mercredi 8 décembre 2010

Un ghjornu o l’altru…

Una nuvella di
Micheli Solinas

«  Un ghjornu o l’altru vidarè, vultaraghju à pusseda ti dinò ».
François Bartholony s’aìa varcatu lu mari tant’anni fà è di a vita di prima ùn si tinia mancu a nustalgia. S’era lasciatu a casa, u paesi è a mamma, i frateddi è i sureddi, i parenti è l’amichi. Aìa mutatu versu, s’era tralasciatu i segni quant’è i paroli. Era duvintatu un antru è assumaia a so nova identità.
Dopu à una vita di travagliu, di strazii, una vita senza cuncissioni facia parti di u Mondu, quiddu di i saloni è di i rilazioni, quiddu di l’aghjenti di prima trinca. À rombu di sforzi, à rombu di sacrifizii, era ghjuntu à a cima è ni risintia una fiirtà tamanta. U so passatu paisanu è misirosu s’era presu un calciu in culu è mai più, ùn era vultatu à turmintà lu, s’era ancu furzatu à sminticà i paroli primi di l’amori maternu, ci vulia è ci vulia ad essa un antru da tuccà u Mondu. S’impignò tandu à ammaistrà i so codici.
È quantunqua…
U ribombu di l’aghjenti in curridori u discitò. L’ochji fissi, a si pruvò à ghjirà u capu ma ùn c’era statu manera, circò ancu di metta si à pusà ma mancu à pinsà la, i bracci li falaiani. Infatti ùn risintia mancu più i so membri, ùn firmaia chè a cuscenza d’essa, a pinsata sì ma a sinsazioni fisica s’era svanita. Pruvò à pisà u bracciu, a manu, u ditu … ma pinseti, fiascu, un cadavaru. Ùn rispundiani più à l’ordini. Li vensi subitu un sintimu di sulitudini trimenda, di tralasciu è d’angoscia. Po vensi pian’pianinu u sbelu, a pauraccia nera. Era inchjudatu in lettu senza raghjoni circaia po in i so ricordi a causa di issu statu novu ma spicazioni ùn li viniani.
L’ori sfilaiani è à rombu di matriculà, li vultoni à menti l’ultimi stondi nanzi à u biotu. Era statu invitatu à fà cena ind’è l’amichi Charrol è nanzi di licinzià si…più nudda, l’abissi neri.
A risposta l’aìa avali, era chjinatu nantu à issu lettu, à u spidali. I curridori erani vivi. Intindìa i scaccanati, i pienti, u pass’è veni pirpituali di l’infirmieri, u murtizzu pirmanenti. Tuttu issu scumbugliu di sonu è di sensi li vultulò u stomacu, l’era ghjunta guasgi a voglia di renda.
Circò à mova ma manera ùn c’era stata. Tandu chjamò :
- OOOOOOOO ….. OOOOOOOOOOOOO !!!!!
Un’ infirmiera chì facìa a visita di i malati s’avvicinò.
-         Ahhh,  ça y est, vous êtes revenu à vous, patientez un petit moment le docteur va passer vous voir.
-         Ma ma ma ma…
È a tippa si n’andò, guasgi à corri corri. Li tuccaia tandu à pacinzià. L’ori passoni, L’unicu  passatempu era di fighjulà à minuzia u suffitu biancu. Pocu à pocu li ghjunsi a penciula, u sonniu pigliò postu in issa stanza.
- In issu curridori ùn ci hè mancu lumi, in faccia ancu di grazia ch’eddu ci hè issu lumineddu chì mi parmetti d’avanzà senza troppu inciampà. M’avvicingu à pasponu fin’à l’intrata di a pezza. Ci hè un sciaminè è una vichjaredda chì posa à u focu è chì l’attizza.Si volta è mi dici : « A t’aghju ditta più d’una volta chì un ghjornu o l’altru vultariu… ».
Ghjustu quand’edda si spensi a spirenza di veda calchissìa affaccà, sbarcò quiddu duttori bramatu da purtà calchì spicazioni, cù a so scorta, un’antra duttori più ghjovana è un’ infirmiera. « Era ora !!! » pinsò l’inchjudatu.
- M. Bartholony, je me présente : Docteur Malchaussé, nous vous avons placé en neurologie suite à une perte de connaissance et à une chute. La chute sans gravité, je vous rassure. Vous avez été victime d’une attaque cérébrale et vous souffrez d’une hémiplégie. Vous allez rester avec nous un petit moment et on va bien s’occuper de vous, il n’y a aucun souci. Tout le personnel médical est à vos côtés. N’ayez crainte d'ici peu nous vous remettrons sur pieds.
- Ma comu hè chì ùn possu mova o sgiò duttori ? Dì ti mi ghjà comu hè accadutu l’affari ? Quantu aghju da stà quì ?
- bon ok, je vois ça à l’air bien plus sérieux là.
- O sgiò duttori, comu più seriu l’affari ? Mi piatteti calcosa ? Dì ti mi ghjà ?
- M. Bartholony pourriez - vous vous exprimer dans notre langue ?
- Comu m’aghju da sprimà ind’a noscia lingua ? è chì parlu quì ? u chinesi ?  mi piglieti pà quali ? pà un barnacali ? ùn socu abbastanza chjaru ?
- Monsieur Bartholony, calmez vous…
- Comu ? Ma … comu ùn capiti micca ciò ch’e dicu ? Puttana gobba !!! Mi piglieti pà …
-         Mlle Bontemps chargez vous de prévenir le service de psychiatrie…
-         Ma tontu ùn socu, incumpitenti ch’è tù sè !!!!
-         Marie paule préparez un calment, il est en plein délire !!!
L’infirmiera appruntò una sciringa è a li sciaccò in a spadda.
Sunniacci…
Torna in issu curridori scuru, torna issu lumineddu da insignà mi a vìa, u sciaminè chì sciuppitteghja è issa vichjaccia chì attizza u focu. Puttana miseria ! indu socu ?
L’anziana si vultò è li dissi :
« A t’aghju dittu chì un ghjornu o l’altru, sariamu torna riuniti, a t’aghju dittu chì torna una volta ti pussidarìa !!! Ai fattu strada senza mè, rinigata socu stata o baschirò !!! T’hè piaciutu u soldu ? T’hè piaciutu u Mondu ? Com’edda hè stata longa a me attesa. Ma avà ti ritrovu, un ghjornu o l’altru o curtichjò, a t’aghju ditta. Guarda u focu ùn si spinghji. Eiu m’aghju da spinghja è tù pigliarè u me postu. Eccu a to sempiterna cundanna o mulizzò, di stà quì à tena issu focu vivu, à suffià nant’à i brasgi. U mondu avali par tè hè quì, mi vighjarè issu focu. » 
È a so risa l’imbuffò u ciarbeddu, è ribumbaia in eddu, una risa da discità un mondu…
Françescu Bartoloni s’aìa varcatu lu mari tant’anni fà è di a so vita di prima ni mintinia avali u focu. Attizzaia a brasgia. Solu in a so camara bianca. S’era lasciatu u mondu.

mardi 7 décembre 2010

U principellu

Una nuvella di
Petru Larenzu Santelli

 O Ciucciarella
Nun sai quantu t'adoru
Le to bellezze
Le to cullane d'oru
Ciucciarella inzuccherata
Quantu hè longa sta nuttata
Fà la ninna fà la nanna
Lu to babbu hè à la campagna


Un chietu silenziu empie à casa.
Ghjè l’ora serena induve tù vai à dorme.
E fiaccule, in lu carminu, facenu un lume dolce chi si sparghje in la sala.
Solu u sciuppitume di a legna castagnina disturba sta pace.
Cinderellu, u misciu dorme inzucchitatu nantu à i so cuscini.
In la camera, centu stelle splendenu nantu à i muri, mentre ch’elli giranu i cavalletti di legnu.
Sì statu tù à sceglie 'ssu ghjoculu, cum'è l’altri d’altronde.
Compiu chè t’avesti di pinghje à pezza hai vulsutu mette u lettinu è tutti i mobuli.
U lettinu.
U toiu.
Quellu induve t’avii durmitu issendu criaturu.
U lettinu cù i so frisgetti turchini in seta.
Mammata ùn vulia.
T’aviu ancu dettu d’aspettà chi dicia ch’ùn si facia prima ch’ellu ùn sii natu.
Tù ridii è a basgiavi dicenduli ch’ell’eranu diciulime d’un antru tempu.

Di quantu in quantu fora, si sente a malacella .
Chju ! Chju ! Chju ! Chju !
Tante volte, prima d’adurmintatti, m’hai dumandatu ciò chell’era 'ss’acellu.
- U canterinu di l’amore, t’aviu rispostu. Ghjè ellu chi dice à tutti l’animali di a furesta, quant’è no ci tenimu caru babbitu è eu.
È po senti : ava sò i grilletti chì sparghjenu a nutizia in la campagna.
Quì sò e ranochje à ripetela in ogni lochi, quallà u rusignolu, più luntanu, sta à sente … Senti ?? Iè 'ssu cane chi abbaghja a dice à i so cumpagni. Avà sò trè.
U misgiu. Ellu l'hà dà di à tuttu u paese dumane.
E rundinelle faleranu in piaghja à dilla à tutti l’acelli. I gabbiani a diceranu à i pesci. À i cavalli a li dicerà a capinera.
È cusì in pochi ghjorni u mondu sanu a saperà . Saperà chì un amore simule ùn ci n’hè nantu à sta terra.
Tù, Principellu, sì natu di st’amore.
Era cusì forte chì ci vulia à dalli una forma, una fiura, chì tutti u veghenu. Hè bè, u mio fiore, sta fiura sì tù.
A fiura schietta di u nostru amore cusì grande.



Sò statu à l'ortu
Sta mane di bon'ora
Ciucciu nun c'era
Chi era andatu à la scola
Tuttu era per vede à tene
O mazzulu di viola
Fà la ninna fà la nanna
Lu to babbu hè à la campagna


Cusì grande. Troppu grande per tè. Cusì grande, ch’ellu t’hà fattu a paura.
'Ssu tamant’amore chì hà pigliatu forma è corpu cù ‘ssu ciucciu.
‘Ssu ciuccettu chì dorme in lu so vegulu. U to vegulu.
Ghjè di sicuru per quessa chè tù ti ne sì andatu, chè ?? Per quessa chè tù m’hai lasciatu.

Cullà ne vogliu
Quassù per le cullette
Ci so le capre
Le muvre e le cervette
Ciucciarella inzuccherata
Quantu hè longa sta nuttata
Fà la ninna fà la nanna
Lu to babbu hè à la campagna


A so facciuccia d’anghjulellu di l’amore, chì s’assumiglia tantu à a toia, s’hè adinirita.
Un frisgiu russicigu stria u so collu.
I frisgetti turchini di seta di u to vegulucciu allacianu u so collu.

lundi 6 décembre 2010

A sibbula

Una nuvella di
Jean-Pierre Arrio 





A pistola saltichjava ind’a manu guantata di biancu di Lisandru fendu senta u so “chju chju chjuuuuu” caratteristicu di i prudutti di a tecnulugia NuclearDesign.
Sottu à la curazza di teflon Air Tech ch’edd’avia chjappu in l’armurarìa, u so cori battia à rompasi ma i sensi erani acuti è u bracciu sicuru.
Piattu daretu à l’armadiu à farmacia di u curridori luminosu chì facia u ligamu trà l’intrata è a sala di i mascini, ùn avia abbastanza di i so dui mani pà tirà, scambià a pila di ricarcamentu, tirà torna, è pruvà attempu à tuccà u buttonu di sarratura di a porta di a navetta di ricerca gaziera infrastellari. Cusì lasciarà fora u so nimicu ch’ùn cridia micca tantu astutu nanzu.

Nanzu...

À a sibbula l’avia infattata surtendu di a riunioni di priparazioni di a prossima missioni di ricerca.
A so squadra avia cum’è scopu l’esplurazioni di a galassia di Nivulus ghjustu dopu a pianeta Kevin 000-XB28; galassia mai visitata è abbastanza  strana, faci chì a riunioni era stata bedda stressanti pà u capitanu ch’eddu era...
A sibbula era un impiigatu di l’impresa chì trascinava u so carrettu carcu à prudutti di pulizia.
S’erani intuppati è Lisandru avia in una meza siconda rimarcatu u segnu nantu à u pitturicciu di l’omu, ma quistu quì s’era scusatu senza pisà u capu è avia cuntinuatu u so traghjettu.

Corra ! entra ind’a minuscula stanza hippoallergenica ! apra a cantina sopr’à u lettu ! piglià drentu a pistola...! u sangui battia i veni di Lisandru è u sudori fretu li curria longu u spinu mentri ch’eddu vultava ind’u bastimentu di cuntrolu.
Ùn pinsava micca essa ubbligatu à ghunghjani quì à  u principiu.

U principiu...

U ghjornu ch’eddu era surtitu di a scola di capitanaria “lunar sea” (the stellar capitan school of London II), nantu à Gogol, a pianeta giadda, ci era statu una festa !
In casa, ani manghjatu è bitu cù tutta a famiglia è l’amichi : dopu à u ripastu, ind’un silenziu rispettuosu, u babbu l’avia rimessu u so Segnu : un picculu quatru di tissutu biancu cù un chjerchju rossu è un puntu di listessu culori à u so centru. In giru à u chjerchju, cum’è pà u logo NASA appicicatu à a spadda di u so uniformu, i lettari in lingua Inglesa si staccavani in verdi nantu à u biancu : VENDETTABLE. Era u segnu di a so famiglia, l’onori di u so ceppu, a sprissioni di i so radichi ! i Corsi lu si trasmittavani da babbu à figliolu. Mai i donni u pudiani purtà u segnu. Ma’ ch’edda fussi !
È pò u babbu si hè brusgiatu u ciarbeddu cù u vechju ceppu laser, sicondu a tradizioni naziunali. È tuttu u mondu era cuntentu. “Quant’emu risu !” si ramintò Lisandru...
Vendettable ! Vulia dì ch’edd’era corsu. È i Corsi erani rispittatti, si ! Da anni è anni, seculi è seculi. Da l’épica !

L’épica...

Versu a fini di u 21u seculu, a guerra feroci tra i famigli corsi avia caghjunatu tanti è tanti morti chì u statu francesi ùn sappia più cosa fà... certu ùn avia tanti puteri a Francia è hè u Guvernu mundiali di a Tarra chì truvò u mezu par parà à ‘ss’epidemia d’umicidii chì minaciava di stendasi à a luna è à a culunia tarriana di Marzu. Si trattava di autorizà i corsi à stirpassi ! ma ind’u so scorru ! senza trapassà i lìmiti tullarati di una guerra inquadrata è rigulata.
Tandu i Corsi, rispittatti dunqua pà i so qualitai guerrieri, erani stati adimessi à stà for di Tarra, ind’i numarosi culunii chì si criavani ogni ghjornu ind’a galassia. Incuraghjiti ancu ! un travagliu sicuru fù datu ad ogni Corsu chì partia.
I so tarri languidi ed inutili erani stati dati à i vechji auropei quasgi morti chì bramavani soli è mari è chì erani più o menu un ustàculu à u sviluppu di i cità muderni è travagliadori di u mondu.
È  l’antenati di Lisandru, libarati di ‘ssa soma, aviani corsu i steddi è scupartu mondi è mondi !
Una leggi di u 2123 avia ancora aragnatu stu sistema, ghjiniralisendu l’usu di “a Sibbula”. Cusì i corsi si pudiani ricunoscia. È tumbassi più faciuli !
A sibbula era stata “inventata” attempu à a nascita di i primi muvimenti detti “riturnisti”. St’andacciani si prupunìani di “turrà in Corsica” è ancu di “riaquistà i lochi è a cultura arrubati da u GMT ” o altri scimità simuli...!
Ci vo' à ricunoscia chì l’affari avia funziunatu è stu suicidu cullettivu ch’avaria pussutu essa sta rimessa in causa di a marchja di a storia s’era piantatu seccu ! i famigli corsi aviani ripigliatu u caminu di l’esiliu è di a Santa Guerra contru à eddi stessi !
Ma bò ! quissa hè a storia, è Lisandru di Corsi ùn ni cuniscia micca. Mancunu. Fora di babbu è di mamma ben sicuru ! u babbonu ni parlava di i corsi ch’avia cunisciutu – unu..., un amicu ch’era statu tombu à 12 anni – nanzu di fàssi amazzà anc’eddu, ind’un attentatu ch’avia tombu u so assaltatori.
Sta sibbula, in fatti, ùn l’avia mai vista ch’è annantu à u custumu di u babbu. Fin’à oghji.

Oghji...

U Corsu hè intratu ind’a navetta è i scagli di metalu sbrusgiulenti staccati d’u muru da i tiri chì baddavani in giru à eddu ùn lu rallintonu micca quandu s’avvicinò d’un saltu da Lisandru.
Siparatu avà da u Corsu solu da l’armadiu pudia senta u so soffiu.

“Abrutitu !” Ùn pinsava micca di essa statu vistu da u nimicu. Quandu si era avvicinatu pà tirà, u tippu si era vultatu, ceppu in manu, è li avia mandatu dui tratti di focu murtali. “ un gloccu X ! ‘ssu tippu t’hà un gloccu X !” pinsò Lisandru, lampendusi da sottu à una vechja fusea rughjinosa ; una opara d’arti abbandunata ind’u parcu di u centru spaziali da un artista scemu da testimunià d’u 23u seculu. Quiddu di l’avinturieri di i steddi.
Lisandru hà pinsatu tandu à a so navetta, garata à 30 metri di quì. Drentu ci era tuttu un arsanali, è sopr’à tuttu a curazza di cumbattu chì rallintiscia ancu i tratti di gloccu X.
Si hè pisatu, hà corsu sottu i tratti rossi chì illuminavani u parcu è si hè infrugnatu ind’a so navetta, u tippu appressu. Par furtuna a porta era firmata spalancata è a scala di vetru sempri surtita...
S’hè pigliatu a curazza appicata à u muru di u curridori è t’hà ghjustu avutu u tempu di ghjitassi à daretu à l’armadiu, chì u tippu era ghjà à a porta à fà focu !
Anc’assà chì ci era sta merda d’armadiu ind’u curridori. Sò fatti, sti mobuli distinati à navigà ind’i peghji cundiziò, ind’un mischiu di materii indistruttibuli. Ma pudia quantunqua senta à traversu u calori di i prughjittili di u Corsu. “ Ùn tinarà più tantu...” si dissi Lisandru.
U pudia imaginà u so nimicu. Appughjatu à l’armadiu, certu chì  si dumandava ancu eddu comu sòrtasi di tamanta trappula. Sicuru ch’eddu s’appruntava dinò à fà cessà a cacciamossa... ci vulia ad agiscia subitu.
Un minutu di sosta, un rispiru prufondu è si lampò in tarra sparendu ind’è u listessu tempu. Vidi a spadda d’u Corsu schiattà in pizzateddi brusgiati.
U tippu hè cascatu à i so pedi. Hà rinculatu par ùn essa toccu da a massa chì caschendu si cunsumava.
U Corsu era straquatu in tarra è Lisandru u vultò à nantu u spinu. Era sempri vivu. Lisandru pisò a pistola è li lentò un’ultima carga in capu dicendu dentistrintu l’antica formula. A frasa rituali ch’eddu  avia amparatu da ziteddu ind’a lingua nòbili, in a lingua corsa di tandu :

“Tè ô enculè !”

dimanche 5 décembre 2010

U silenziu

Una nuvella di
Battì Albertini

Manu ind’è a manu feghjanu l’immensità. U core à sbattagliera. Sfiatati. U spettaculu offertu hè tremendu. Da e cime sempre annivulate di fine di ghjugnu sin’à u mare, a natura si veste di i so più belli panni. A manu diritta a furesta di Lonca porta u sguardu sin’à u capu à Cuccula. À l’insù, a bocca di Bagnarola ramenta u passu straziatu di u pastore chì seguitava e so bande sin’à i pasciali verdi di Niolu. Ammiranu l’infilarate di e muntagne chì parenu statue eterne poste quì per vighjà nant’à i scarsi viaghjadori chì battenu sti cunfini salvatichi. Davanti à elli u chjassu anticu ch’elli anu pigliatu inseme sta mane, zuccatu ind’è a petra da u stantu è u sudore di i so antenati. Dapertuttu a bellezza, dapertuttu u silenziu….

Eranu partuti à bon’ora da u Ponte à e Rocce per apprufittà di sta ghjurnata maravigliosa ; ne vulianu gode ogni stonda, ogni siconda. Francata a bocca di Caprunale versu dece ore, eranu falati à u frescu in Puscaghja chì l’estate brusgiava e pelle di l’incuscienti chì vulianu viaghjà à sole altu. A l’ombria di qualchì pinu, avianu spartutu pane è cumpane cù i pochi turisti è paisani chì avianu sceltu di scialassila per sti lochi landani, luntanu da u rimusciu di a Restonica ò di u GR 20. Eranu ancu belli cuntenti quelli chì s’eranu accumpulati in giru à u focu accesu per l’occasione. L’avianu rigalatu un pranzu degnu di e più belle feste ; robba di qualità, pustimi è frutti freschi chì parianu colti ind’è un ortu vicinu è vinu di sottu scala. L’ore si sgranavanu tra risi è canti è i dui innamurati surridianu à a vita è à l’amore cum’è mai. Uni pochi frà i so invitati avianu u curagiu di saltà in l’acqua fresca fresca chì, a notte scorsa, ùn era altra chè neve ancu à sdrughje sott’à i ragi caldi di a statina. Un omu barbutu è stranu, chì ùn avia cappiatu a minima parolla, era scappatu à a misgina cù a so piscaghjola versu i pozzi à l’inghjò, scumudatu da u tazzu di dui pinzuti chì mughjavanu cum’è porchi scannati. Elli s’eranu quantunque scantati una cria ; avianu marchjatu una mez’ora per esse sicuri d’esse soli. U locu paria u paradisu, una vadina curria à mezu à un boscu schjaritu da i spirioni addulciti da u frundame. Annannati da u cantu di l’acelli è u sussuru di l’acqua, stracquati nant’à un lettu di filette fattu à a spiccera, avianu fattu l’amore cum’è s’ell’era l’ultima volta. Dopu à una stonda chì l’era parsa eterna, s’eranu addurmintati una cria, sempre abbracciati. Avia u capu nant’à u so pettu è sintia u so core batte à sdingulera è ramintalli s’ellu c’era bisognu a passione chì i ligava per u sempre.

Manu ind’è a manu feghjanu u sole russicciu chì cala à pocu à pocu. Hè d’un pezzu chì l’ultimi appassiunati di muntagna sò partuti, salutendu è ringraziendu i nostri amichi per stu mumentu di spartera è felicità. Sott’à i so pedi, un fiumicellu natu da l’ochji i più sicreti à l’aggrottu di i monti suprani, falava seguitendu à passi cuntrarii u chjassu ch’elli avianu attippatu a mane ; u vangone petricosu, Omita, u liccetu frundacciutu è scuru, e Rocce eppo Monte Estremu. À partesi di Bardiana s’addunisce cù decine d’altri fiumicelli per diventà u fiume Fangu è finisce u so viaghju ciuttendu ind’è u mare Terraniu. Cum’è una vita passata in furia. Nascenu è morenu in un milampu i fiumi cum’è l’omi. Pinsavanu tandu à sta ghjurnata sebbiata, à tutte ste stonde di benistà ch’elli avianu vissutu inseme dipoi sei anni è stu primu basgiu arrubatu in i corridori di a facultà. Venianu à gallu tutti i prughjetti ch’elli avianu almanaccatu ; u matrimoniu, i ciucci chì duvianu empie a so casa. I ciucci ch’elli avianu tantu è tantu sunniatu. Si ramintavanu cù l’amarezza in gola di tante è tante sperenze in un avvene chì l’era oghje pruibitu. U destinu l’avia decisa cusì è nimu, è nunda u pudia più parà. A malasorte i si vulia spiccà à u fiore di l’età.

À dui passi, u viotu ; anu l’ochji chjosi è stringhjenu e so mani ancu più forte. Soli di pettu à u so avvene. Accecati da a passione, ùn vedenu u sole chì pare avà di cunsumassi ind’è u mare culore d’argentu. I so capelli biondi sò pisati da un vintulellu tepidu chì colla da Galeria ; una lacrima corre nant’à u so visu d’anghjulu è pare d’esse u segnu aspittatu. Senza mancu guardalla sente sta goccia cum’è una piena chì affonda u filu di e so vite. A manu à manu spiccanu un ultimu saltu, inseme. Volanu oramai. Cù a forza di l’amore si ritrovanu per un’ ultima strinta addisperata. Un facenu più chè unu di pettu à l’immensità. U fischju di i dui corpi allacciati strisgiendu l’aria rompe a serenità di l’attrachajata. Un fischju infernale chì porta in ellu a fine di tutte e so brame. Un trostu spavintosu stantareghja e muntagne ; fiumi è animali ne fermanu ammutuliti. U vintulellu stancia cum’è per un ultimu addiu. Solu unepoche di petre chì rutulanu ramentanu a strage chì s’hè sciolta. Eppo u silenziu. U silenziu di l’eternità. L’eternità di u so amore.

samedi 4 décembre 2010

U Cunsigliu

Una nuvella di
Micheli Solinas


S’alzaia a bianca fumaccia pianu pianinu in sulaghjolu, cuddaia à fascià i castagni chì siccaiani sopra. U fumu parìa un linzolu biancu tralucenti chì si stindia pianament’è bè è chì ci lasciaia induvinà i visi di l’anziani, chì ad ochji fissi fighjulaiani l’anticu fuconi. Li baddaiani i fiari in i so ochji. È po c’erani i paroli chì s’intricciaiani è chì si lasciaiani com’è l’amanti dopu à l’amori. Paroli chì si faciani à quandu dolci, à quandu tonu, scupiaiani in una scaccanata è mi buldunaiani in capu, pariani pricantuli sussurati da a vechja Maria. È baddaiani è baddaiani, mi granitulaiani à la lestra in capu, com’è u ventu di Vaghjimu chì si porta cù rabbia i frondi di u castagnu. Lampaiani l’anziani centu paroli, centu paroli chì mi pichjaiani in capu, ma comu sarà à ùn senta li micca ? Parchì mi fughji u sensu ? Parchì mi mosciani di ditu è comu hè ch’eddi si ni ridini di mè ? U focu sciuppittaia è stupaia calchì calusginedda chì volteghjiraiani com’è a farfalla.
«Com’hè ch’eddi stendini i bracci, avali ?
Mì, mì, mì ch’eddi s’avanzani avà bracci tesi, ma, ma…»

- O Pà, o Pà, aiò arrizza ti chì ci ani da cascà adossu ! aiò arrizza ti !
- Chì ci hè… indù sò l’anziani ? hein, comu, parchì ? Ma…
- Aiò o Pà chì ci voli à mova, chjappa ghjà i to affari chì à mumenti i bosci ci ani da caccià a puzza !

Sonniu, era un sonniu, com’eddu era vicinu di a rialità quissu lu sonniu.
È mi fighjulaia, l’ochji lindi lindi a virità in a notti pagna, erani ghjorni ch’è aspittaiamu ind’a noscia fossa, aspittaiamu chì u tinenti dessi l’ordini di cuddà à ammazzà calchì Tidescu.

Ed erani mesi è mesi ch’eddi ci aìani lintati quì in issu tafonu à mezu à a cianga, facia un beddu pezzu avà ch’è cù a cumpagnia, ci stuzzicavamu i bosci, à quandu s’avanzaia di vinti metri à quandu si facia quaranta metri in daretu, dipindia di u sangui, s’eddu curria di più quì o da l’altru cantu. C’era l’amicu Orsu Ghjuvanni, erani avali dui anni ch’è no battiamu insemi, sempri insemi com’è frateddi, ùn c’era manera di spiccà ci. Eddu era nativu di a Grossa, un paisuchju di u Sartinesi, ed eiu, tintu di mè, cù Miola a me moglia aviamu fattu u nosciu nidu in Pichjamorti, un paisolu di l’Ornanu.

Spartiamu cù Orsu Ghjuvanni un chjassu cumpagnu dapoi dui anni…

Ma spartiamu a ricchezza di i campagnoli : u ricordu di i pagliaghji fumichendi è di u compulu à l’ora di a munta. Quiddi prati sottu à u soli è di issi panni tesi nantu. U ricordu di Fasgianu chì si strascinaia dui legni è quiddu di ziu Paulu Battista cù li so canzoni di mulateri chì ci daìanu u fretu à a pedda è po quant’è eramu vivi è filici.

Avali, spartiamu a cianga, u sudori è u sangui di issi suldati ch’è no tumbaiamu di pinnatu.

A sera quand’eddi tacìani i fucilati, spartiamu torna, pani è suppa di a miseria, Miseria chì si staia quì in pirmanenza, è chì si musciaia a sera com’è una vera puttana. Ma dinò, spartiamu lacrimi, lettari è dulori di a perdita di un parenti culà in paesi.
Ùn li bastaia d’essa quì à vattà ci a troia di Falcina ! innò ! ancu quà, si tichjaia bè, a so ingurdizia a purtaia à sciaccà si l’animi ch’edda li rigalò a noscia pazzìa isulana.
In quant’à no, aspittaiamu u segnu di u tinenti. Aspittaiamu un segnu, chì francesi si parlaia pocu è micca, tinti paisani ch’è no eramu, tinti di noi gnurenti, povari campagnoli chì ùn erani mai sciuti da l’isula !
U segnu, suventi, l’accumpagnaia u tinenti da calchì brionu. È tandu, saltaiamu, ci lampaiamu à nantu à i bosci com’è l’animali feroci. Falaiani secchi i pinnati ! Oimè u maceddu ! C’erani ancu quiddi chì ricusaiani d’andà, o i tinti quissi quì subitu subitu riciviani l’ultimu sacramentu. I Neri è l’Arabi, tinti disgraziati, ieddi i si mandaiani in prima ligna ed erani i primi à tastà u piombu di i bosci.
Noi, cuddaiamu chì, a vita, s’era ferma culà, in paesi. Quì ùn era una vita è a noscia o vari di mè ùn valia mancu una baiocca. Tandu cuddaiamu, chì eramu dighjà morti…

- O Orsu Ghjuvà, aghju sunniatu, a sà un sonniu stranu…
- Iè, iè avanza… mi spiicarè dopu !

Ci vulia ad avanzà capicalatu à traversu à quiddi sarrendi, è ancu suventi, à strascinà si, chì di pettu à no, in l’altra fossa ci miraia u nimicu.

U nosciu locu avali, era u campu di battaglia, si tinia quì tutta a miseria umana. A pietà quì era una tinta disgraziata da nimu fighjulata. Mancu ùn avariani avutu tutti issi salvatichi cumpassioni pà Cristu in croci. Cristu in croci, umanisimu !
Mi sò fermi impressi issi suldati falciati da i mitragliosi. Ci vulia à veda quissa quì a pittura. Ci vulia à veda a cuntintezza di Falcina.

- Oh, chì era issu sonniu ?
- Aghju vistu l’anziani di u paesi. Era stranu, parlaianu ma ùn li sintiu, erani tutti à pusà inghjiru à l’anticu fuconi, poi si sò missi à rida quand’eddi m’ani vistu. È mi vuliani piglià. Ùn capiscu micca.
- Hè stranu ! ancu eiu ùn capiscu micca ! bôôô, ùn hè chè un sonniu !
- Iè, ma quantunqua, chì vuliani l’anziani ?
- O Pà, ci voli à dorma torna un’ uretta chì dopu emu da riparta à l’assaltu.
- Iè, durmimu !

I stretti erani diserti. A notti bughjicosa s’era impustata è circava di ruzzicà u pocu di lumu chì firmaia. Si pudia senta u ventu frà i pini è paria una vichjetta a ghjesgia sottu à l’inguernu.
In i stretti ribumbaia u passu pisivu di a cunfraterna.
C’erani tutti. Tutti l’anziani di u paesi, morti tempi fà, tutti s’erani aduniti da purtà a cascia.
A prucissioni avanzaia pianu pianu, à a muta, ùn si sintia cà u ventu chì rughjia in i pini.
I dui prima alluminaiani u chjassu ed hè cusì ch’e aghju vistu quali c’era in a cascia.

Eri tù !

A l’aghju discitati tutti issi purcacci, l’aghju ancu scuzzulati cù u mughju di spaventu ch’aghju lintatu à l’alburià.
Si sò sticchiti certi cù a paura addossu.

- O Pà ! o Pà, chì ci hè ?
- Torna un sunniacciu, o Orsu Ghjuvà, torna u sunniacciu ! ma quì aghju capitu !
- È chì ai capitu, o scimò, semu insemi, insemi nudda ùn ci pò accada !

A ghjurnata sana ci sò pensu à issu sonniu daretu à a mira di u fucili, circhendu d’accurdà i dui sonnii ma ùn c’era l’arti. C’era calcosa chì mi fughjia, è po ùn era chè un sonniu tandu.
Stu Maghju di st’annu 17 era statu gattivu è più chè pessimu, u statumaiori francesi avia dicisu di lampà un’ uffensiva contr’à i Tedeschi ma era statu un fiascu tamantu u mondu. M’arricordu di u sonniu ch’aviu fattu à st’epica :

Era nantu à u campu di battaglia, Orsu Ghjuvanni in a fumaccia, à mezu à centinaii è centinaii di morti.
Era solu, à fucili in manu, è avanzaia trà i vittimi di issa guerra, si sintia purtatu da una forza scunnisciuta, calcosa chì u puntaia à mutà passu. Era com’è in paesi, à fà i cacciamossi tremendi cù i paisani. Si truvava listessu, circhendu una preda.
Eccu la ! Un cignalonu sbuccò à mezi morti, un animalonu, avia mai ancu à veda tamanta bestia !
Eranu pettu à pettu, à fighjulà si.
A bestia ùn muvia. Eranu in una fossa tremindui, un curridori longu longu, paria un stintinonu, falaia una spiscia nera puzzicosa, li zirlaia in faccia. Aspittava quì a bestia. U fighjulaia.
Ùn l’hà fighjulatu tantu chì l’hà ficcatu una badda à mezu ochji. S’hè avanzatu Orsu Ghjuvanni è l’hà vultatu u capu è tandu ùn era quiddu di un cignalonu era… eiu.

Torna un sunniacciu !

Pusaiani tutti quì inghjiru à l’anticu fuconi. Sapeti issu locu, u locu di a mimoria sparta, u locu di a parola tramandata, u locu di l’usi trattinuti. U locu di l’alma. U fuconi. Erani quì, si tiniani tutti quì l’anziani, morti tant’anni fà, ridiani ma ùn era di mè, hè quì ch’aghju capitu. Mi sò sbagliatu, aghju ricusatu a sorti. Aghju ricusatu a morti è tandu…

Oghji, n’emu u 31 di lugliu, piovini bombi è piovini baddi. Cù Orsu Ghjuvanni ci truvemu in corpu à a battaglia, cascani secchi i suldati francesi, ad ogni passu cascani cintinaii. Ma noi avanzemu, ci frisgiani i baddi ma ùn ci toccani, ma avanzemu andemu versu à issa bocca.
Com’eddu hè beddu u nomu di issu locu “le Chemin des Dames”, dicini ch’eddi erani i figlioli di unu rè chì passaiani quì ed hè fermu pà mimoria.
Avà semu noi nantu à issu chjassu.
È si pesa a fumaccia è a luna illumineghja a bocca di u so biancu chjarori.
I baddi ani dismissu di zifulà.
Sò stesu quì in a cianga, à fiancu à Orsu Ghjuvanni, chì eddu t’hà l’ochji fissi vultati à u celu stiddatu, li corri nantu à u visu una gucciaredda di sangui sinu à u baveddu…
Vecu a fumaccia bianca chì codda pianu
pianinuuuuuuuuuuuuu…………………………….

A fumaccia bianca s’alza pianu pianinu in sulaghjolu, codda à fascià i castagni chì seccani sopra. Pari fumu, un linzolu biancu tralucenti stindendu si pianament’è bè è chì ci lascia induvinà i visi di l’anziani, chì cù l’ochji fissi fighjulani l’anticu fuconi. Si vedini ancu i fiari baddà in i so ochji. È po ci sò i paroli chì s’intrecciani è chì si lacani com’è l’amanti dopu à l’amori. Paroli chì si facini à quandu dolci, à quandu tonu, scopiani in una scaccanata è mi bufuneghjani in capu, parini pricantuli sussurati da a vechja Maria. È baddani à baddera, mi granituleghjani à la lestra in capu, com’è u ventu di Vaghjimu chì si porta cù rabbia i frondi di u castagnu. U focu sciuppitteghja è stupa calusgineddi chì volt’è ghjiranu com’è a farfalla. L’antichi ci accoglini è ci salutani : « O beddi zitè, era tempu par vò di vultà in casa voscia ! »

vendredi 3 décembre 2010

U barattu

Una nuvella di
Petru Larenzu Santelli





À mez’a Bocca di Ghjuva affumacciata, l’alba nascitoghja u truvò straiatu, bracci in croce, stringhjendu una mazzetta tronca di talabucciu.

A guazza chì incrusciava a so faccia era dolce di pettu à e lacrime amare chì currianu longu à lu so visu.

Acciaccatu, culpitu, stracciu vivu, pruvava d’assirinà u so cerbellu marturiatu ma e fiure s’inticciavanu è sgranfiavanu a so mente cum’è saette.

À quandu u cignale varcava u ghjargalu, à quandu si ne vultava. Ogni passu in davanti di l’animale era cum’è un stilettu cutratu chì si ficcava pianu pianu in la so carne.

Avà u porcu s’era firmatu à mezu saltatoghju. L’acqua curria rossa sottu à u so corpu. Po pocu à pocu, u currente avia richjaratu u pozzu.
U razzoni si vultò è saltò da ripa in dà. Senza vultassi s’ingaciava in l’imbucatoghju, e calanche  da sopra  rinviendu u ribombu di e so unghjule nantu à i pitraghji.

A vincula di luminellu striava l’aria. A nebbia s’era inzeppita cuprendu ogne cose d’un fasciu panghju.
A pungnitura di a lama si facia menu feroce in lu pettu. A sentia chì si ritirava.
Inghjinuchjatu ripigliava fiatu.

Ma un urlu trimendu l’accuculò :

- U cunnosci u prezzu…!!!

*
*  *

Dui o trè chilometri chì a camiunetta di livresone suvitava u scooter. Duppià ùn pudià duppià chì u carrughju era troppu strettu.
Li andava bè chì stamane ùn era tantu pressatu.
I so ochji ùn chitavanu a cappellera bionda chì sventulizava.
Ancu a so figliola li avia chersu ultimamente un scooter per andà à scola. Guardendu sta merdusella viaghjà senza cascu, un telefuninu à l’arechja, ùn rigritava mancu appena d’ùn avè cidutu.

Sbuccava in cima à a stretta è digià sentia i stridi zitellini di a scola primaria vicina.
Facia listessa strada ogni mane è si piacia à guardà e mamme chì accumpagnavanu i so figlioli à a scola.

Si rallegrava di st’ambiente di vita chì surghjia da stu locu, l’urli, i scaccani, i pienti, u currizinumi, u bruddigumi di ‘ssu quartieru.
Pensava à a so figliola, à i so primi passi ‘nantu a scena sabatu scorsu, à l’emuzione ch’ellu avia spartutu cù a mamma, di a lea ritruvata cun ella.

- chì sà, tuttu ùn hè persu, forse… ?

Persu in li so sonnii ùn s’era avvistu chè troppu tardi chì u scooter avia incapucciatu.
A zitella venia di scrizzà è cincinava à mezu carrughju. Malgratu ch’ellu abbii frenatu a s’avia da parà di nanzu, ùn vidia chè i so ochji tamanti. Ghjera u so urlu à avellu scuzzulatu.
In un gestu d’addisperu s’era azzingatu à u cherchju per svià a camunietta.
È di fatti ùn l’avia tocca chì u camiunellu era pichjatu nantu à u trottoir.

*
*  *

Un mare d’ogliu si stendia davant’à i so ochji. Di solitu li garbavanu ste stonde mattutine nantu à sta terrazza, l’aria marina murzichenduli a pella. Ma sta mane s’ambiu di chietà cuntrastava troppu cù u furrore chì assaltava u so cerbellu.

U nostru nutiziale d’oghje ci hè presentatu da Carolina Saglione.

Venia di riservesi un’ antra tazza di caffè è stava à sente a voce luntana di l’animatore di RCFM.

Bonjour à tous , les nouvelles du temps pour commencer……

Cuntemplava u trizzinume di u sole à l’orizonte.

Un drame horrible s’est déroulé ce matin devant l’école primaire …

U tempu s’era firmatu.

Pour éviter un scooter au milieu de la chaussée, le chauffeur d’une camionnette de livraison a fauché une maman qui accompagnait son fils à l’école.
Dans la violence du choc la mère, le petit garçon de 6 ans, mais également le nourrisson dans la poussette ont été ……

A tazza li scappò di e mani.

jeudi 2 décembre 2010

A visione

Una nuvella di
Francesca Graziani

Entrendu in a casa, un silenziu prufondu, affanosu, li cascò addossu, attempu à un odore forte di sangue assiccatu, chì u pigliava pè a cannella.

Quand’ellu accese u lume lentò un mughju di spaventu è firmò impalaficatu una stonda nantu à a ziglia.

I muri, u pianu, tuttu era rossu intintu di sangue, quant’è chì qualchissia n’avessi pintu a casa sana. Avanzava pianu, zaccagliendu in u liquidu appiccicosu, trimendu capu nanzu di ciò ch’ellu avia da scopre.

Una sola pensata u facia mantacà : « Petru Santu ! » ; avia da truvà u so figliolu, Petru Santu, scannatu, cum’ella l’avia vistu  Lucia in sonniu ? À e visione di a so surella ùn ci avia mai fattu tantu casu Matteu. Ste credenze vechje ùn li parianu nunda di più chè fughjichje. Francu chì… francu chì pè u babbu, Lucia ùn s’era sbagliata, avia vistu l’accidente murtale.

Sta notte, l’avia discitatu mughjendu, trasaltata, cum’è scema. Ellu a vulia mandà à spassu, eppo Lucia avia mintuvatu à Petru Santu è à Maddalena. S’era intesu troppu affannatu per ùn andà à vede ind’è a so anziana moglie chì stava cù u zitellu. Vulia solu rassicurassi. Invece…

Sbucchendu in camara vidì à Maddalena imbufalita, bagnata di sangue da i capelli à i stifali, à pusà nantu à u lettu, un cultellone di macellaru in manu, i so ochji vitrosi...  In a stanza dinù paria chì u sangue avessi schizzatu da partuttu è si disse chì forse Maddalena s'era tagliatu e vene cum'è a prima volta... o sinnò era chì …

- Maddalè…

A so voce si strangulava, ùn riiscia à parlà, a cannella strinta ùn lasciava più passà nisuna parolla. Pensava in u so cerbellu prontu à schiattà  : « Petru Santu, u mo figliolu, chì n’ai fattu o strigaccia, ùn hè micca pussibule, o tonta … avia a ragiò a mo surella… ? ».

Ella girò ver di ellu un sguardu pazzu, viotu, lucichente da a frebba. Sbuttò à pienghje.

Tartagliulava, e frase surtianu pezzate trà dui signozzi :

- O Mattè !!  ùn vulia micca… micca tumballu... ùn mi tenia più cara… ùn m'ascultava micca ...ùn aghju più à nimu… ùn mi firmava cà ellu…ùn mi vulia più bè… ùn vulia micca, eiu … o Mattè… hè colpa toia… perchè… perchè … m’ai lasciatu ?

È si sbilanciava da davanti à daretu, cum’è l’autisti.

Li saltò addossu rughjendu da u dulore è da a rivolta, pè strangulalla. Chjippendusi à i capelli longhi limicosi tandu vidì u capu daretu à u lettu…

Turcu, u cursinu magnificu ch’ellu avia rigalatu à u figliolu, stava in pianu, tazzatu à pezzi, à mezu à una pozza di sangue annigritu. In u capu tagliatu l’ochji sburlati parianu di supplicà torna a maestra di risparmiallu. E zampe ghjacianu quà è là. U corpu macimpiatu da decine di cultellate  avia rucitu i so minuci. I scrementi si eranu spalmati pè u sulaghju. A puzza era insuppurtevule, assuffuchente.

Era quantunque un sullevu per Matteu ; ci tenia à u cane, ma ùn era Petru Santu, Signore caru. Rispirava appena.

Per pocu…

Avanzendu u lettu, un pede di zitellu, tuttu sanguinosu. Un brionu d’addisperu li strappò i  pulmoni, fece trimà i vetri, si perse in a notte pagna.

Ùn l’intese micca arrizzassi daretu à ellu. Intese u so urlu scemu in una meza cuscenza ma ùn ebbe u tempu di fà un gestu quand’ ella li ficcò u cultellu à mezu à e spalle.

mercredi 1 décembre 2010

In manu à u Diavule (6,7,8/8)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva


VI

7 Lombard Street, London, 11 ore è mezu di mane u 13 di faraghju di u 2010.

Mark zirpittava, a sicritaria u facia aspittà dapoi una mez’ora. Era à l’orlu d’anarvà si in veru, macinava in sè e parolle secche è appinzate chì avianu da calmà la ‘ssa spezia di dunnaccia ritrosa è scontrafatta. E duie mani appughjate nant’à u so pancone, s’appruntava à incrucifissà la stupendu li u so fele in faccia. Tandu, avia intesu una manu pone si nant’à a so spalla è una voce dì : « Bonghjornu Mark, vi possu chjamà Mark ? Eiu sò Stoyana ». À u colpu, s’era trovu assirinatu, sintia ancu ellu ‘ssu dolce calore chì avia tantu cumossu à Faustino. S’era vultatu è avia scupartu una donna d’una billezza assuluta. Grande, bionda, d’una eleganza scarsa. D’abbitutine Mark preferia e donne più chjuche c’à ellu, forse li ci vulia quessa à sente si più sicuru. Ma questa quì, puru per supranà lu d’un capu, l’avaria suvitata in infernu. In tantu, l’avia suvitata à sin’à l’ascensore. Eranu cullati à l’ultimu pianu senza scambià una parolla. Mark ùn si pudia impedisce di lascià si andà à u fantasimu. Si vidia incagnà la à a tramizana, pisà a so rota è fà li vede quale ellu era. Ma u viaghju s’era compiu in furia è a porta s’era aparta. Eranu intruti in una grande sala trapiena di pitture accatastate, di statule è altre cumpressione una più strana c’à l’altra. Custì c’era un omu arrittu chì li vultava u spinu. Stava fighjendu fora à traversu à i vetri chì ghjuvavanu di muri à ‘ssu locu. Stoyana l’avia invitatu à pusà nant’à unu di i  futtogli d’un picculu salottu assistatu in un scornu di a pezza. L’avia prupostu una cria di tè o di caffè, Mark avia ricusatu dicendu c’ùn era vinutu quì per pisà u ditucciu.

              « Chì vulete tandu, chì vole New Scotland Yard à a nostra piccula impresa ?
- Cunniscite à Faustino Flores è una giuvanotta chjamata Jezabel ?
- Sicura i cunnoscu, Jezabel hè a mio figliola è Faustino hè u so amicu u più caru.

L’omu arrittu daretu s’era avvicinatu, s’era stallatu ancu ellu in un futtogliu. Mark u vardava è capia ciò chì Faustino avia chjamatu sumiglia. Eranu distessi, unu masciu è l’altra femina ma distessi. S’era messu à parlà è ripitia ogni parolla di Stoyana, cum’è un ribombu.

            « Hè a vostra figliola à tramin’dui ?
- Iè.
- Ma, ùn site picci ?
- Innò, simu una sola è stessa parsona.
- State à sente, sò quì perchè aghju trovu à Jezabel assassinata è chì Faustino hè smaritu allora ùn mi cuntate micca fole.
- Jezabel ùn hè morta, hè più viva c’à mai, vultata à u so creatore. Stà à u so latu per l’eternità. Faustino hà datu a so manu per aiutà la è avà a so anima vuguleghja in i curridori di u tempu in cerca di u pardunà.»

Mark era prontu à mandà la à spassu, à chjamà per ch’elli venghinu à chjappà ‘ssi dui scemi ma Stoyana l’avia chjappu a manu è s’era intesu torna ingutuppatu da u calore. Stava ammutulitu, u sguardu prigiuneru di quellu di a donna. Ùn pudaria dì quantu tempu era durata ma ciò ch’ellu avia vistu tandu l’arricava u vomitu è l’avia da santavuglià per u sempre.


VII


Ùn si sà u locu, ùn si sà l’ora, trà u 13è u 14 di faraghju di u 2010.

Mark stava arrittu, scioltu in apparenza ma impastughjatu da qualchì catena immateriale. Ùn pudia c’à fighjà ciò chì si passava davanti à i so ochji. Eranu prisente quattru parsone, Faustino, Jezabel, Mercy è Stoyana. Quattru, o forse trè chì i  picci, d’una stessa voce, sussuravanu spezie d’incantesimi in una lingua incunnisciuta. I dui giuvanotti, quasi nudi, facianu l’amore nant’à ciò chì paria unu altare. Fà l’amore ùn era, pò esse, micca a parolla chì cunvinia à dì ciò ch’ellu era ‘ssu imbuleghju di carne è di sudore. S’assumigliava di più à una seduta salvatica, Mark ùn pudia dì quale era sottu è quale era sopra. È purtantu si brusgiava l’ochji à fighjà a scena. Po, d’un trattu avia vistu à Faustino pisà a manu, avia supitu ricunnisciutu u stilettu trovu in l’appartamentu di Regent street. Lucicava a so lama, stava appesa, pronta à minà. ‘Ssa siconda paria durà una ora, forse Faustino, in una ultima ansciata di lucidità ùn la facia à cumette l’attu chì u cundannaria à a dannazione eterna. Mentre chì Stoyana è Mercy avianu alzatu a voce, Jezabel avia stinzatu u bracciu, chjappu u polzu di u giuvanottu è cù una forza smisurata, fattu falà a lama minendu u so pettu. Una volta, duie, centu. Ogni cultillata li tuglia un mughju scemu chì sprimava à tempu dulore è piacè. Mark s’assufucava, u caldu ch’ellu risintia era cum’è vinutu da u più prufondu di a tarra. Si cunsumava d’ùn pudè fà nulla per ch’ellu finischi l’orrore. S’era compiu da per ellu, Jezabel ghjacia, più nisunu soffiu à fà la campà. Faustino s’era arrizzatu è vardava insischitu a giuvanotta cù u pettu insanguinatu. E prigantule s’eranu taciute, Stoyana s’avvicinava di u giuvanottu. Li avia chjappu u capu à duie mani è e so lapre s’appiccicavanu. Prima, Faustino ùn avia micca intesu a pena, solu un affare pastosu in bocca. È po era vinuta, sugica, canina. Avia rinculatu d’un passu, avaria vulsutu stridà u so dulore ma nulla ùn vinia. Era falatu in dinochji, a bocca sbarsendu di sangue è avia fighjatu à Stoyana stupà a so lingua in pianu. Torna incantesimi, torna imbuffura è po più nulla.  

VIII

London, Carrughju di Westminster, 3 ore di mane u 14 di faraghju di u 2010.

Li c’era vulsutu parechje ore à rientre. S’era ritrovu persu à mezu à un carrughju, pienu di ghjente, di musica è di lumi. L’era parsu di ricunnosce à Whitechapel, ma ùn era più sicuru di nulla. À trascinoni, s’era tramutatu versu lochi più mansi, più chieti. Era intrutu in un pub è s’era sciaccatu una quindicina di vischì. Una bella sborgna, eccu u salutu. È l’avia chjappa, di quelle. Avia contu a so storia à u tippu chì u sirvia, ma for’di qualchì turnata di rigalu, ùn avia buscu nulla. Mancu unu sguardu stunatu, mancu una quistione. Soca quessu n’avia intesu d’altre ancu di più salite. Era surtitu quasi à quattru patte è avia avutu fastidiu à truvà un taxì da purtà lu in casa soia.

Avà c’era, intanatu in u so rifugiu. A briachina l’avia aiutatu à ùn perde u ciarbellu ma a pagava caru. A bufeghja li ciriutulava in capu. Pruvava à fà a sunta di ‘ssa ghjurnata pazza, tirà ne qualchì sbilanciu. Ùn ci vidia c’à una immensa disfatta di u bè contru à u male. Faustino era sicuramente mortu, lampatu in qualchì fossu anonimu, dopu à avè cunnisciutu unu feu di i pessimi. Jezabel dinù, tomba da a so propria manu, liata à quella di u giuvanottu. È i dui mostri biondi, duve eranu ? Ùn sapia nè cumu nè perchè, ma sapia ch’elli eranu elli à avè mossu ‘ssu fiume di sangue è di spaventu. Eranu elli o era ella, ‘ssa stessa parsona ch’elli pratindianu d’esse. Dui spiriti adduniti in unu solu, duie scimizie intricciate da serve u male. Mark era incalancatu in u missoghju. Dumane avaria fastidiu à spiecà u perchè di i so fatti di a viciglia. A verità, li si paria di cunnosce la, ma cumu fà per fà la crede à l’altri ? U filmu di Faustino ùn dicia c’à poche cose è a sola prova per lià Mercy è Stoyana à ‘ssi crimini l’avia scamattata ellu. L’avia in manu è a vardava, ‘ssa cartulina chì l’avia purtatu à strade tonte, à lochi bughji.  Lighjia è lighjia torna ‘ssi dui nomi stampati mezu in rossu, mezu in neru è più lighjia è menu capia. È purtantu a soluzione li brusgiava l’ochji.     
Mercy Philips
Stoyana Felenenkova
& Co
Negoziu di l’anima di l’arte
7 Lombard Street

mardi 30 novembre 2010

In manu à u Diavule (4,5/8)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva


IV

N° 101 Regent Street, London, 10 ore di mane l’11 di faraghju di u 2010.

Faustino si strufinava l’ochji, appughjatu à u muntante di u lettu scupria a stanza. A viciglia, ùn l’avia vista c’à bughju, imbriacatu ch’ellu era da a  brama tonta chì l’avia puntatu à suvità à Jezabel. L’avia pigliata cù passione parechje volte. In fine, li si paria cusì. Quale era statu in u pusessu di l’altru, ùn la sapia più tantu. S’era pisatu è era surtitu di a camara, ingutuppatu in un linzolu. Viaghjava n’un longu curridore, nant’à i muri ci vidia una mansa di pitture chì riprisintavanu tutte una visione di l’infernu. Brueghel, Delacroix è tanti altri eranu prisenti quì. Ùn pudianu esse originali ma s’elle eranu copie, eranu tremende. Guidendu si à ciò chì li parianu voce, avia puntatu una porta tamanta. Si truvava in una pezza immensa, ci sarianu stati sani sani i dui piani di a casa paterna.

C’era custì trè persone in giru à un tavulinu, Jezabel, un omu è una donna. Faustino i fighjava senza sapè chì dì. A giuvanotta s’era avvicinata, l’avia abbracciatu è sciaccatu un basgiu passiunatu. L’avia fattu pusà ancu ellu, u vardavanu  senza cappià un sonu. A sumiglia trà ‘sse duie parsone era incridibule, eranu stampati tale è quale. Biondi, ochji turchini, belli, parfetti.

       « Ti prisentu dui amichi cari, Mercy Phillips è Stoyana Felenenkova. »

Stoyana avia pigliatu a manu di Faustino. Quellu, sintia un dolce calore invade lu, era cum’è s’è u spiritu di ‘ssa donna pigliava a piazza di u soiu. Ùn avia più pinsate proprie, eranu quelle di Stoyana à accasà si in u so ciarbellu. Dopu à qualchì siconda, a donna l’avia cappiatu a manu è Faustino avia fattu un saltu nant’à a so carreia. L’ochji sburlati, impiuti di supresa è di tarrore, spatansciava, sudava. U dolce calore s’era fattu brusgiatura. Vardava in giru à ellu, ùn ci era più nimu. S’era arrizzatu, vistutu è era surtitu in carrughju. Viaghjava senza pudè toglie di a so mente u ricordu di e fiure chì Stoyana ci avia stampatu. È po c’era u so surrisu, un surrisu d’anghjulu o di dimoniu…

V


New Scotland Yard, London, 9 ore di mane u 13 di faraghju di u 2010.

Nulla di più, l’arrigistramentu era finitu è Mark Littlewhite circava à sbucinà u ghjumellu di a storia chì Faustino vinia di cuntà li. Chì eranu ‘sse fiure messe in capu à u giuvanottu da Stoyana ? Duve era a ragione chì risicava di causà a so morte ? E risposte ci vulia à buscà le altrò. Mark avia chjappu qualchì nota è era surtitu di u bastimentu. Caminava à via di Regent street.

Era intrutu in u vechju immobule è avia pichjatu à a porta di u vardianu. Avia dumandatu appressu à una certa « Jezabel », ma l’omu ùn vidia micca. Ghjente giovana, quì ùn ci n’era. C’era ottu appartamenti, sei occupati da coppii di persone anziane, unu da un omu solu è un antru viotu dapoi parechji anni. Mark avia chersu di pudè visità quellu tralasciatu. U vardianu ùn era tantu caldu per lascià lu fà ma videndu a so placca di pulizzeru, avia cidutu. S’era fattu entre è avia sarratu a porta daretu à ellu. S’era firmatu una stundetta da abbituà i so ochji à l’oscurità è avà viaghjava à passi ciatti. Di fatti, u locu paria abbandunatu dapoi un certu tempu. Ùn c’era più nisunu segnu di u lussu amintatu da Faustino, à parlà chjaru, ùn c’era nulla, mancu un mobbule. Era ghjuntu di punta à a porta maiò chì apria nant’à a pezza immensa duve u giuvanottu dicia d’avè fattu ‘ssu scontru stranu. Una manu nant’à a cricca è l’altra nant’à a so pistola, l’avia spalancata. À l’altru capu ci vidia un tavulinu tamantu è addossu una forma ch’ellu ùn pudia ancu difinisce. S’era avvicinatu mirendu in ogni scornu, u core à sbattera. Avia tiratu e tindine è u luciore avia assaltatu a pezza fendu li scopre un spitaculu spavintosu. Nant’à u tavulinu, ci ghjacia una giuvanotta, bruna, capellicorta. Stava mezu spugliata, e bracce in croce. U so pettu era insanguinatu è culpitu di miraculi di cultillate, un veru macellu. Ma più c’à quessa, ciò chì ghjacciava u sangue di Mark, era ‘ssu surrisu biatu chì illuminava a so faccia. I so ochji verdi eranu impiuti di cuntintezza, cum’è s’è l’infirzzate l’avessinu libarata di e so trave. A sola cosa à scaglià a billezza di u so visu era ‘ssu filu rossu chì era corsu à un scornu di a so bocca. Fora di e ferite in pettu, Mark ùn vidia nisunu colpu è, ancu più stranu, mancu una stampa di difesa. E so ugne eranu pulite, pulite. Mark ne era sicuru, Jezabel avia accittatu a so sorte. In pianu avia trovu un stilettu, a lama era cuparta di sangue caghjatu. S’era calatu per fighjà lu megliu è i so ochji s’eranu firmati nant’à un pizzucciu di carta bianca. L’avia ricossu, vardatu e duie facce è u s’era ficcatu in stacca.

            « Allò, quì hè l’ispettore Mark Littlewhite, ci vole à mandà supitu una squatra d’esperti à u 101 Regent Street. »

Mark era fora avà, avia fiscatu un taxì è s’era lampatu nentru dicendu à u cunduttore : « Lombard Street, in furia ».
Lighjia è lighjia torna ‘ssa cartarella ch’ellu avia trovu, à nant’à c’era stampatu mezu in neru, mezu in rossu: Mercy Phillips, Stoyana felenenkova & Co, negoziu di l’anima di l’arte, 7 Lombard Street.