samedi 19 février 2011

E sette porte (1, 2, 3 / 15)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva


Era u so primu ghjornu. U 7 di marzu di u 1985, Mark Littlewhite intria in u casamentu di New Scotland Yard cù u gradu d’ispettore aggiuntu. Cù u so fogliu d’affettazione in manu, aspittava impalificcatu chì qualchì sia li dessi capu. In giru à ellu era un veru furmiculaghju. À chì passava, à chì vinia, currendu, mughjendu. « L’anu trovu », « King’s Cross », « Rough Luxe Hotel », « 1 Birkenhead Street ». Ùn ci capia nulla, avia circatu à arreghje una donna chì l’avia mandatu à fà si ciunciulà quellu locu. Dissinsatu, persu, ùn sapia chè stà imbafatu fighjendu ‘ssu para piglia è teni infernale. « Quale sì tù ? »

Di punta à ellu si tinia un omu chì paria addirizzà si à ellu. Mark ùn ne pudia esse sicuru per via di u sguardu di u tippu. D’un ochju avia l’aria di fissà lu è di l’altru, dava l’impressione di vulè fighjà in daretu. Mark ùn rispundia, stava cum’è appesu à mezu à u cumbugliu. L’ochjistrambu, avia ripitutu « Ma quale sì sangu’la miseria ? » Avà Mark era sicuru, l’omu li parlava, s’era prisintatu è avia porsu u so fogliu. U tippu l’avia pigliatu, datu un colpu addossu cù u so ochju di « davanti », u l’avia resu senza nisuna dulcezza è invitatu à vene cù ellu. Mark avia fatiga à stipà si appressu, malgradu a panza ch’ellu trascinava, u tippu paria vulà. Eranu intruti in una piccula sala, « Strambone » avia apartu un scagnu è ne tirava una arma, una placca è una spezia di furmulariu. « Tè, piglià què, segna quì è mette ti à a dispusizione di l’ispettore Grazy. » Mark viaghjava à mezu à a ghjente sempre in bullore, tinia sempre u so fogliu in una manu è di l’altra circava à cigne si l’arnese portapistola datu da u panzutu. Un omu, passendu di corsa sarrata, l’avia minatu nentru è tuttu era cascatu. S’era messu in cucculipì per ricote a pistola. Ricullendu, s’era trovu capu à capu cù una donna. À pocu pressu una quarantina d’anni, grande, capelli di focu, a faccia tonda è pichjulata di tacche di u stessu culore c’à a so chjoma. Mark ùn avia avutu tempu à dì nulla, u s’era tiratu per u bracciu à sin’à fora è fattu entre in una vittura dicendu à un omu pusatu à u chjerchju : « Birkenhead Street, move ti ! ». Mark stava mutu nant’à a banchetta di daretu, vidia a ghjente scantà si davanti à a vittura lanciata à ciarbellu in bocca per ‘sse strette, brusgendu ogni focu rossu. A sirena mughjava, e rote dinù. « Sì tù Littleblack ? ». A capellirossa ùn s’era mancu vultata per parlà li, u fighjava in u spechju di u so parasole. « Littlewhite, madama… ». « Hè distessa, eiu sò l’ispettore Grazy, Anny Grazy. Ùn mi chjama micca Madama ! » « D’accordu…Anny… »  « Ispettore, bastarà per avà ! ».
Mark s’era risicatu à dumandà duv’elli andavanu, u cunduttore di a vittura l’avia rispostu ch’ellu a saparia da quì à pocu è avia aghjustatu, cù un picculu surisu, « spergu chè tù ùn magni micca troppu a mane… ».

II

Quachì pezzu micca à bastanza mastucatu di un paniolu à a cicculata, bagnati in una spezia di liquidu neru, eccu lu u breakfast di Mark. Un ultimu sguardu, un torciu di bocca stumacatu, u rimore di u cistarnellu di i capinetti chì si viota è l’ispettore aggiuntu s’era arrizzatu. Avia accunciatu a so cravata è era vultatu in a pezza à cantu. Facia nice d’ùn sente e ridichjulate di tutti l’altri pulizzeri prisenti è s’era accesu una sigaretta per caccià si ‘ssu gustacciu chì l’impuzzicava l’ansciu. Primu ghjornu, prima scena di crimine, pocu battesimu. A vista di ‘ss’omu cù e trippe à l’aria, smembratu è scapatu, inguazzatu in u so sangue l’avia svultulatu. Ci era di chè, ghjacia nant’à u sulaghju di a so camara, l’anche tagliate à l’altura di i dinochji è i bracci à quella di i voiti. Ogni membre sigatu era statu messu à a piazza d’un altru, i bracci appiccicati à e ghjambe è viciversa. U capu era postu trà e cosce di u baschicciu.  Quandu unu avia pisatu a capaccia per custattà ch’ellu mancava u sessu di u mortu, Mark era passatu vicinu à svene si. Anny l’avia sustinutu è lampatu un sguardu di quelli gattivi. Una cintunaia di fottò più tardi, eranu tutt’à trè in vittura per vultà a New Scotland Yard. I dui davanti a si discutavanu, amintendu e sfarenze o e sumiglie cù un antru crimine. Mark ùn capia micca tuttu chì a sirena mughjava torna è e rote dinù.

Ghjunti ch’elli eranu, avia suvitatu à chjoma rossa à sin’à u so burò. Quella avia cacciatu un cartulare d’un placcà è n’avia insumatu à Mark. « Leghji ti què, dopu ne parlaremu. ».
Mark avia lettu, avia scupartu chì a simana nanzu a pulizza avia ricivutu una lettera anonima d’un omu chì pratindia d’avè almanaccatu 7 crimini. Un scimacciu chì dicia vulè scumudà l’ordine di a nostra civilisazione è tanti altri capatochji pocu capiscitoghji. À principiu, ùn l’avianu micca chjappu à u seriu, lettare cusì ne ghjugnia centu à ghjornu, ma dopu à una visita à l’addirizzu ch’ellu dava per insignà li a so prima vittima, l’affari eranu cambiati. À u numaru 203 di un carrughju residenziale di u circondu di a cità, ci avianu trovu una donna in u stessu statu c’à u mortu di a mane. Distessa messa in scena è ditagliu più c’à boffu, à ‘ssa donna incinta, li mancava u fœtus ch’ella avia in corpu. Vardendu i ritratti è lighjendu i raporti, Mark avia chjappu una decisione. Breakfast più !

III

Trè ghjorni eranu passati, trè ghjorni senza dorme. Una duscia ogni 24 ore, era u solu mumentu di riposu chì Mark avia pussutu ruspà. Lavà si, cambià si è torna à cavallu. A so patrone ùn era micca u mudellu tutt’ozzione ch’ellu avia sunniatu. Quellu cù a pacenza, a dulcezza è una capacità à amparà li pianu, pianu ogni sicretu di u mistieru. S’era imaginatu tale un Telemaccu sottu à l’ala di Mentor, prontu à sughje à u pettu di u sapè.

               « Littleyellow ! Veni quì ! » 

A voce di Grazy avia intrunatu u pianu sanu. Mark, passatu u trasaltu, s’era precipitatu versu u so burò.

          « Littlewhite, ispettore…Littlewhite…
- Iè, iè, posa. »

U giovanu pulizzeru s’era stallatu in faccia à Grazy, a stava à sente d’un arechja distratta. Era una bella donna, forse à pena tonda ma quessa ùn li dispiacia micca. Soprattuttu quand’ellu lasciava andà u so sguardu à annicà si in a so scullatura. Avia un paghju i petti à dannà un vescu. Mentre ch’ella li dumandava di sbruglià si per truvà a leia trà e duie vittime, Mark si facia un viaghju in e valle pruibite di e so forme. Da i petti era passatu à u corpu è da u corpu, s’appruntava à falà più in gnò. Tandu una vuciaccia secca l’avia rimessu nant’à i chjassi di a realità. Era u cumissariu Matthews, Matt Matthews. ‘Ssu tippu ch’ellu avia scontru a prima mane, ‘ssu tippu cù un ochju chì circava à fughje. Mark avia pisatu u capu è s’era trovu cù u nasu à l’altura di u billicu di u gran’patrone. Centu è dece o centu vinti chilò à vista d’ochju, a chjocca liscia cum’è una cota è una tambara chì palisava u so amore di a biera.

          « Grazy, in u mio burò, supitu ! »
À travesu à u vetru vidia a so sceffa calà u capu, era tantu per schisà e stupichjulate di Matthews c’à per via di a vergogna di fà si scuzzulà cusi. È si facia scuzzulà in veru, ùn ci era u sonu ma bastavanu e fiure. Era surtita, sempre capicalata circhendu à asciuvà i so capelli è avia mughjatu lampendu e chjave di a vittura à Mark.

        « Littlered ! Emu una antra vittima, piglii u chjerchju. »

mercredi 16 février 2011

Un cuncursu di nuvelli fantastichi in Italia

Vinimu di riceva st'infurmazioni da Alberto Panicucci, chì invita i scrittori di Tarrori è Fantasia à participà à un cuncursu di Raconti Fantastichi in Italia ! Vi trasmittimu dunca, à tutti, l'infurmazioni cù piaceri.


XVII Trofeo RiLL
Il miglior racconto fantastico

C´e´ tempo sino al 15 marzo 2011 per partecipare al XVII Trofeo RiLL per il miglior racconto
fantastico.

Il Trofeo RiLL e´ uno dei piu´ longevi premi italiani dedicati a racconti fantasy, horror, di
fantascienza e, in generale, alle storie che si pongano per trama o personaggi al di la´ del
reale e del verosimile.
Il concorso e´ organizzato dall'associazione RiLL Riflessi di Luce Lunare, e da alcuni anni
vede la partecipazione di oltre 200 racconti a edizione, di autori italiani e non.
Tutti i partecipanti al XVII Trofeo RiLL riceveranno in omaggio una copia della piu´ recente
antologia del concorso, "Riflessi di Mondi Incantati" (ed. Giochi Uniti, 2010).

I migliori racconti del XVII Trofeo RiLL saranno pubblicati nella prossima antologia del
premio, oltre che su riviste letterarie e ludiche. L'autore del racconto primo classificato
ricevera´ 250 euro da RiLL, e una penna stilografica Columbus 1918, offerta dalla ditta
Santara di Milano.

I racconti finalisti saranno selezionati da RiLL fra tutti i testi pervenuti, sulla base della loro
originalita´ e qualita´ di scrittura. La classifica finale sara´ poi stabilita dalla Giuria
Nazionale,
formata da scrittori (fra gli altri: Giulio Leoni, Sergio Valzania, Luca Di Fulvio, Pierdomenico
Baccalario, Massimo Pietroselli, Massimo Mongai, Mariangela Cerrino), giornalisti e autori
di giochi (Andrea Angiolino, Beniamino Sidoti, Luca Giuliano).

La premiazione del XVII Trofeo RiLL si svolgera´ nell´autunno 2011 nel corso del festival
internazionale Lucca Comics & Games, che dal 2003 patrocina tutte le raccolte della
collana "Mondi Incantati".
Ogni volume della serie propone sia racconti di autori premiati nel concorso che racconti di
scrittori membri della giuria del Trofeo RiLL.

Per maggiori informazioni si rimanda al sito di RiLL (http://www.rill.it),/ in particolare
all´ampia sezione
dedicata al Trofeo RiLL.

Per contattare lo staff di RiLL:
trofeo@rill.it


Cordialmente,

Alberto Panicucci
RiLL - Riflessi di Luce Lunare

jeudi 10 février 2011

A casetta

Una nuvella di
Angélique Bazziconi

À bordu di stradò, appingata à i scogli è accintulata di leccie, ci hè una casuccia di petre grisge. Hè posta à fiancu à un ortu fattu à scale duve nascenu più pruni chè altri affari. Forse ind’i tempi ci hè criscutu qualchì pumata, è ancu, ùn la socu.
Ci passu ogni matina pè andà à travaglià eppo dinù a sera pè rientre indè mè.
Sta casa m’hè sempre piaciuta ancu sè u verbu « piace » ùn hè micca propiu quellu chì cunvene. Ùn la socu micca spiegà, issa casuccia hà qualcosa chì vi ritene u sguardu, hà cum’è una forza magnetica. Eppuru ùn hà nunda di straurdinariu ; hè chjuca chjuca, stretta stretta. Ci sò dui grandi purtoni propiu di pettu à a strada. À elli dui facenu tutta à largura di a casa, ci passerebbe guasì un camiò.
À u primu pianu ci sò quattru finestrolle, da dumandà si cum’ella face a luce pè entreci  tantu ch’elle sò chjuchje. Quant’à mé dentru deve esse bella bughja.
U tettu hè rossu è pare mezu infracicatu, ci hè un picculu tufone cum'è s'è ùn tittaghju era cullatu à nantu è ch’ellu s’era scurdatu di compie u so travagliu. ùn sterà tantu à falassine ma per u mumentu tene u colpu, un veru miraculu !
Mi ricordu quand’era chjuca è chì passavamu custì. C’era un pinzutu chì s’era compru a casa. Era digià anzianettu ma  cum'è eiu era zitellucia, quelli chì avianu francatu i quarant’anni mi parianu vechji ronzichi. Passendu, u salutavamu quand’ell’era custì à pusà nant’a muraglietta in faccia à a so casa. Avia cuminciatu qualchì travagliu pè arangià la à u so gustu. Tandu l’ortu era pulitu, ma ùn mi ricordu micca d’avè ci vistu cresce qualcosa. Eppuru u pruprietariu  zappava, zappava assai è suminava dinù. Ma  in certi lochi ùn ci vole cresce nunda.
Quandu avia à pocu pressu vinti cinqu’anni, avia a brama di cumprà mi una casa. Travagliava è stava ind'è i mio parenti, averebbe fattu un picculu creditu. N’aghju parlatu à babbu ! l’aghju dettu : Sai, a casuccia di petre à bordu di stradò, quant’ella mi piace ! Da chjuca c’hè sempre statu qualcosa chì m’attira indu ste petre. S'è nimu ùn face nunda si n’hà da falà, hè un peccatu. A cumprerebbe s'è sapessi u nome di i prupietarii. Ci sò l’aiute pè rimette e case in statu, serebbe una bona, chì nè pensi ?
-  Lascia corre ! Pocu locu custì ! Cosa vai à circà sempre e cumplicazione ?!
-  Chì cumplicazione ? Ancu puru pè cumprà mi più tardi una casa più grande è dà quessa in affittu. Eppo ti palesu chì mi face pietà sta casa chì si ne fala..
-  Ùn ti poi micca cumprà tutte e case abbandunate quantunque ! Hè a vita cusì, a ghjente more, e case falanu è nimu ùn ci pò fà nulla.
-  Ma senti, l’hai cunisciuti quelli chì ci stavanu ind’i tempi custì ?
- Ùn ci stava nimu !
-  Cum'è ùn ci stava nimu ?
-  C’era un bancalaru. Ci travagliava ma ùn ci stava micca
-  È u tippu, u pinzutu chì l’avia compra vint’anni fà, ti ricordi ? cum'è si chjamava ?
-  Henri.
-  Ùn ci hè più ghjuntu, serà mortu ?
-  Ma chì pò fà ?! Caccià ti l’idea di cumprà custì. Brrrr
-  Cum`è « brrrr » ?
-  Brrr è bastà ! Parlemu d’altri affari o scimò!

Infine chì pè ùn sente più à babbu fà « brrr » è pè ùn cuntrarià lu micca, ùn aghju mai più parlatu di cumprà sta casa. Qandu ci passava, certe volte, pensava à u « brrrr » di babbu è ridia sola.

Mi dicia chì  babbu, tandu, ùn avia trovu chè què à dì mi pè c'ùn metti micca i mo soldi custì.

Sò passati l’anni, mi socu maritata, avemu compru un appartamentu novu.
Annu passatu, una matina, falendu à travaglià, quale vecu ?... Henri ! Era firmatu cum’è in a mo memoria. Longu, grande, chjocchipilatu. Era à pusà nantu à muraglietta è guardava a casa, cum'è tandu quandu passavamu è c’o u salutavamu. Aghju pisatu a manu pè fà li mottu. Quant’à mè s’hè dumandatu qual’era sta scema ch'ellu ùn cunniscia micca à dì li bonghjornu. D’altronde, ùn m’hà mancu guardatu, guardava a casa capipisatu versu u tettu. Versu stu tettu micca compiu, versu stu tufone chì l'anni avianu fattu appena più largu.
 
Mi vulia pientà ma eranu ott'ore menu vinti, era in ritardu, è cum'è sempre, aghju filatu.
Ci aghju pensatu tutta a ghjurnata è a sera so passata ma Henri ùn c’era micca. Affaccu in caffè à sente appena s'è unu sapia duv’ellu era.
U caffè bullia di mondu, i cacciatori eranu à l’apperitivu, parlavanu di a so caccia  fendu ogni rimore : i cani chì abbaghjanu, a branca secca chì scricchighjeghja, u fucile, pan pan !! Era tale una vera battuta, ma in caffè ! C’era babbu dinù .

- O ghjente, vi possu dumandà qualcosa à prupositu di a casetta di petre a bordu di stradò ?
- Qualessa ? hà rispostu babbu
- Perchè quantu ci n’hè ?
- ùn c’hè chè quella di u bancalaru ! disse un vechju. Era Ghjiseppu, noi u chjamavamu Peppu, "u bancalaru chì facie e casce pè tuttu u rughjone. Hè seppelitu indu l’ortu vicinu à a casa".
Eiu guardavà a babbu è m’hè venutu in core quellu « brrrr »... avà capia perchè.
-  Sta mane aghju vistu u tippu, u pinzutu chì avia compru a casa. Hè vultatu pè vende si a casa o pè stà ci ellu ? qual’hè chì hà sa ? L’avete vistu ?
-  Quale ? Henri ? M’hà rispostu babbu. Voli ride ?
-  Innò ! Perchè ?
A battuta era compia è u silenziu pisente
-  Sò più di trent’anni ch’ellu hè mortu u puvaracciu caschendu di u tettu d’issa casaccia maladetta!

jeudi 3 février 2011

Scalzu

Una nuvella di
Diana Saliceti

Avia cacciatu i so scarpi, perchè chi li piacia, à ella, un sulaghju pulitu, sempre. Senza pisticciuli, senza pula, solu u marmaru luciccante devia mustrassi cum’è a petra regina di issa casa.
Avia cacciatu i so scarpi rientrendu in casa soia, perchè chi li piacia à ella, vogliu dì à a so moglia, di rientre in casa è di vede lu cusi mansu pusatu nant’à u sofà cu una vita appena più attiva chì quella di u ghjattu.
Ellu, avia cacciatu i so scarpi perchè chì avia fattu una scelta, l’avia da fà, iè,  ma scalzu.
Li piacia iss’idea di falla scalzu, u fretu di u marmaru sott’à i pedi, a leia cu issa petra fiera, per pudè mantene u so scopu, per ùn rinuncià à l’ultimu mumentu.
L’avia da fà, avia da chjamà a morte, hè vera ; scalzu.
Ne avia avutu l’idea poche ore fà, in a ghjurnata, avia vistu tutte e butteghe pinte di rossu per feraghju. Ùn li avia piaciutu issa sbacca di u fattu sintimentale, issi froufrou, issu culore di sangue, issu troppu. C’eranu core, c’eranu anghjuli è fiori è ci vole à dilla franca, sè certi stavanu bocca aperta davant’à tuttu què, à ellu  l’avia datu u laziu di rende.
Avia resu d’altronde nant’à u caminu di a casa quandu avia francatu a porta di u metrò.
Una volta i so scarpi cacciati è messi in assestu, s’hè messu à aspettà la. À ella, vogliu dì à a so moglia o podassi à una antra o à a morte, ùn a sò più.
Cù u ghjattu nant’à i ghjinochji aspettava tranquillamente a so vittima. Per ellu, issa donna quì era un acellu senza cabbia ma era dinù una cabbia chjosa è fatta di carne per ellu stessu.
Ùn s’arricurdava mancu più di u so scontru cun ella, dec’anni fà o podassi di più. U tempu avia cacciatu gustu è forma à issa storia quì.
U scaldatoghju accesu, l’hè ghjuntu u laziu di manghjà ma a fame ch’ellu t’avia era un’ antra fame, era più carnale, salvatica di più. Hè statu dunque à pusà cusì, da ramintavvi una statula.
U dopu meziornu, spassighjendu in i curridori di a bibiuteca di a cità, s’era avvistu ch’ogni libru era podassi a suffrenza d un omu curatu da a stampa è cusi abandunata per l’eternu senza lettori nè testimoni. Per contu soiu eranu suffrenze in darru…
 Ma ellu, a forza di a scrittura mai ùn l’avia avuta è forse ch’un antra era nata da u so corpu.
Stava a pusà cusì, guasgi svenutu di a pianetta, scalzu è i pedi sempre appiccicati à u marmaru di l’appartamentu. Ùn c’era manera di piantà issu cuntattu. Li ci vulia.  Li si paria chì a sola leia chì li firmava cù a vita è cù e so sensazione era issu puntu di matrimoniu trà a petra è a so pela.
In l’edifiziu grisgiu d’in faccia, i lumi si spenghjenu, i soli chì averianu pussutu vede u spettaculu si ne vanu pian’pianinu ; a ghjurnata hè compia avale.
U marmaru pare u sol’affare ch’ùn cambia micca, pare esse in un statu eternale, è l’ultima sensazione ch’ellu risente  hè u cuntatu cù issa petra abbastanza nera è trista ; una petra zuccata in un altru mondu, una petra di campusantu.
Hè statu à pusà cusì finch’ella rientressi à ott’ore. À ott’ore passate di 6 minute dicia u riloghju.
Eccula chì ghjunghje, entre cum’un frombu in u salone bughju ma pulitu è in assestu. T’hà i so tacchi alti, a so ropa di lussu, e so manere di burghesa mancata… puzza l’amore di sè stessu.
Eccula chi ghjunghje è, nant’à u marmaru, i tacchi sonanu una musica infernale senza ritimu.
Ùn lu vede micca, ùn li parla micca, si fideghja in u spechju di u salone. Ùn hè nè bella nè goffa, vi diceraghju è forse ellu dinù, ch’ùn hè piu umana da poi omancu dec’anni.
Si fideghja in u spechju, fiera è silenziosa, podassi ch’in fin’di contu issa stundaccia quì l’aspettava anch’ella da poi un pezzu. N’eramu vicini avale.
Ellu,  ch’ùn s hè mossu da poi più di dui’ore, si pesa, avanza ver di ella.
Ella ch’ùn pianta di move, pare cum’è ghjacciata davant’à u so riflettu.
Avanza è sente sempre di più u fretu di u sulaghju, un fretu chì per ellu seria guasgi calore avale ch’ellu hè avvezu à issa sensazione stragna. Un fretu chì brusgia.
Eccu, ci sò dui rifletti  in u spechju di u salone, u coppiu pare addunitu per a prima volta, in un altru mondu.
Si permette di mette una mane in a so chjoma scura, ma ùn risente nunda, a pela di i so mani hà dighjà fattu u viaghju, francatu lu passu.
Face dui passi in daretu, piglia a so respirazione ma ùn sente più l’aria in u so pettu.
L’avia da fà ma scalzu, u marmaru li dava a misura di l’attu.
L’aria, ghjelosa di a petra , hà pigliatu  a piazza di u marmaru scuru.
A cabbia s’hè aperta, u ventu di l’inguernu entre cum’un scemu, empie u spaziu.
L’aria avale carezza i so peddi è u basgia passiunamente, l’elemente senza materia l’hà fattu piglià u so volu… Ghjè iss’ aria chi li face un ultimu rigalu…
Sò carezze nant’ à una carne chi trizineghja di piacè per a prima, è forse, l’ultima volta dinù. 

lundi 31 janvier 2011

À madama Whise

Una nuvella di
Battì Albertini

Scusatemi s’è m’inframettu ind’è a vostra vita mischina, ma v’aghju da cuntà un stalvatoghju chì vi puderebbe interessà, è a dicu senza nisuna pretensione. Sin’à ‘sse stonde vicine, ùn avete di sicuru mai intesu parlà di mè;John Duty, omu di pocu valore, tombu da l’indiffarenza è a crudeltà di a nostra sucietà. Ma cù u vostru figliolu Curtis ci cunnusciamu propiu bè; diceraghju chì eramu ancu à u strettu ind’è sta stanza scura è angusciosa da favvi perde u ghjudiziu. Hè vera, sò crudelu d’impiegà quì u passatu ma a nutizia spavintosa v’intrunerà i cerbelli nanzu chì a mo lettera ghjunghjessi sin’à voi. Ordunque eramu in listessa stanza sti pochi tempi cù u vostru figliolu; un bravu zitellu a vi devu palisà. Amichevule, sempre prontu à dà una manu, sempre prontu à aiutà i più debbuli, a mamma è l’urfanellu cum’è si dice. Mi sò sempre dumandatu cumu un omu cusì astutu è gentile s’era ritruvatu quì. A so storia ùn l’hà mai vulsuta spiegà chì era troppu discretu. U zitellu perfettu mi dicerete o madama Whise; ùn vi possu mancu ripiglià chì a pensu anch’eiu. U corciu. Ùn a si meritava micca una fine cusì o madama, a vi ghjurgu.

Quand’ellu hè ghuntu ind’è a mo stanza, l’aghju pigliatu subbitu in amicizia. Sò cusi eiu; provu sempre d'esse vicinu di quellu chì sparte a mo vita. A sò chì n’avemu per un pezzu à suppurtacci allora megliu à ùn entre subbitu in cunfrontu. Cù Curtis ùn era micca difficiule d’altronde; era guasi u detinutu ideale per un tippu azzezu è zergosu quant’è mè. Sempre d’accunsentu cù mè; un m’averebbe cuntrariatu mancu per falà u tonu. Per a spassighjata eramu sempre inseme, ghjucavamu à pallò ind’è listessa squadra è nunda ci pudia spiccà. Eramu cum’è i latri di pisa. Ma quantunque, à pocu à pocu, c’era qualcosa chì mi scumudava cù Curtis; era troppu bravu, troppu perfettu, troppu lisciu. À capu à duie settimane u so surrisu guasi ipucritu mi facia ghjunghje una stizza di più in più difficiule à piattà. Ind’è a prighjò tuttu u mondu u stimava, da i guardiani sin’à i detinuti ancu i più periculosi. Tutti li facianu u rinchinu. Guasi guasi li rigalavanu una midaglia à stu liccacculu, ed ellu si facia un piacè tamantu à ludà à tutti l’altri, à girà incù u ventu per fassila valè in ogni occasione. Vulia esse, è era, u detinutu perfettu…

U troppu stroppia. Ogni surrisu m’era diventatu insuppurtevule, ogni parolla dolce m’era una frezza chì mi frasturnava u core. Era guasi perfettu chì v’aghju dettu, ma era quantunque assai niscentru, è di l’oddiu chì m’era crisciutu in pettu ùn si n’era arvistu sin’à l’ultima. Sin’à stu ghjornu chì a mo trappula s’era richjusa annant’à ellu cum’è un linzolu murtulaghju. "M’ai da aiutà !" chì l’aghju dettu, sapendu capunanzu ch’ellu serebbe d’accunsentu. L’edea era di fà nice di pigliallu in ostaghju da attirà l’attenzione di l’amministrazione è neguzià qualchì avantaggiu; una televisiò ò una cellula più grande ciò chì in fine di contu li ghjuverebbe ancu à ellu. Patti chjari, amichi cari. Si duvia lascià lià pedi è mani è mughjà cum’è un porcu scannatu da fà cullà subbitu i guardiani. Mughjava bè, forte è cù un donu certu per u sinemà. Eppo mi guardava ridendu, fendumi un’uchjata cumu per dì :"Ai vistu cum’è sò forte ; quì si chì t’anu da piglià à u seriu o amicacciu". Ma mughjà, ùn hà mughjatu tantu chì l’aghju sciaccatu un mandile in bocca in quattr'è trè sette. Mi guardava ochji sburlati quandu anu pichjatu à a porta:" Tuttu va bè; s’hè minatu di ghjinochju contru à u scornu di a tavula stu bavullu ma avà tuttu và bè ;mi n’accuppu eiu ùn v’inchietate…. ", ch’aghju dettu à u guardianu, rassicuratu di sapè chì l’idulu di a prighjò era in gamba.

Quì un primu dubbitu l’hà traversatu u cerbellu, ma era luntanu d’imaginà ciò chì l’aspettava . U calciu in bocca chì hà seguitatu l’hè parsu subbitu cum’è un soffiu di verità; a cunfirmazione chì era propiu ind’è l’imbrogliu impastughjatu cusì, liatu cum’è un agnellu prontu à fassi pulzà. Forte era forte, ancu grande è intebe; ma allacciatu cum’è una coppa, era divintatu una preda debbule è vulnerabile. Si lighjia l’affannu ind’i so ochji è u mandile era rossu da u sangue chì li curria da a bocca, e labbre ò forse ancu da i marracconi spizzati da u colpu datu à tradimentu. À stu mumentu avia persu di a so assicuranza è a so albasgia, è paria un zitellu aspittendu a so punizione. U mo ghjinochju appughjendu cum’è u piombu nant’à u so pettu, aghju cuminciatu à strangulallu pianu pianu. Pruvava di move, scuzzulendusi è muvendusi cum’è un varmu ma ùn ci la facia à fammi piantà a strinta infernale. I mo ochji ind’è i soi scuprianu u telu chì criscia ind’è a so mente. À stu mumentu ne era più chè sicuru; l’affare di l’ostaggiu è tutte e pazzie ch’ellu avia ingullitu ùn primavanu più. Chì tanti amichi ; eru diventatu u so boia è s’era lasciatu ammansà cum’è un piulellu. I so pedi si stinzavanu di modu freneticu cum’è per cercà un spaziu di libertà, un’ aria chì li mancava sempre di più. È più u sguardu tradiscia a so paura, a so angoscia, più a mo stizza è a mo forza aummentavanu di paghju, trasfurmendu e mo mani assassine in tinaglie d’acciaghju chì riduciavanu in pulvina i cartilagini di a so gola.

Mettia à suffucà da veru, ne era popiu à l’oliu santu. Trimulava chì basta è si sintianu e so cunvulsione sott’à u mo ghjinochju chì pisava quant’è u tribbiu; i so ochji traducianu avà u sbelu u più assulutu, l’angoscia di a morte è di u viotu chì u chjamavanu à cappià u so ultimu fiatu. Vidia ‘ssu sguardu chì mi dumandava di pardunà ma ùn c’era nunda à perdunà ; ùn c’era nisun altra raghjò à sta suffrenza chè a mo scimità è a mo voglia di vede stu visu d’anghjulellu annirisce à pocu à pocu. Era guasi turchinu avà è i so ochji parianu duie stelle pronte à spinghjesi ind’è u silenziu di a notte ; ‘sse duie perule chì vi facianu sunnià è ride ùn hè tantu, quand’ellu era sempre zitellu è ch’ellu venia à aggrundassi affianc’à voi. Paria ancu di chjamavvi. Iè ne sò propiu sicuru, e so ultime parolle, ‘sse ultime chjame addisperate vi cherianu à a riscossa. A so mamma cusi cara ùn era più à u so latu è ne suffria quant’è di u pesu chì u sbrimbava oramai. Un’ ultima scossa u feci trasaltà è Falcina l’abbracciò per l’ultima volta, purtendulu cun ella per un viaghju eternu luntanu da e vostre carrezze. L’aghju guardatu cusì una mez’ora, longu stracquatu chì paria una pupatula di cera. Avia sempre pinsatu ch’ellu ùn avia nunda à fà quì; era un mudellu per noi tutti è a so piazza ùn era micca ind’è una prighjò. L’avia liberatu da e mo mani assassine è spietate per mandallu versu d’altri orizonti, puru per ùn esse quelli bramati da a mamma chè voi site. Ùn vi dumanderaghju micca di perdunà chì ùn c’è nunda à perdunà; d’altronde ùn risentu nisun culpabilità. Ùn risentu nisun emuzione à dilla franca ; i mesi è l’anni in l’infernu carcerale m’anu toltu u minimu sentimentu chì pudia accende ind’è i me ochji un suppulu di pietà. Ma innò, l’aghju assuffucatu sin’à l’ultima stonda è mancu ùn mi ne pentu. Mancu ùn ci pensu. Compiu oramai stu fogliu à l’inchjostru di sangue senza oddiu nè rimorsu, vittima anch’eiu di u sbandonu di stu mondu crudelu è distruttore chì m’hà lasciatu for di strada è privu d’umanità…

mercredi 19 janvier 2011

Sottu à i muraglioni

Una nuvella di
Marceddu Jureczek

à Michael Moorcock


Erani tutti accolti davanti à i porti di a Cità antica, i vechji, i donni è i ziteddi. Era ghjornu di u marcatu. I porti à livanti erani sbalangati. Era a prima volta, dipoi ch’edd’erani mossi l’omini appressu à u so rè da sottumetta paesi è regni luntanu.
Dui anni, facia dui anni aghjà, è ùn era vultatu nimu.

À pocu à pocu, s’imbugnava u celi.

In quà è dà, à u pedi di i muraglioni di a cità, uni pochi di banchi spachjavani i pustimi di i campagnoli, u casgiu pasturecciu custuditu in i muntagni di u vicinatu, u pannu grussulanu è scuru tesu di lana picurina. I ricchezzi è i sbarsi di tempi fà pariani calchì sonniu addupiatu.
Indù erani scatuliti quiddi massi di dulciumi è cibi chì vi mittiani a bocca in suchju à vedali è ad annasalli.
Indù erani missi quiddi stofi magnifichi ghjunti da i cunfini di u mondu, culuriti com’è a gioia, ricamati d’oru è d’arghjentu, lebbii lebbii chì à vestali, vi paria propiu d’essa nudu in cristu.
Indù erani quiddi trambusti di a piazza, i stridi di i donni, i brioni di i rivindaroli, i reti di i ziteddi, i ghjastemi di l’omini, … moltu più in tempu di fiera, tandu sì chì si facia fistaccia duranti trè sittimani da sottu à i muraglioni di a Cità, i più alti è i più beddi di tuttu a Criazioni.

L’imperiu ùn era più l’Imperiu.

S’era appuculitu, arritruitu, agrunchjatu,…

Da ciò ch’edd’era statu prima, ùn firmava più cà a vechja Cità è i so muraglioni trafalati.
La ghjenti andava arriondu, animi persi nantu à a piazza guasgi biota.
Facci neri, boci ammutuliti, passi strascinati. Mancu i più suldaghji ùn aviani voglia à prizzighjà. Quidda piazza vi mittia a muca à u cori.

Un marcanti, da cacciassi a picondria, arrittu annantu à u so carrettu, s’era trappesu à rimirà u luntanu. Hè propiu tandu ch’eddu vissi un nivulu foscu. Tamantu nivulu lampatu à l’assaltu di u celi. L’omu briunò. La ghjenti tutti quanti prisenti in piazza missi à fighjulà ciò ch’edd’insignava di bracciu è di ditu tesu. Ùn era più un nivulu, era una muntagna in anda.

Ma chì sarà, ma chì ùn sarà ? una timpesta mossa da i venti à livanti ? Fà chì sarani bandi d’animali, cavaddi salvatichi, in cerca di prati è di pozzi d’acqua.
Unipochi di bancarrotta è di pilligrini cumpariani sempri pà a fiera è i cirimonii di a cità, ma ùn tali à trè mesi, ùn s’aspittava à nimu…

«Hè vultatu u nosciu Rè, hè vultatu u nosciu Rè !»
Dissini cusì i vechji, quiddi chì tiniani sempri u ricordu di  l’armati splindurenti passati sottu à i porti maiori di i trionfi, tanti anni fà.
«Avarà dumatu populi è nazioni frusteri è si ni cuntorra in casa soia incù tutti i ricchezzi cunquistati !»

I donni missini à piegna. A cuntintezza li facia vena u trimuleddu. I canneddi arraghiti diciani a spiranza. Turrariani ad abbraccià l’amanti, u sposu, u figliolu, u frateddu…
S’alzò tandu un cantu di milli boci, un cantu di gloria è di vittoria, di vita è di paci.
Anc’assà, l’assenza era pà compia è a Cità avia da rinviviscia, rinviviscia.

Cintunari di zocculi minavani a terra. U so frombu vi mittia ombra quant’è u sonu scatinatu.

Una marighjata di cavaddi subaccava i stesi piani. Sopr’à eddi, u nivulu era crisciutu à i numari infiniti. Un nivulu vivu.

Una donna, intuntita, s’era avanzata in a pianura à l’iscontru di i cavalieri. Alzò i bracci è chjamò. Ma era luntana troppu è ùn si sintia ciò ch’edda dicia. Tandu si missi à corra à vita persa da righjugna a piazza è l’accultina da innanzi à i porti.

Tutti t’aviani a dismania è li trigava di sapè. A donna s’avvicinava à corri corri, un’ animala à u ruveddu. Di colpu, si ni firmò susta, com’è stantarata è pò cascò secca, una frezza in trà mezu à i spaddi.


lundi 10 janvier 2011

U sangue era in u sole

Una nuvella di
Guidu Cimino

Rossa hè a luna è rossu serà u sole matuttinu.
Aspettava guattu guattu in l’erba croscia di a guazza.
Duie ore diggià ch’ellu era quì nascostu, senza un fiatu, un muvimentu chì possa tradisce a so presenza.
Sà aspettà. L’hà in u sangue.
Manu à manu si mette à nasighjà un prufume di capelli russicci.
Ghjè ella. A capirossa. Ne hè sicuru.
U so corpu sanu sanu si tuffa in la terra umida, u so core pianta di batte.
Vicinu à ellu dui pedi nudi passanu, alzendu l’ochji vede duie gambe longhe è fine chì u pelizeghjanu senza mancu fà attente à ellu.
Passata ch’ella hè, si pisò, u pugnale alzatu è prontu à mina.
Capirossa si vultò d’un colpu cumu s’ella l’avia vistu daretu à ella prontu à infirzà li u pugnale à mezu à e spalle per taglia li a lisca è crepà li u core è si lampò ugni tesi per scavà li l’ochji è funu prestu dui corpi à buleghju è cincinonu in pianu faccia à faccia, fiatu à fiatu è u pugnale lacera u pettu è l’ugni straccianu u visu è corre u sangue machjendu di rossu a filetta è quand’elli si cappionu unu era mortu è l’ochji aperti fighjulava senza vede lu u sole rossu.
U sangue era in u sole.
Capirossa si volta nant’u spinu è ripiglia fiatu.
A luce rossa di u sole face ancu più rossu u culore di a so chjoma.
Capirossa s’addinochja è si pesa è si mette à marchjà.
Nanzu à l’azzuffu sapia duv’ella andava.


U vechju posa accant’à a porta, nantu à un bancu cupertu di teghje grisgie.
Fideghja luntanu quallà, daretu à i monti, daretu à u mare, più luntanu c’a vista pò andà.
L’hà intesa vene perchè Capirossa hà vistu a so arechja movesi cum’è quella d’un cane. Aspetta ch’ella parli. U so visu hè vechju, sulcatu da centu riviglie chì dicenu a so età cum’è i chjerchji di l’alburu. Un vechju castagnu, arradicatu quì, vicinu à a so casa chì hè stata a casa d’u so babu è di nanzu a casa di u babu di u so babu. Duie dite nudose cum’è vechje branche tenenu una sigaretta chì fumicheghja è chì ingiallisce appena di più a pelle pergaminata. Quatru peli di barba c’ùn anu più abbastanza carne in stu visu dissuchjatu per pudè cresce è dui ochji negri, senza ciglie, chì a fideghjanu è li dicenu chì st’omu aspetta a morte cume s’aspetta a notte chì s’avvicina, per pudè si ripusà una cria dopu à una ghjurnata di travagliu accanitu per isse teppe muntagnole.
« Luisa ! Porta una buttiglia di vinu è dui vichjeri ! »
À Capirossa li stupisce assai issa voce forte è chjara surtendu d’issa bocca sdenticata è chì palesa a vulintà forte d’esse intesu è ascultatu.
L’omu a si vole fà valè puru s’ellu hè debule in lu so corpu è ùn hè mancu appena disturbatu di vede issa bella capirossa tutta sanguinosa è meza spugliata chì u fideghja senza parlà.
“T’hà lasciatu passà ?... A sò perchè sì quì è ti cunnoscu à tè… sì figliola di…”
U pugnale li tagliò a canella è a sigaretta cascò in pianu
“Ùn si degnu di prununcià u nome di mama”
“Eccu u vinu” disse Luisa.
“Pensu c’ùn hà più sete”
Misse à mughjà Luisa cum’una cagna ferita è Capirossa si n’andò. Ùn era ancu finita a so cerca.

À seguità (à chì vole)


jeudi 6 janvier 2011

Animali

Una nuvella di
Gilles Zerlini

Indè a mo famidda, emu sempri avutu l’animali. In i tempi di u mo babbu t’aviamu una decina di ghjaddini è ancu un menatu chì vinia d’Indoscina, briunaia tutta a ghjurnata « i Vietconghi, i Vietconghi ». Ma dopu quandu a mo mamma si hè ritruvata vèduva, u menatu si n’hè scappatu da a so capia in celu è qualchi ghjornu dopu t’emu manghjatu tutti i ghjaddini, u ghjaddu è i piuledda, t’emu fattu una puloppò di quiddi.

À  st’epica t’emu adduttatu un ghjattucciu,  una simana  dopu à l’intarramentu. À l’iniziu u chjamaiamu « misgiu, misgiu » com’è  tutti i picculi ghjatti, po Misgiu hé divintatu  u so nomu. Ma a mo mamma, à forza di chjamallu Misgiu hè passata pianu pianu à Michè. Michè  era u nomu di u mo puvaru babbu,  li facia piaceri à mammà, l’accunsulava iss’animali.

Ma l’altru ghjornu, una duminica, u Michè hè rigiratu in casa cù una gattiva firita à u spinu. Semu andati à u vitirinariu   ch’hà dittu « Madame Ferratch’ » (iddu dici sempri cusi Ferratch’, à menu iddu faci u sforzu da prununcià à a corsa) « Votre chaton est mal en point, il va falloir pratiquer une euthanasie ». Adèle, si chjama cussì  a mo mamma, ùn capia micca ciò ch’iddu era un « état nazi » ma pinsava bè chì ùn era micca una cosa simpàtica. Dunqua semu riturnati in casa cù Michè in un sachettu di plasticcu Casino, i sachetti com’è si faciani nanzi, i chjuchi, a mo mamma piinghjiva ; ancu più chè pà u so maritu.  Dopu emu missu u saccu dentru una scatula di scarpi Adidas è l’emu intarratu sottu à una fica di l’ortu, cù appena d’acqua biniditta di Lourdes chì puzzava un pocu.

A sirata si hè passata à u telefonu, Adèle hà chjamatu à tutti i so « copini »  è parenti, sin’à ondici ori cù à televisiò accesa cù u sonu à fondu. Ghjeu appena stancu, so andatu à chjinammi senza manghjà. Ma u sonnu ùn vinia micca, eru pinsarosu da a morti di u ghjattinu, mi turnava sempri in a menti a frasa « le petit chat est mort » com’è dicia a povera Agnès. D’appressu à mè era u ghjacaru di a vicina chì l’avia tumbatu. Madama Muller t’hà unu spezia di ghjàcaru gattivu, robba di berger Belge ma chì a so mamma era una caniscia giadda mi pari, infini hè gattivu. Allora ghjeu tutta à notti aghju riflittutu comu fà pà tumbà st’animalacciu. È sfuglittendu un libru di culu m’hè vinuta un’ idea. T’aviu da fà un unguentu cù a vaselina è appinuccia d’arzènicu, cussì t’avariu da arranghjà l’affari. 

U lindumani matina mi so impustatu di fronti à u purtonu di madama Muller. L’aspittava cù una sigaretta in beccu ch’e fumavu cù a mani manca. Facia appena attinzione parchì t’avia l’unguentu in punta à i diti di l’altra mani. Quandu hè surtita versu nov’ori pà fà fà i so bisogni à u so « chienchien à sa mèmère » mi so aviccinatu, è, mentri chì u ghjacaru si facia una bedda merda cù l’anchi stretti, u musu tesu è l’ochji mirlinu à l’urizonti,  l’accarizzeti u fronti è l’arechji dicendu « oui c’est bien, il est gentil le chien ». Idda surridia. U ghjacaru rugnulava ; sicuru ch’ùn aghju micca tuccatu a mani di Madama Muller, ùn so micca tontu, ghjeu.

Dopu aghju lampatu a mo sigaretta in tarra, so intrutu in furia in casa, mi so lavatu i mani cù pricuzioni cù una brossa è taddatu l’unghji curti curti. Po’ so  cuddatu in a mo camara à u pianu è aghju fighjulatu da u mo balconu i muvimenti di a vicina. So statu tutta a matinata cussì à fighjulà u carrughju è a pruprietà d’in faccia. M’aspittava à vedala sorta cù u so ghjacaracciu in una cuperta pà andà à u vitirinariu.

Versu quattru ori, hè surtita dinò, ma pà fà cacà à l’altru, in fattu cacani tutta a ghjurnata ‘ssi berger  Belge,  ed era sempri viva sta purcaria. Aghju pinsatu chì u mo toscu era troppu vechju, passatu. Piccatu, sarà pà a prossima volta, ch’e mi so dittu, cù un’ antra manera. Ma quandu so ricuddatu versu un’ ora di mani in a mo stanza, dopu à a fini da a seria televisata, c’era sempri u lumu dentru à a sala di a vicina, idda si chjina sempri à a stessa ora, aghju pinsatu chì u ghjacaru ùn avia micca pussutu spinghja u lumu. Puttana gobba !

mardi 4 janvier 2011

A ghjatta nera

Una nuvella di
Marceddu Jureczek


à Howard Phillips Lovecraft


S’allisciava una grossa ghjatta nera nantu à a masgera di a stretta chì a si tracciava voltu a calata, da sottu à u tigliolu anticu. In u quatru strettu di u carrughju si vidiani aghjà l’asti di i barchi à u mireghju. Di quandu in quandu, un vintisgiolu binidettu i facia ciambuttà.
A ghjatta nera, grassa è tonda, battia a coda, un colpu à dritta, un colpu à manca, è po un antru colpu, senza troppu fretta. I marinari chì mutavani passu accortu ad edda ùn li davani mancu stampa pinseri.
Uni pochi di vichjaconi vizzi è gobbi pusavani, à quidd’altru capu di a piazza, ochji à soli, chì l’arburi erani pocu. Li usciaiani u tupezzu i speri infiarati. Anc’assà, c’era quiddu vintisgiolu… nimu avaria pensu à tuccà è disturbà a ghjatta. Era u so locu prasceltu à a ghjatta nera. A sapiani i pratichi di a piazza. Parchì in quidda cità, l’omini à i ghjatti, li purtavani altu rispettu.
À dilla franca, di ghjatti, l’omini di quì n’aviani u stermu…

In quidda cità, prima ch’eddi fussini rispittati l’animali, un vechju bancalari è a moglia a si campavani à tribulà è à tumbà i ghjatti di u vicinatu. Com’edd’era ch’eddi udiaiani i ghjatti, mancu la sapia dì nimu. Era cusì. D’altrondi a numata, l’aviani in u circondu. È nimu ardia à intargalli sopra à u fattu. Erani tremindù vizzi com’è dui fichi passi ma sempri in sesta è ribraduti è i so ochji, chjuchi ed incatagnati, sbarsavani d’invidia è di gattivezza ogni volta ch’eddi scuntravani un ziteddu, una ghjuvanetta o un ghjuvanuttonu. Vi puniani quiddi uchjacci addossu è paria ch’eddi vi livessini u pocu di u fiatu…

In quiddu portu, la ghjenti tinia pocu sintimenti pà l’animali. Masimu pà i ghjatti. Certi cumari contani chì tempu abbughjatu, i ghjatti, passu passu, vani à ritruvà i strei è i surpadori chì avvignani a notti in cerca d’anima è di sangui.
Sò missaghjeri di a morti è i so misgiuleri, ammazzulà ammazuleghjani. Ogni tantu si ni sbattia una di capu contru à una muraglia o ancu megliu, à tempu nati s’annigavani sterpi intrevi.
Inveci, u vechju bancalari è a moglia, à senta certi maunati chì vi tarrulavani u cori, diviani avè sparmintatu altri mezi da falli soffra.
U vechju è a vechja stavani in una casetta suligna meza cà sfraiata, piattata da un mazzulu di lecci antichi, in u fondu di un curtili insalvatichitu. Di nimu si primuravani è nimu li dava capu.
Un ghjornu, in cità, capuletini da calchì paesi luntani, i carrioli culuriti è musginati di un circu. Banchi è tendi, in piazza di u tigliolu, i missini in tondu ad un palcu maiori chì annantu ci baddavani, sunavani è faciani i so maganzi.
À l’abrucata, ghjunti da i paciali à vicinu à a cità, da i carrughji scuri di u portu, u populu facia l’accultina da veda u spittaculu. À buleghju à strolaghi è musicanti, cù addossu i stofi ricamati è lebbii di l’urienti, c’era un ziteddu. Spitturicciatu, moru, beddu, missu in culippipulì nantu à i tappetti accamattamassati fatti à figuri pinzuti è tondi,  à sonu di zifuleddu, facia baddà una banda di ghjatti, grossi è chjuchi, neri, rossi, bianchi è trizinati, pilacciuti è tusi. À i primi noti di u fatatu strumentu, saltavani i ghjatti, à quandu annantu à i zampi di davanti, à quandu nantu à i zampi di daretu. La ghjenti si ni firmava à bocca aparta. Faciani u chjerchju i ghjatti, faciani a piramida, una nantu à u spinu di quidd’altra. I so miauleri paria ch’eddi arrispundissini bè bè in versu à l’intinzioni di u ziteddu, sempri ad ubbidiscia, sempri accarizzanti. U publicu, mancu à dilla, era stupitu. Comu, ‘ssi ghjattacci chì ùn ci hè manera di dumalli, torrani cumandativi chì basta à l’ascoltu di quiddu ziteddu ? Ci sarà propiu calchì fisica è certi aghjustavani, insuspittiti, calchì magia maladetta… Comu usava eddu à falla à a fini di u so spittaculu, in un silenziu fondu, com’è in u tempiu di calchì impiu, s’arritiravani daretu à un tindonu di viddutu carminu u ziteddu è i cumpagni.
Una di quiddi seri, anch’eddi, erani ghjunti, i dui vechji, curiosi di veda u miraculu di i ghjatti.

Una mani, pronti ad abrattà a strada, la ghjenti di circu circò u ziteddu. Nè in carriola chì c’erani i ghjatti stesi nantu à cuscini di seta, nè in piazza di u tigliolu, nè nantu à a calata, via ùn s’infattava in docu. Scumparitu era, ma ùn pudia mova u circu senza u ziteddu.
Arruchjavani sbarandati, i carrughji, i stretti è i curtili, omini è donni in unu rifrustu di tissuti bracanati. In docu. Si fecini entra in i palazzi, i casi è i cantini. In darru. Addispirati erani. I marinari, a cità tutta quanta, erani afflitti.
À l’abrucata, quandu chì i carrioli di u circu si missini in anda, s’intesu un fracassu di l’altru mondu. Paria chì tutti i ghjatti di a criazioni si fussini cuncolti à battaglioni in inghjiru à a casa scantata di i dui vechji, in fondu di u curtili sminticatu. U stritu di u zifuleddu strisciulava a notti…
A mani matina, in cità, in portu, ùn firmava mancu più una ghjatta. Chì sarà, chì ùn sarà ? A paura s’era impusissata ogni cori. Certi diciani chì i dui vechji c’erani pà un pedi di capra ind’è quissu u misteru. È u ziteddu ? capaci à fà spariscia un ziteddu erani capaci quiddi, a si dubbitavani tutti, crudi pà l’animali, crudi pà i cristiani…
Ùn andeti nimu in u curtili bughju, ùn era frusteri u ziteddu ? ch’eddi ci andessini i soi, la ghjenti di u circu.
S’addurminteti a cità di un sognu grevu è culpevuli.
À l’albighjà, o i miraculi, erani turrati i ghjatti, neci di nudda, à godasi u soli nantu à i muri, i tetti, i piazzi è i piazzetti ; grossi è chjuchi, neri, rossi, bianchi è trizinati, pilacciuti è tusi, à l’usu di sempri. Pariani techji è di a cuntintezza, battimavani, alliscendusi i barbasgi. Era turratu anch’eddu u ziteddu è avia righjuntu una carriola, a sola ferma à stà in cità, com’è pà aspittà… cunturrava in i so lochi.

Da u curtili, più nimu era sciutu. S’era insalvatichitu peghju di mai ; a tiria è i tanchi faciani da patronu. Daretu à i vetri di a casa, lumu, ùn si ni sciglia più. À capu è una misata, uni pochi di marinari, i più ribraduti, franchetini u cataru. A porta era chjusa. Una catapussata, una spaddata è un’ antra, sfrumbuletini a porta. Indrentu à a casa, dui massi d’ossa, puliti, chì lucicavani.

In cità, annantu à a calata, in piazza, si ni parleti mori di quidda scuparta, di u circu, di u ziteddu moru, di i ghjatti.

Aghjimà, in ‘ssa cità, à i ghjatti, l’omini li purtarani altu rispettu.
À dilla franca, di ghjatti, l’omini di quì n’avarani u stermu.