'ssu mumentu. Allora n'aveti paroli sputichi ?
– Ùn sò micca sicura, ma credu ch'eddi sò paroli urfaneddi. Ma ci hà da vulè à virificà la quantunqua.
– U cunnisciti u valori di una parola sputica ?
– Aghju intesu dì ch'eddu era veramenti caru. Ma quantu esatamenti ?
– U prezzu pò cuddà sin'à deci millioni d'euroni !
– Deci millioni d'euroni !
–  S'adipendi i paroli, ma certi paroli, l'emu compri deci millioni d'euroni !
Po Diana spiigheti à l'impiigatu ch'edda t'avia quattru paroli à venda.
– Feti veda. Musceti ghjà. Chì ci poni ancu essa paroli sputichi, quì in drentu.
Diana li purghjiti u so listinu di paroli. L'impiigatu piglieti subitu subitu u listinu è u lighjiti pianu pianu. Po firmeti un pocu senza dì nudda. Par Diana, pariani ori, 'ssi stondi. Po l'impiigatu missi à parlà:
– « Pan da can » allora chì vol' dì ?
– Ùn socu altru. Socu altru assà !
– È « Chinnà » chì saria po ?
– Hè listessa. Ùn a sò micca. 'Ssi quattru paroli, à u veru fondu, n'emu persu u sensu. Ùn vi possu micca dì ciò ch'eddu hè.
– Allora quì sò tutti paroli urfaneddi. È quissi t'ani menu valori cà i paroli sputichi. Ma t'ani u so valori quantunqua. A sola cosa chì ci hè, hè ch'è quattru ùn bastani micca. Ni ci vurria alminu cinqui. S'è vo n'aveti cinqui, i vi pudemu cumprà. Allora vi cunveni d'aspittà d'avè ni cinqui. Vulteti puri à veda ci quandu n'aveti cinqui, è tandu i vi cumpraremu. Ma par avà, vi ni manca una. Quattru paroli urfaneddi, ùn si poni micca cumprà.
– Ma quantu mi dariati par cinqui paroli urfaneddi ?
– Ci voli à cuntà cinquanta o sissanta milla euroni. S'adipendi.
Po Diana si lucinzieti è surtiti da l'Uffiziu di u Patrimoniu. 'Sciuta ch'edda era da l'Uffiziu, era ancu più trista ch'è quandu edda era intruta.
Ma daretu à u purtonu di l'Uffiziu di u Patrimoniu, ci era qualchissia chì era arrimbatu à u muru. À quandu isciuta Diana, li dissi:
– Hè difficiuli à fà si cumprà i paroli, ùn hè vera ? Ùn i comprani micca tutti.
– Ah, diti la puri. Aghju pruvatu ma ùn ci statu versu. U prublemu hè chì t'aghju quattru paroli urfaneddi è chì i comprani à cinqui à cinqui. Mi ni manca una, quà.
 – Allora pudeti aspittà mori, risposi eddu. Ùn eti micca d'avè subitu, 'ssa quinta parola !
– Quissa po a socu. Hè mori difficiuli di racoglia i paroli. Dighjà chì ci hè vulstutu guasi vinti anni par avè 'ssi quattru paroli ! Ni possu ancu avè par parechji anni. È sò ancu capaci d'ùn avè la mai, 'ssa quinta parola.
– A sapeti ciò ch'è vi possu prupona. V'aghju da arranghjà. Vi compru i quattru paroli à bon' prezzu. Vi cunveni ? Par cinqui paroli, quantu vi ani prupostu, à l'Uffiziu ?
– M'ani prupostu cinquanta o sissanta milla euroni. Dicini chì s'adipendi.
– Quissu hè u prezzu par cinqui. Ebbè, femu la trè libri incù u zaniu ! Vi prupongu trenta milla euroni par 'ssi quattru paroli. Vi cunveni o ùn vi cunveni ?
– Mi pudaristi cunvena.
– Allora s'è vo seti dicisa, deti mi u listinu incù i quattru paroli, lasceti mi u tempu di validà li è vi docu i vosci trenta milla euroni. D'accordu ?
– Socu d'accunsentu, ma quantu l'eti da tena u listinu, par validà mi i me paroli ?
– Micca mori, ma ci voli à capiscia chì t'aghju bisognu di un'ugna di tempu. Micca assà. Chì t'emu u nosciu scagnu di sperti, è quandu i vosci paroli sarani stati validati, vi pagaraghju i vosci trenta milla. Diciaraghju chì n'avemu par una uretta, micca di più. Allora deti mi u listinu è piglieti vi la un pocu in pacenzia. Vengu subitu subitu dopu à a spirtizia.
Diana li purghjì u so listinu. U fighjuleti una ultima volta. L'aia fidiatu tanti è tanti volti chì l'era fermu impressu, com'è zuccatu in a so menti. Ancu s'edda stava à ochji chjusi, u pudia sempri veda. Eppo u deti à l'impiigatu.